ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5129/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții M.D. și M.N.

au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea „S.H.” București, solicitând obligarea pârâților să le elibereze diplomele de licență obținute în urma susținerii examenului de licență, sesiunea iulie 2009. În motivarea acțiunii, reclamanți au susținut că sunt absolvenții Universității „S.H.” București, Facultatea de Drept și Administrație Publică, specializarea drept și au susținut examenul de licență în luna iulie 2009, că după promovarea examenului le-au fost înmânate adeverințe din care rezultă că sunt absolvenți cu diplomă de licență, specializarea drept, adeverințe valabile 1 an de zile până la eliberarea diplomelor de licență și că după trecerea termenului de valabilitate al adeverințelor, reclamanții au solicitat eliberarea diplomelor, însă nu au mai primit niciun răspuns de la universitate.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, Ministerul Educației a invocat excepția plângerii prealabile, iar pe fondul cauzei a invocat faptul că pârâta Universitatea „S.H.” are competență în eliberarea diplomelor de licență. Universitatea a susținut prin întâmpinare că și-a îndeplinit obligațiile față de reclamanți, în sensul că le-a înmânat adeverințele de absolvire, însă diplomele nu au putut fi eliberate întrucât Ministerul Educației nu a aprobat tipărirea formularelor. În acest sens universitatea a solicitat chemarea în garanție a Ministerului Educației, pentru a fi obligat să aprobe tipizarea formularelor pentru diplomele de licență sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin sentința nr. 347 din 8 noiembrie 2011 Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții M.D. și M.N., în contradictoriu cu autoritățile pârâte Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea „S.H.”; a obligat Universitatea „S.H.” București să elibereze reclamanților diplomele de licență obținute în urma susținerii examenului de licență sesiunea iulie 2009; a admis cererea de chemare în garanție formulată de Universitatea „S.H.” București și a obligat chemata în garanție, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, să aprobe tipărirea formularului tipizat pentru diploma de licență a reclamantului; a respins cererea privind obligarea chematei în garanție la plata daunelor cominatorii; a obligat pârâta Universitatea „S.H.” la plata sumei de 1.200 RON, cheltuieli de judecată către reclamanți.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că din adeverințele emise de pârâta Universitatea „S.H.” rezultă că reclamanții au fost admiși să susțină examenul de licență în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-au și promovat, astfel că în mod justificat acestora li s-au eliberat adeverințele din care rezultă că sunt licențiați în drept. S-a reținut că din probele administrate în cauză rezultă că reclamanții au urmat cursurile organizate de pârâtă și sunt licențiați în drept, motiv pentru care sunt îndreptățiți să li se emită și diplomele de licență. Referitor la excepția invocată de pârâtul Ministerul Educației și Cercetării București, Curtea a considerat că este nefondată, motivat de faptul că la dosar există cererea adresată universității de către reclamanți.

Curtea a apreciat că pentru tipărirea diplomelor de licență instituția de învățământ superior are nevoie de avizul ministerului, astfel că și cererea de chemare în garanție este întemeiată în parte. Astfel, curtea a obligat chemata în garanție să aprobe tipărirea formularelor pentru diplomele de licență ale reclamanților. Instanța de fond a apreciat că nu se impune obligarea și la plata daunelor cominatorii, întrucât din nici un act aflat la dosar nu rezultă faptul că Ministerului Educației și Cercetărilor refuză să avizeze tipărirea diplomelor, această instituție susținând că a aprobat tipărirea diplomelor cerute de Universitatea „S.H.”. Potrivit dispozițiilor art. 274 din C. proc. civ. pârâta Universitatea „S.H.”, ca parte căzută în pretenții, a fost obligată și la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamanți, constând în onorariul apărătorului ales.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Prin cererea de recurs formulată, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., se aduc, în esență, critici sentinței atacate în sensul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre lipsită de temei legal și dată cu aplicarea greșită a legii. Arată recurentul-pârât, chemat în garanție că, interpretând în mod trunchiat și greșit prevederile legale incidente în cauză, precum și materialul probator depus la dosar, instanța a ajuns la o soluție netemeinică și nelegală în ceea ce privește admiterea cererii de chemare în garanție formulată de Universitatea „S.H." București împotriva Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Astfel, arată recurentul că între Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea „S.H." București, instituție de învățământ superior cu personalitate juridică, nu există un raport juridic care ar putea determina admiterea unei asemenea cereri. Pe fondul cauzei, recurentul apreciază că instanța de fond era obligată să verifice dacă școlarizarea la facultatea, specializarea și forma de învățământ urmată de reclamantă este realizată de universitate cu respectarea cadrului legal în vigoare, că instanța nu se poate pronunța în afara cadrului legal și că potrivit principiului „Quod nullum est, nullum producit efectum", studiile urmate în afara cadrului legal, fiind nule, nu pot avea ca rezultat obținerea unei diplome valabile.

Având în vedere că Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010, recurentul a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, iar pe fond respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată. Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență și a altor acte de studii reclamanților, care sunt absolvenți ai Facultății de Drept și Administrație Publică București, din cadrul Universității „S.H.”.

În alt registru de idei, nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o persoană juridică de drept privat, de utilitate publică, ce funcționează doar ca parte a unui sistem național de învățământ, care nu poate fi asimilată unei autorități administrative autonome sau unui organ central al administrației publice.

Prin urmare, pârâta aflată în discuție este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, nici un act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. În cauza de față, o asemenea universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul conflict negativ de competență sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică locală.

De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. În cauză, fiind vorba de un litigiu având ca obiect obligarea pârâtei autoritate publică locală la emiterea unui act administrativ, conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competența materială a instanței de contencios administrativ revine secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Galați, competent și din punct de vedere teritorial potrivit art. 10 alin. (3) din aceeași lege. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc.

civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, care va avea în vedere și motivele de recurs invocate de reclamanți, ce privesc fondul pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului împotriva sentinței nr. 347 din 8 noiembrie 2011 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 decembrie 2012.