ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4418/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Pitești la data de 04 ianuarie 2011, reclamantele C.M., L.(I.)E., G.T.A. și S.M. au chemat în judecată pe pârâții Universitatea S.H. București și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând obligarea Universității să le elibereze diplomele de licență, suplimentele la diplome și foile matricole, la care au dreptul în urma promovării examenului de licență în sesiunea iulie 2009 și obligarea Ministerului să remită Universității imprimatele tip, conforme cu legea, în vederea completării și eliberării lor de către aceasta din urmă, ca instituție emitentă a diplomelor de licență și a suplimentelor la diplomă.

La data de 2 martie 2011, reclamantele au precizat petitul vizând pe pârâtul Ministerul Educației în sensul că se solicită obligarea acestuia să remită pârâtei Universitatea avizele necesare obținerii imprimantelor pentru diplomele de licență și suplimentele la diplomă. Instanța a constatat însă, că această precizare reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată sub aspectul obiectului, făcută dincolo de termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ. și, deci, tardivă. Pârâta Universitatea S.H. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, arătând că eliberarea formularelor pentru diplome a fost confirmată de Minister până în anul 2009, dată de la care s-a refuzat eliberarea.

Ca atare, neeliberarea documentelor către reclamante este din culpa Ministerului, care refuză să aprobe necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților anului universitar 2008 - 2009. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 203 din 11 martie 2011 a Curții de Apel Pitești a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele C.M., L.(I.)E., G.T.A. și S.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului și a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că reclamantele s-au înscris în anul 2006 în anul I de studii la Universitatea "S.H.", C.M.

la Facultatea de Psihologie din București - Specializarea Psihologie, L.(I.)E. la Facultatea de Psihologie Pedagogie din Brașov - Specializarea Pedagogie, G.T.A. la Facultatea de Geografie și Geografia Turismului din București - Specializarea Geografie, iar S.M. la Facultatea de Psihologie din București - Specializarea Psihologie, forma de învățământ ID, finalizând studiile cu examen de licență susținut în sesiunea iulie 2009. Din ansamblul normelor legale aplicabile cauzei, instanța a reținut că pârâta Universitatea trebuia să dețină acreditare sau autorizare provizorie nu numai pentru facultățile urmate de reclamante, dar și pentru specializările urmate de acestea și, implicit, pentru forma de învățământ la distanță.

În ce le privește pe reclamante, la data înmatriculării lor în anul I de studiu, Specializările Psihologie, Geografie și Pedagogie din cadrul Facultăților precizate mai sus nu erau acreditate/autorizate să funcționeze provizoriu pentru forma de învățământ la distanță (ID), după cum nici ulterior nu au fost acreditate. Instanța de primă jurisdicție a reținut că înscrierea reclamantelor la facultate s-a făcut sub imperiul H.G. nr. 916/2005, care nu prevede forma de învățământ pentru specializările din oferta educațională a instituțiilor de învățământ superior prevăzute în anexele acesteia. Însă această "neprevedere" nu trebuie interpretată în sensul că Universitatea putea organiza cursuri ID fără să parcurgă procedura de acreditare/autorizare provizorie pentru un astfel de scop.

Instanța a reținut faptul că Universitatea pârâtă nu a avut acreditare/autorizare provizorie pentru forma de învățământ la distanță, deși trebuia, dovadă fiind și adoptarea O.G. nr. 10/2009. Chiar dacă actul normativ respectiv a fost adoptat după ce reclamantele au susținut examenul de licență, este evident că le vizează (câtă vreme acestea s-au înmatriculat în anul I universitar în perioada indicată de ordonanță), respectiv câtă vreme este fără dubiu că are în vedere toate specializările organizate la ID în perioada respectivă, deci și specializările urmate de reclamante. Instanța a reținut că, din dispozițiile O.G.

nr. 10/2009 și ale Ordinului Ministerului Educației, Cercetării și Inovării nr. 5202/2009 pentru aprobarea Metodologiei la care se referă ordonanța, rezultă că studiile urmate la forme de învățământ neautorizate sau neacreditate sunt considerate nefinalizate, deși examenul de licență a fost susținut deja, iar rațiunea constă în asigurarea calității educației. Pârâta, fiind o universitate particulară acreditată, înființată prin lege, face parte din sistemul național de învățământ și trebuie să se supună dispozițiilor Legii învățământului nr. 84/1995. Curtea Constituțională, sesizată cu o excepție de neconstituționalitate invocată într-o cauză judiciară, a statuat prin Decizia nr. 1646 din 16 decembrie 2010, că "întreg setul de măsuri dispuse prin O.G.

nr. 10/2009 (...), în acord cu art. 1 alin. (5) din Constituție, reprezintă un mijloc de coerciție în scopul restabilirii dreptății și impunerii stării de legalitate". De asemenea, s-a statuat că "ori de câte ori o instituție furnizoare de educație care funcționează pe teritoriul României aduce atingere ansamblului de acțiuni de dezvoltare a capacității instituționale de elaborare, planificare și implementare de programe de studiu, este firesc ca, în acord cu însuși textul constituțional invocat referitor la reglementarea prin lege organică a organizării generale a învățământului, să se intervină prin acte de natură a restabili ordinea constituțională.

Această restabilire privitoare la aspectele particulare nu presupune o legiferare în domeniul legilor organice, ci doar o prezervare a normelor deja statuate, motiv pentru care modalitățile în care se efectuează procesul educațional, în cadrul regimului general al învățământului și în conformitate cu legislația în vigoare, pot face obiectul unei ordonanțe emise în baza unei legi de abilitare". Prin urmare, a concluzionat instanța de fond că reclamantele nu au dreptul să obțină o diplomă de licență câtă vreme au urmat forme de învățământ pentru care universitatea nu avea acreditare/autorizare provizorie, iar simpla lor bună-credință în a se înscrie la cursurile oferite de pârâta Universitate nu este suficientă pentru obținerea unui act legal, ce implică atestarea Ministerului Educației și o recunoaștere erga omnes a specializării și calificării lor profesionale.

Instanța a reținut că excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului este întemeiată în raport cu pretențiile invocate de reclamante prin cererea de chemare în judecată, în sensul că pârâtul Minister nu are obligația de a transmite Universității formularele imprimate reprezentând acte de studii, pentru completarea lor de către instituția de învățământ. Având în vedere că modificarea petitului respectiv a fost făcută tardiv, după prima zi de înfățișare, Curtea a reținut excepția anterioară în ce-l privește pe pârâtul Minister. Instanța a constatat că cererea de chemare în garanție nu se înscrie în condițiile art. 60 C. proc. civ., întrucât o eventuală cădere în pretenții a Universității față de reclamante nu ar fi atras o acțiune judiciară de garanție sau de despăgubire pentru aceasta în contra Ministerului.

Legătura dintre cererea reclamantelor și cererea de chemare în garanție este dată de raportul complex în care sunt implicate toate părțile speței de față, dar fără ca Universitatea să fie în ipoteza de a se întoarce împotriva Ministerului ca împotriva unui garant legal ori convențional, respectiv pentru despăgubiri. Obligația de a elibera actele de studii este distinctă de cea de a da aviz de imprimare pentru formularele reprezentând acte respective, așa încât nu poate fi vorba despre "despăgubiri" în ipoteza în care Universitatea ar fi fost obligată să elibereze actele de studii. O dovadă este chiar faptul că obligația pentru care Universitatea a formulat cerere de chemare în garanție reprezintă o pretenție de sine stătătoare și a reclamantelor, motiv pentru care Ministerul are calitatea de pârât în cauză.

3. Recursul declarat de C.M., L.(I.)E., G.T.A., S.M. Prin motivele de recurs formulate, recurentele au criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală. Au prezentat pe larg situația de fapt a dosarului, arătând că reținerile instanței sunt eronate, întrucât existau, la momentul la care au intrat în ciclul de studiu universitar, două legi, respectiv Legea nr. 84/1995 și Legea nr. 288/2004, care prevedeau forma de învățământ urmată de recurente. Au fost indicate și dispozițiile Ordinului ministrului nr. 3404/2006 și ale H.G. nr. 1175/2006, susținând că examenul de licență odată promovat este un drept câștigat, iar licențiatul are dreptul la o diplomă de licență ca finalitate a actului educațional.

S-a susținut că prin situația creată de Ministerul Educației și menținută de instanța de fond în ceea ce privește eliberarea diplomei de licență pentru recurentele-reclamante, se constituie ca fiind o încălcare a drepturilor acestora dobândite în mod legitim, precum și o măsură discriminatorie și injustă. II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, pentru considerentele ce urmează. În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe. Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea Universității pârâte la eliberarea diplomei de licență. În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de lei se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Înalta Curte a reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competența materială de soluționare a cauzelor în concordanță cu dispozițiile C. proc. fisc., în raport de două criterii și, anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora. Având în vedere obiectul cauzei de față, care privește un act emis de o autoritate publică, care este asimilată unei autorități locale, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul. Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, în temeiul art. 312 -313 teza finală C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul formulat de C.M., L.(I.)E., G.T.A., S.M. împotriva Sentinței nr. 203 din 11 martie 2011 a Curții de Apel Pitești, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vâlcea. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV