ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4431/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. 347/42/2011 reclamanții D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T., S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R., O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ș.M., S.(D.)N.N., au chemat în judecată pârâtele Universitatea "S.H." București, și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând obligarea pârâtei Universitatea "S.H." București să elibereze reclamanților diplomele de licență și suplimentele la diplomă și obligarea pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să emită avizul favorabil pentru ca Universitatea "S.H." București să achiziționeze formularele tipizate pentru actele de studii necesare reclamanților (diplomele de licență și suplimentele la diplomă).

Pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare în temeiul art. 115 C. proc. civ. la data de 12 mai 2011, prin care a invocat excepția lipsei plângerii prealabile, având în vedere că reclamanții nu au formulat plângerea prealabilă obligatorie, prevăzuta de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. 2. Hotărârea instanței de fond Prin Sentința nr. 208 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Instanța a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T., S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R., O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ș.M., S.(D.)N.N.

în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și Universitatea S.H. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că, excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este neîntemeiată, întrucât reclamanții au demonstrat că au făcut demersuri în respectarea art. 7 din Legea nr. 554/2004, adresându-se atât Ministerului, dar și celeilalte pârâte, respectiv Universitatea S.H. Referitor la fondul cauzei, instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanții sunt nemulțumiți de faptul că, deși au urmat cursurile în cadrul Universității S.H., în perioada 2006 - 2009, învățământ la distanță, nu li s-a eliberat diploma de licență, ci numai o adeverință care atestă acest fapt și care are o valabilitate temporară, perioada pentru care a fost eliberată expirând, în ciuda faptului că, tot pârâta Universitatea S.H.

le-a eliberat adeverințe în luna iulie 2009, prin care le-a recunoscut calitatea de absolvenți și licențiați. Instanța a constatat că în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 6749/2009 Anexa 3, art. 7, (act normativ contestat de pârâta Universitatea S.H. și pronunțată Sentința nr. 3129 din 29 iunie 2010 a Curții de Apel București, prin care a fost respinsă acțiunea), Universitatea pârâtă nu este o instituție de învățământ superior acreditată, contrar susținerilor reclamanților, dar și ale pârâtei, precum și că s-a ajuns în această situație, prin încălcarea principiului autonomiei universitare, principiu prevăzut în Carta Universității S.H. În speță este vorba de absolvirea cursurilor în cadrul studiilor universitare de învățământ la distanță.

Durata acestora, cât și obținerea creditelor de studii se reglementează prin Hotărâre de Guvern. Actul normativ adoptat de Guvern reglementează, atât durata normală a unui ciclu universitar, raportată la numărul CST (credite de studiu transferabile) prin care își exercită prerogativa legală a Guvernului de a stabili condițiile în vederea obținerii creditelor de studiu transferabile la acest mod de învățământ. Aceste criterii au avut la bază Sistemul European de credite de studiu transferabile (ECTS).

În cauza dedusă judecății, a reținut instanța de primă jurisdicție că reclamanții nu au absolvit studiile în cadrul unei forme de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu, conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate, iar consecința firească, este tocmai ceea ce nemulțumește pe reclamanți și anume lipsa dreptului acestei universități, pârâta Universitatea S.H., de a elibera acte de studiu pentru absolvenții unor programe de studii și forme de învățământ, neautorizate/neacreditate. Într-adevăr, prin Legea nr. 443/2002 privind înființarea Universității S.H. din București, la art. 3 se precizează că după intrarea în vigoare a acestei legi, vor intra și facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele prevăzute, acreditate și autorizate provizoriu prin Hotărâre de Guvern, dar numai conform legii.

Procedura obligatorie pe care trebuia să o parcurgă pârâta conform legii în vederea autorizării/acreditării acestei forme de învățământ la distanță, nu s-a îndeplinit. Este vorba de o obligație exclusivă a pârâtei, pe care nu a parcurs-o. Concret această procedură a reținut instanța că este reglementată de Legea nr. 88/1993 și de O.U.G. nr. 75/2005, acte normative pe care pârâta nu le-a respectat. Instanța de primă jurisdicție a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea pârâtei, privind anularea H.G. nr. 676/2007 și nr. 635/2008, aceste hotărâri fiind menținute ca legale și temeinice de către instanța supremă, ele producându-și efectele juridice cu consecințele de rigoare.

3. Recursul declarat de reclamanți Prin motivele de recurs formulate în cauză recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de fond ca netemeinică și nelegală, indicând ca temei al recursului dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. Recurenții au prezentat pe larg situația de fapt dedusă judecății și au arătat că au absolvit studiile Universității S.H., fără ca universitatea să le emită diplomele de licență doveditoare a studiilor urmate. S-a precizat că prin acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea pârâților la efectuarea unor acte administrative, iar nu constatarea faptului dacă forma de învățământ urmată este acreditată/autorizată să funcționeze sau nu.

II. Decizia instanței de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., analizând cu prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C. proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, ca instanță de fond, pentru considerentele ce urmează. În conformitate cu dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată îl reprezintă obligarea Universității pârâte la eliberarea diplomei de licență. În conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale. Înalta Curte a reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competența materială de soluționare a cauzelor în concordanță cu dispozițiile C. proc.

fisc., în raport de două criterii și, anume, al locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora. Având în vedere obiectul cauzei de față, care privește un act emis de o autoritate publică, care este asimilată unei autorități locale, competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul care a emis ori încheiat actul. Pentru aceste considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă material, în temeiul art. 312 -313 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite excepția de necompetență materială. Admite recursul formulat de D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T., S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R., O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ș.M., S.(D.)N.N. împotriva Sentinței nr. 208 din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2012. Procesat de GGC - GV