ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4431/2012

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul acestei

instanțe sub nr. 347/42/2011 reclamanții D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T.,

S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R., O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ș.M., S.(D.)N.N.,

au chemat în judecată pârâtele Universitatea "S.H." București, și

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând

obligarea pârâtei Universitatea "S.H." București să elibereze

reclamanților diplomele de licență și suplimentele la diplomă și obligarea

pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului să emită

avizul favorabil pentru ca Universitatea "S.H." București să

achiziționeze formularele tipizate pentru actele de studii necesare

reclamanților (diplomele de licență și suplimentele la diplomă).

Pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare în

temeiul art. 115 C. proc. civ. la data de 12 mai 2011, prin care a invocat

excepția lipsei plângerii prealabile, având în vedere că reclamanții nu au

formulat plângerea prealabilă obligatorie, prevăzuta de art. 7 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004.

instanței de fond

Prin Sentința nr. 208

din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești a fost respinsă excepția

inadmisibilității acțiunii invocată de pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului.

Instanța a respins ca

neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanții D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T.,

S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R., O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ș.M.,

S.(D.)N.N. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației, Cercetării,

Tineretului și Sportului și Universitatea S.H.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că, excepția inadmisibilității acțiunii

pentru neîndeplinirea plângerii prealabile, invocată de pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este neîntemeiată, întrucât

reclamanții au demonstrat că au făcut demersuri în respectarea art. 7 din Legea

nr. 554/2004, adresându-se atât Ministerului, dar și celeilalte pârâte,

respectiv Universitatea S.H.

Referitor la fondul

cauzei, instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanții sunt nemulțumiți

de faptul că, deși au urmat cursurile în cadrul Universității S.H., în perioada

2006 - 2009, învățământ la distanță, nu li s-a eliberat diploma de licență, ci

numai o adeverință care atestă acest fapt și care are o valabilitate temporară,

perioada pentru care a fost eliberată expirând, în ciuda faptului că, tot

pârâta Universitatea S.H. le-a eliberat adeverințe în luna iulie 2009, prin

care le-a recunoscut calitatea de absolvenți și licențiați.

Instanța a constatat

că în conformitate cu dispozițiile H.G. nr. 6749/2009 Anexa 3, art. 7, (act

normativ contestat de pârâta Universitatea S.H. și pronunțată Sentința nr. 3129

din 29 iunie 2010 a Curții de Apel București, prin care a fost respinsă

acțiunea), Universitatea pârâtă nu este o instituție de învățământ superior

acreditată, contrar susținerilor reclamanților, dar și ale pârâtei, precum și

că s-a ajuns în această situație, prin încălcarea principiului autonomiei

universitare, principiu prevăzut în Carta Universității S.H.

În speță este vorba

de absolvirea cursurilor în cadrul studiilor universitare de învățământ la

distanță. Durata acestora, cât și obținerea creditelor de studii se

reglementează prin Hotărâre de Guvern. Actul normativ adoptat de Guvern

reglementează, atât durata normală a unui ciclu universitar, raportată la

numărul CST (credite de studiu transferabile) prin care își exercită

prerogativa legală a Guvernului de a stabili condițiile în vederea obținerii

creditelor de studiu transferabile la acest mod de învățământ.

Aceste criterii au

avut la bază Sistemul European de credite de studiu transferabile (ECTS).

În cauza dedusă

judecății, a reținut instanța de primă jurisdicție că reclamanții nu au

absolvit studiile în cadrul unei forme de învățământ acreditată sau autorizată

să funcționeze provizoriu, conform legislației în vigoare la momentul

înscrierii în anul I de facultate, iar consecința firească, este tocmai ceea ce

nemulțumește pe reclamanți și anume lipsa dreptului acestei universități,

pârâta Universitatea S.H., de a elibera acte de studiu pentru absolvenții unor

programe de studii și forme de învățământ, neautorizate/neacreditate.

Într-adevăr, prin

Legea nr. 443/2002 privind înființarea Universității S.H. din București, la

art. 3 se precizează că după intrarea în vigoare a acestei legi, vor intra și

facultățile, colegiile și specializările, altele decât cele prevăzute,

acreditate și autorizate provizoriu prin Hotărâre de Guvern, dar numai conform

legii.

Procedura obligatorie

pe care trebuia să o parcurgă pârâta conform legii în vederea

autorizării/acreditării acestei forme de învățământ la distanță, nu s-a

îndeplinit. Este vorba de o obligație exclusivă a pârâtei, pe care nu a

parcurs-o. Concret această procedură a reținut instanța că este reglementată de

Legea nr. 88/1993 și de O.U.G. nr. 75/2005, acte normative pe care pârâta nu

le-a respectat.

Instanța de primă

jurisdicție a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea

pârâtei, privind anularea H.G. nr. 676/2007 și nr. 635/2008, aceste hotărâri

fiind menținute ca legale și temeinice de către instanța supremă, ele

producându-și efectele juridice cu consecințele de rigoare.

de reclamanți

Prin motivele de

recurs formulate în cauză recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței

de fond ca netemeinică și nelegală, indicând ca temei al recursului

dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., precum și dispozițiile art.

304

1

C. proc. civ.

Recurenții au

prezentat pe larg situația de fapt dedusă judecății și au arătat că au absolvit

studiile Universității S.H., fără ca universitatea să le emită diplomele de

licență doveditoare a studiilor urmate.

S-a precizat că prin

acțiunea introductivă s-a solicitat obligarea pârâților la efectuarea unor acte

administrative, iar nu constatarea faptului dacă forma de învățământ urmată

este acreditată/autorizată să funcționeze sau nu.

II. Decizia instanței

de recurs

Înalta Curte de

Casație și Justiție în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., analizând cu

prioritate motivul de recurs de ordine publică, conform art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C.

proc. civ. va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite cauza

spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova, ca instanță de fond, pentru

considerentele ce urmează.

În conformitate cu

dispozițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., motivele de ordine publică pot

fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, iar potrivit dispozițiilor

art. 304 pct. 3 C. proc. civ. modificarea sau casarea unor hotărâri se poate

cere când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe.

Analizând actele

dosarului, Înalta Curte a constatat că obiectul cererii de chemare în judecată

îl reprezintă obligarea Universității pârâte la eliberarea diplomei de licență.

În conformitate cu

dispozițiile art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, litigiile privind

actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și

județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii

vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 de RON se

soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale.

Înalta Curte a

reținut că Legea contenciosului administrativ a stabilit competența materială

de soluționare a cauzelor în concordanță cu dispozițiile C. proc. fisc., în

raport de două criterii și, anume, al locului ocupat de organul care a emis ori

încheiat actul și al cuantumului litigiului ce are ca obiect taxe și impozite,

contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora.

Având în vedere

obiectul cauzei de față, care privește un act emis de o autoritate publică,

care este asimilată unei autorități locale, competența de soluționare a cauzei

este stabilită exclusiv în raport de criteriul locului ocupat de organul care a

emis ori încheiat actul.

Pentru aceste

considerente, văzând că hotărârea atacată cu recurs a fost pronunțată de o

instanță necompetentă material, în temeiul art. 312 -313 teza finală C. proc.

civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa hotărârea atacată și va trimite

cauza spre competentă soluționare Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de

necompetență materială.

Admite recursul

formulat de D.G.I., D.I.C.P., P.(A.)C.T., S.(A.)B.C., R.(I.)V.M., O.C.R.,

O.D.F.C., D.N.E., B.M.V., M.(R.)Ș.M., S.(D.)N.N. împotriva Sentinței nr. 208

din 23 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Prahova,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2012.

Procesat de GGC - GV