ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2604/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanții R.G., R.T., A. (L.) T.M., D.L., M.K.I.E., P.A., P. (F.) L.V. și R. (P.) I. I.M. au chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. București, solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței și în garanție pe Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând obligarea acestuia la recunoașterea diplomelor de licență. La data de 03 august 2011 petenții T. (M.) A.D., C.M.M.D., B.I.C.M., S.T.D.C., C.M.B., R. (T.) V.D.N., P. (P.) M.Z., respectiv la data de 26 septembrie 2011 petenții P. (I.) A.M.

și P.D.N., au formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând admiterea acesteia, iar pe fond admiterea acțiunii principale astfel cum a fost formulată, respectiv obligarea pârâtei Universitatea S.H. București la eliberarea diplomelor de licență în termen de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii și recunoașterea acestora de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cerere respinsă ca inadmisibilă. Prin întâmpinarea formulată la data de 23 septembrie 2011 (și la data de 31 octombrie 2011), Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a invocat excepțiile lipsei plângerii prealabile și a lipsei de interes și a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca inadmisibilă.

Prin întâmpinarea formulată la data de 04 noiembrie 2011 pârâta Universitatea S.H., invocând dispoziții ale Ordinului nr. 3404/2006, a arătat că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverință de studiu pentru reclamanți și a făcut demersuri către Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009 spre a putea comanda la societatea de tipărire SC R. SA aceste formulare, în scopul livrării lor. A mai solicitat pârâta să fie respinsă solicitarea de a fi eliberată diploma și suplimentul la diplomă în termen de 30 zile întrucât este ținută în îndeplinirea obligațiilor nu doar de avizul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, dar și de activitatea de tipărire a SC R. SA.

La aceeași dată pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în măsura în care va fi admisă acțiunea iar pârâta va cădea în pretenții, să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplome pentru reclamanți sub sancțiunea prev. de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 50 RON/fiecare zi întârziere începând cu a 10 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată. La termenul de judecată din 07 noiembrie 2011 reclamanții au precizat acțiunea în sensul că înțeleg să se judece în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în calitate de pârât, iar nu de chemat în garanție, precizare de care instanța a luat act.

La data de 05 decembrie 2011 pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție prin care a solicitat respingerea acesteia motivat de faptul că acesta a avizat achiziționarea de formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților din promoțiile 2008, 2009 și 2010 prin mai multe adrese, cererea de chemare în garanție fiind lipsită de obiect. La termenul de judecată din 05 decembrie 2011 a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu pentru argumentele expuse în practicaua sentinței și a fost reținută cauza în pronunțare asupra excepțiilor lipsei plângerii prealabile și a lipsei de interes, invocate de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, dar și asupra fondului.

Prin sentința civilă nr. 7302 din 5 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei procedurii prealabile și lipsei de interes ca fiind neîntemeiate; a respins acțiunea formulată reclamanții R.G., R.T., A. (L.) T.M., D.L., M. (L.) I.E., P.A., P. (F.) L.V. și R. (P.) I.I.M., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. și pârâtul - chemat în garanție Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, astfel cum a fost precizată, ca fiind neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție ca fiind rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, sub aspectul excepției lipsei plângerii prealabile, în raport de dispozițiile art. 7 Legea nr. 558/2004, faptul că, deși Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a arătat că reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prealabile obligatorii în ce-i privește, din înscrisurile depuse în probațiune se constată că reclamanții s-au adresat pârâtei Universitatea S.H. solicitând eliberarea diplomei de licență, astfel că excepția neîndeplinirii procedurii prealabile este neîntemeiată. Instanța a respins ca neîntemeiată și excepția lipsei de interes invocată de același pârât, reținând că interesul reclamanților există, fiind în egală măsură născut și actual și constă în evitarea pornirii unui nou și distinct litigiu în contradictoriu exclusiv cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și urmărind prin urmare obținerea unei singure hotărâri judecătorești.

Pe fondul cauzei instanța a reținut că reclamanții au urmat cursurile Universității S.H., alsolvind diverse facultăți în cadrul acesteia, forma de învățământ ID și promovând examenul de licență, sesiunea 2009, fiindu-le eliberate adeverințe ce atestă faptul că sunt absolvenți ai acestei universități, astfel că acțiunea formulată de reclamanți nu are niciun temei legal, nici reclamanții neindicând de altfel o bază legală, o dispoziție care să legitimeze pretenția lor de obligare a primului pârât la eliberare diplomă și a următorului pârât la recunoașterea ei odată eliberată. Mai mult, nu se poate vorbi de nerespectarea de către pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a unei prevederi legale, a unei obligații instituite prin lege în sarcina sa și nici de nerespectarea atribuțiilor ce-i incumbă conform Legilor nr. 84/1995 și nr. 1/2011 și H.G.

nr. 536/2011. În esență, instanța a constatat că Universitatea S.H. nu era acreditată pentru specializările urmate de reclamanți, forma de învățământ ID, nici la data la care reclamanții au început cursurile la respectivele facultăți și nici la data pronunțării hotărârii. Prin urmare, reținând și procedura privind acreditarea/autorizarea provizorie a specializărilor instituțiilor de învățământ [art. 17 alin. (1) lit. b), art. 29, art. 30-35 din O.U.G. nr. 75/2005], Curtea de Apel a constatat că nu există temei legal pentru demersul reclamanților, respectiv acela de a urma cursurile unei facultăți neacreditate/neautorizată provizoriu, iar ulterior de a solicita în instanță obligarea Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului la recunoașterea actelor emise de respectiva facultate.

Instanța a mai reținut că, în condițiile în care pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului nu poate fi obligat la recunoașterea unei astfel de diplome, emisă de o facultate neacreditată/neautorizată, nu este întemeiată nici cererea de obligare a facultății la eliberarea unei diplome de licență, de moment ce un asemenea demers nu are niciun efect juridic, reclamanții neavând interesul în promovarea și admiterea unei astfel de acțiuni și respectiv în obținerea unui asemenea act (o astfel diplomă neavând nicio valoare juridică). Pentru toate considerente, în temeiul disp. art. 1 Legea nr. 554/2004 instanța de fond a respins acțiunea astfel cum a fost precizată ca neîntemeiată, reținând că Universitatea S.H.

nu era autorizată să organizeze la specializările urmate de reclamanții din speță cursuri de învățământ la distanță, așa încât refuzul de eliberare a actelor solicitate nu poate fi apreciat ca fiind nejustificat. Față de soluția pronunțată asupra primului capăt de cerere a fost respinsă și cererea de obligare a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului la recunoașterea diplomelor de licență ca fiind neîntemeiată, iar în raport de soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, dar și întrucât cererea de chemare în garanție a fost formulată de pârâta Universitatea S.H. numai pentru ipoteza admiterii acțiunii principale, Curtea de Apel a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ca fiind rămasă fără obiect.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții R.G., R.T., A. (L.) T.M., D.L., M. (L.) I.E., P.A., R. (P.) I.I.M. și intervenienții T. (M.) A.D., P. (I.) A.M., C.M.M.D., S.T.D.C., C.M.B., R. (T.) V.D.N., P. (P.) M.Z., P.D.N., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. se arată că hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, că în mod eronat instanța învestită să judece această acțiune a respins-o ca neîntemeiată și nu a dat curs aplicării principiului disponibilității, principiu a cărui aplicare este obligatorie, pentru egalitatea și corectitudinea procesului civil.

Recurenții arată că instanța trebuia să rețină faptul că în speță este aplicabilă teoria validității aparenței în drept, că există niște acte juridice care se bucură de o prezumție de legalitate, nefiind contestate încă și a căror validitate reiese tocmai din faptul că acestea au fost încheiate cu bună-credință și cu o prudență sporită, că reclamanții, în baza teoriei „aparenței dreptului", nu pot fi victimele lipsei de acreditare.

Se mai arată în motivele de recurs că atât Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, cât și Universitatea S.H., trebuie să respecte principiile de drept, dreptul la instruire conform art. 2 Protocol 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și dreptul la educație potrivit Constituției României, că adeverințele de licențiați ale reclamanților există, sunt în ființă, au produs și produc în continuare efecte juridice față de terți și constituie un act administrativ nerevocat sau anulat în vreun mod, de către instanțele de judecată și că nu i se poate imputa beneficiarului serviciului, în acest caz reclamanților, să verifice legalitatea acestora, asigurarea legalității fiind în sarcina prestatorului - Universitatea S.H.

Înainte de a analiza motivele de recurs invocate în cauză, Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță în cauză prezintă relevanță prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Înalta Curte constată că cele două texte legale anterior citate nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul încheierilor de ședință de la termenele de judecată din data de 26 septembrie 2011 și 07 noiembrie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV din C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unor diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Pârâta Universitatea S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) Teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Pe de altă parte, potrivit art. 1 din H.G.

nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995, ce era în vigoare la data finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă, nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifestă prin relație directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației, care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezentul litigiu sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale Curților de Apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel”.

Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, art. aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față este aplicabil primul criteriu enunțat anterior. În plus, trebuie subliniat faptul că tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu de contencios administrativ, față de împrejurarea că Universitatea S.H.

din București este o autoritate publică locală. De asemenea, mai trebuie să fie relevat art. 2 pct. 1 lit. d) din C. proc. civ. În altă ordine de idei, potrivit prevederilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. În speța de față, reclamanții au optat pentru instanța de la domiciliul lor ales, care este și instanța de la sediul pârâților, astfel că nu se poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc.

civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală, care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 din C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de R.G., R.T., A. (L.) T.M., D.L., M. (L.) I.E., P.A., R. (P.) I.I.M., T. (M.) A.D., P. (I.) A.M., C.M.M.D., S.T.D.C., C.M.B., R. (T.) V.D.N., P. (P.) M.Z., P.D.N., împotriva sentinței civile nr. 7302 din 5 decembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2012.