ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3184/2012

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 6748 din 15 noiembrie 2011, Curtea de Apel Pitești - secția a Ii-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de

reclamantele L. (F.L.) E., T.M.C., N. (N.) G., S.C.I., N.C., D. (C.) F.Z., M.L.M.,

Ș. (N.) F.M., T. (M.) D.D. și P. (I.) D., în contradictoriu cu pârâții Universitatea

S.H. și Ministerul Educației, Cercetării Tineretului și Sportului, prin care

solicitau obligarea acestora la eliberarea diplomelor de licență și a

suplimentului la acestea, respectiv la aprobarea formularelor tipizate; de

asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanție a Ministerului

Educației, Cercetării Tineretului și Sportului.

Împotriva acestei sentințe, considerând-o

netemeinică și nelegală, au declarat

recurs reclamantele.

Analizând

sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind

necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza,

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu,

înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în

continuare.

Astfel,

potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un

interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau

prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței

de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa

cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate,

obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de

licență.

Pârâta

Universitatea S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care

include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale

care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes

legitim public.

Prin

Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

De

asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior,

fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în

condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la

momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează

în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această

reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se

manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior

cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma

prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste

prerogative legale revin unui organ central al administrației publice,

astfel că unitatea de învățământ superior se

situează la un nivel inferior Ministerului

Educației.

În

acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție,

ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de

specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome,

care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

Universitatea

S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă,

întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința

unei delegări de

competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a

lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de

învățământ.

În

mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În

alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Drept

urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei

autorități publice locale.

În

prezenta cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel."

Așadar,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru

stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție

instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz,

încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor

administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În

cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru

care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art.

17 C. proc. civ., în temeiul

cărora cererile accesorii și incidentale

sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or,

în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este

o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să

soluționeze cererea principală.

Așa

fiind, cum în realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită

obligarea unei autorități publice să emită un act administrativ iar acea

autoritate este una de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine

secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului.

Pentru

aceste considerente, înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de

recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ.

, va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6)

din același cod, va casa sentința

atacată și va trimite cauza, spre

competentă soluționare, la Tribunalul Pitești - secția de contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de L. (F.L.) E., T.M.C., N. (N.) G., S.C.I., N.C., D. (C.) F.Z., M.L.M.,

Ș. (N.) F.M., T. (M.) D.D. și P. (I.) D. împotriva sentinței nr. 87/F-CONT din

9 martie 2012 a Curții de Apel Pitești - secția a Ii-a civilă contencios

administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul

Pitești - secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.