ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4057/2012

Decizia nr. 4057/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamanții A., B., C. și D. au chemat în judecată pârâții Universitatea E. București și F., solicitând obligarea Universității la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, în termen de 30 zile de la pronunțarea sentinței și obligarea F. la aprobarea tipizării formularelor de diplome de licență pentru reclamanți, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii, sub sancțiunea plății unor penalități de 2.000 lei pe zi de întârziere, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că:

- reclamanta A. absolventă a Facultății de Limbi si Literaturi Străine - București specializarea - Limba și Literatura engleză, Limba și Literatura Franceză, forma de învățământ I.D., acreditată 3 ani, număr de credite, promoția 2009 a susținut si promovat examenul de licență in sesiunea iulie 2009, dobândind titlul de licențiata in Filologie, in acest sens fiindu-i eliberata adeverința de licență din 30 iunie 2010.

- reclamanta B., absolventă a Facultății de Sociologie - Psihologie București, forma de învățământ F.R., specializarea Psihologie, acreditată 3 ani, număr de credite, promoția 2009 a susținut si promovat examenul de licență in sesiunea iulie 2009, dobândind titlul de licențiat in Psihologie, in acest sens fiindu-i eliberata adeverința de licența din 23 iulie 2009.

- reclamantul C., a urmat și absolvit ciclul I studii universitare de licență (sistem Bologna) in vara 2009, in cadrul Universității E., Facultatea de Drept si Administrație Publica, specializarea Drept, forma de învățământ I.D., număr de credite, promoția 2009 a susținut si promovat examenul de licență in sesiunea iulie 2009, dobândind titlul de licențiat in Drept, în acest sens fiindu-i eliberata adeverința de licența din 09 iulie 2009.

- reclamantul D., absolvent al Facultății de Sociologie - Psihologie București, specializarea Psihologie, forma de invatamant I.D., acreditata 3 ani, număr de credite, promoția 2009 a susținut si promovat examenul de licența in sesiunea iulie 2009, dobândind titlul de licențiat in Psihologie, in acest sens fiindu-i eliberată adeverința de licență din 23 iulie 2009.

Au susținut reclamanții că din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia, și-au îndeplinit toate obligațiile ce le reveneau, respectiv și-au plătit taxele de studii, au susținut și promovat toate examenele, inclusiv examenul de licență, condiții în care Universitatea era obligată să elibereze actele de studii completate.

Au fost invocate dispozițiile Ordinul F. nr. 3404 din 07 martie 2006, potrivit cărora admiterea în învățământul superior se organizează numai în instituțiile care au în structura domeniilor de studiu specializări acreditate și specializări care au obținut autorizație de funcționare provizorie, precum și cele ale art. 60 a Legii învățământului nr. 84/1995, care dispun în sensul că absolvenții programelor de studii cu frecvență redusă sau la distanță au dreptul la certificarea studiilor, prin diplome de licență.

F. a depus întâmpinare, invocând excepția lipsei de obiect a acțiunii, lipsa calității procesuale active a reclamanților și netemeinicia în fond a acțiunii reclamanților.

De asemenea pârâta Universitatea E. a depus întâmpinare, arătând că și-a îndeplinit obligațiile legale de a emite adeverință de studiu pentru reclamanți și a făcut demersuri către F. în vederea comunicării necesarului de materiale tipizate pentru actele de studiu destinate absolvenților pentru anul 2009 spre a putea comanda la societatea de tipărire SC G. SA aceste formulare, în scopul livrării lor.

Pârâta a invocat imposibilitatea obiectivă de a obține în totalitate tipărirea formularelor tipizate constând în actele de studiu solicitate de reclamanți, datorită refuzului de îndeplinire a obligațiilor legale de către F.

Odată cu întâmpinarea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a F. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, în măsura în care va fi admisă acțiunea iar pârâta va cădea în pretenții, să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul la diplomă, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în cuantum de 50 lei/fiecare zi întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei F. a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție, pentru motivele invocate în susținerea netemeiniciei acțiunii reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 2502 din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepția lipsei de obiect a acțiunii și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților invocată de pârâtul F. De asemenea a fost respinsă acțiunea introductivă formulată, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție fiind respinsă ca rămasă fără obiect.

Prima instanță a reținut, în ceea ce privește excepțiile invocate, că legitimarea procesuală a reclamanților este justificată pe deplin, prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată, rezultând că aceștia solicită obligarea Ministerului la aprobarea tipizării formularelor actelor de studii, pentru confirmarea adeverințelor de licență eliberate de Universitate, fapt ce lipsește de temei ambele excepții.

Pe fondul cauzei, judecătorul fondului a reținut că urmare a promovării examenului de licență, reclamanții au solicitat pârâtei Universitatea E. eliberarea diplomei de licență, însă instituția de învățământ a arătat că s-a aflat în imposibilitate de a rezolva favorabil cererea, întrucât Ministerul Educației refuză să aprobe necesarul de materiale tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților pentru anul universitar 2008/2009.

S-a constatat că la data înmatriculării reclamanților în anul I de studiu, Universitatea E. nu era autorizată să funcționeze provizoriu cu forma de organizare I.D. pentru programele de învățământ urmate de reclamanți, astfel că aceștia se află în situația de a fi parcurs o formă de învățământ într-o specializare care nu a fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii.

Au fost reținute prevederile H.G. nr. 1609/2004 pentru modificarea anexelor nr. 1-3 la H.G. nr. 410/2002 privind structurile și specializările universitare acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu din instituțiile de învățământ superior (aplicabilă în momentul înscrierii reclamantului la studii), potrivit cărora Facultatea de Sociologie - Psihologie din cadrul Universității „E." avea specializarea „Psihologie" acreditată doar la forma de învățământ zi, însă nu și la formele de învățământ F.R. sau I.D.

A mai constatat judecătorul fondului că Facultatea de Drept și Administrație Publică, specializarea „Drept'' din cadrul Universității „E." era acreditată doar pentru forma de învățământ „zi" și autorizată provizoriu să funcționeze doar la forma de învățământ F.R., însă nu avea acreditare sau autorizare provizorie de funcționare pentru forma de învățământ I.D.

De asemenea, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine din cadrul Universității „E." avea specializarea „Limba și Literatura Engleză - Limba și Literatura Franceză" autorizată provizoriu doar la forma de învățământ zi (ulterior, forma de învățământ „zi" a fost acreditată), însă nu și la formele de învățământ F.R. sau I.D.

A fost relevat de asemenea faptul că dispozițiile art. 60 din Legea nr. 84/1995 nu pot fi interpretate în sensul că universitățile pot desfășura forme de învățământ cu frecvență redusă și la distanță, cu singura condiție de a fi acreditate sau autorizate pentru cursurile “la zi”, ci exclusiv în sensul că nu pot fi desfășurate forme de învățământ exclusiv la I.D. sau F.R. și în a doua ipoteză, sau, în cazul instituțiilor acreditate sau autorizate provizoriu, aceste forme de învățământ pot fi organizate numai dacă instituția este acreditată sau autorizată provizoriu pentru aceleași specializări, forma “la zi”.

A concluzionat judecătorul fondului în sensul că nu poate obliga pârâta la îndeplinirea operațiunilor necesare eliberării diplomei de licență, cât timp Ordinul nr. 2284/2007 condiționează gestionarea, completarea sau eliberarea actelor de studii, de liceitatea formei de învățământ în baza căreia se emite actul de studiu.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții criticând sentința pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, prin prisma motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

Analizând sentința atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte va admite recursul, pentru considerentele care vor fi arătate în continuare.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din cele ce preced, obiectul litigiului vizează, în realitate, obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta Universitatea E. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „E.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, F. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

Universitatea „E.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea „E.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea „E.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În prezenta cauză, sunt așadar incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.”

Specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Așa fiind, cum în realitate prin cererea de chemare în judecată se solicită obligarea unei autorități publice să emită un act administrativ iar acea autoritate este una de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului

.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A., B., C. și D. împotriva sentinței civile nr. 2502 din 6 aprilie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 octombrie 2012.