ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5666/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul T.I.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului, obligarea Ministerului Educației și Cercetării și Inovării București de a desemna unitatea de specialitate producătoare, de a pune la dispoziție Universității S.H.

tipizatul de diplomă în vederea eliberării actului de studii, de a-i recunoaște titlul de licențiat în drept, certificat prin Adeverința de studii 4007 din 9 iulie 2009 emisă de Ministerul Educației și Cercetării și Inovării București și de a-i viza recunoașterea și echivalarea actului de studii în vederea utilizării acestuia, sub sancțiunea unor penalități de 500 RON/zi de întârziere, începând cu a 10-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și până la îndeplinirea electivă a obligației; obligarea Universității S.H. să îi elibereze diploma de licență conform Adeverinței 4007 din 9 iulie 2009 plus Suplimentul la diplomă (foaie matricolă) și să i se înapoieze original diplomă bacalaureat depusă la dosarul de înscriere sub sancțiunea unor penalități de 500 RON/zi de întârziere începând cu a 10-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și până la îndeplinirea efectivă a obligației.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că este absolvent al ciclului 1 de studii universitare de licență - sistem Bologna - a Universității S.H. București, Facultatea de Drept și Administrație Publică București, Specializarea Drept, forma de învățământ ID, perioada 2005 - 2009 și a promovat examenul de licența în sesiunea iulie 2009, așa cum rezultă din Adeverința nr. 4007 din 9 iulie 2009, valabilă până la eliberarea diplomei. S-a mai arătat că, deși a făcut numeroase demersuri în vederea eliberării actului toate au rămas fără niciun rezultat. A mai arătat că facultatea de Drept și Administrație Publica a fost acreditată și avea cursuri de zi, așa încât în mod legal a organizat și cursuri ID.

A susținut că cele 2 condiții prevăzute de actele normative în vigoare ca desfășurarea formei de învățământ ID să fie una legală, respectiv ca specializarea respectivă să fie acreditată/autorizată provizoriu de funcționare și să deruleze forma de învățământ ZI, erau îndeplinite.

În concluzie, a arătat că, întrucât este absolvent al Facultății de Drept și Administrație Publică București, Specializarea Drept, forma de învățământ ID, situație ce rezultă din promovarea examenului de licență din sesiunea iulie 2009, fapt probat cu Adeverința nr. 4007 din 9 iulie 2009, atât refuzul MECI de a pune la dispoziția USH tipizatul de diplomă în vederea eliberării actului de studii, de a-i recunoaște titlul de licențiat în drept, certificat prin Adeverința de studii nr. 4007 din 9 iulie 2009 emisă de Ministerul Educației și Cercetării și Inovării București și de a-i viza recunoașterea și echivalarea actului de studii în vederea utilizării acestuia, cât și neîndeplinirea obligațiilor ce îi revin Universității privitoare la eliberarea diplomei și restituirea în original a diplomei de bacalaureat sunt total nejustificate.

Pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare, invocând excepția lipsei plângerii prealabile, excepția lipsei de obiect, excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. Pârâta Universitatea S.H. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a pârâtului Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de Licența și suplimentul la diplomă pentru reclamant în termen de 10 de zile de la pronunțarea hotărârii sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin (2) din Legea nr. 554/2004. Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanție, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței de fond Prin Sentința 1448 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei procedurii prealabile, excepția lipsei de obiect și excepția calității procesuale pasive, invocate de pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul T.I.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului; a fost obligată pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantului diploma de licență și suplimentul de diplomă, în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. S-a respins capătul de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, ca neîntemeiat.

S-a admis cererea de chemare în garanție a Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului formulată de pârâta Universitatea S.H. A fost obligat Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în calitate de chemat în garanție, să aprobe tipărirea formularelor tipizate și suplimentul de diplomă pentru reclamant, în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția lipsei plângerii prealabile că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, parcurgerea procedurii prealabile este obligatorie numai în ipoteza în care acțiunea în contencios administrativ are ca obiect anularea unui act administrativ.

Referitor la excepția lipsei de obiect, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului formulează apărări care țin de fondul cauzei, acestea neputând fi analizate pe cale de excepție. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea a constatat că aceasta este motivată, în esență, pe lipsa atribuției legale a pârâtului de recunoaștere a diplomelor de studii, or, în condițiile unei cereri complexe, motivele care, în mod evident țin de fondul cauzei, urmează a fi analizate, în raport cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente, cu ocazia examinării temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, Curtea de Apel a reținut că prevederile legale în vigoare în acea perioadă permiteau pârâtei Universitatea S.H. să organizeze formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, deci și pentru specialitatea (domeniul) urmată de reclamant, aceasta ținând de exercițiul autonomiei universitare, garantate de Constituție și de lege. S-a reținut, de asemenea, că după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, după adoptarea O.U.G. nr. 75/2005, a H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008, factorii de decizie din sistemul de învățământ nu au sesizat existența vreunor nereguli semnificative în organizarea și desfășurarea activității educaționale la nivelul Universității S.H.

S-au avut în vedere și dispozițiile art. 20 din Ordinul ministrului educației și cercetării nr. 2284/2007 potrivit cărora „Titularii sau împuterniciții acestora au dreptul să solicite eliberarea actelor de studii completate, după termenul aprobat de senatul instituției, care poate fi de cel mult 12 luni de la finalizarea studiilor, respectiv de două luni de la confirmarea titlului științific de doctor.” S-a constatat că reclamantului i-a fost eliberată adeverința care atestă faptul că a obținut titlul de licențiat în drept, adeverință care a intrat în circuitul civil, nefiind revocată sau anulată de instanța de judecată sau de o autoritate administrativă, iar în condițiile în care acesta a fost de bună-credință, eroarea comună în care s-a aflat produce efecte juridice, în virtutea principiului de drept „error communis facit jus”, în sensul validității adeverinței de licență care atestă promovarea studiilor și a examenului de licență.

În consecință, Curtea a constatat că în raport de cadrul normativ precizat, precum și de buna-credință a reclamantului, acesta are dreptul de a solicita eliberarea diplomei de licență. În ceea ce privește cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, Curtea a reținut că recunoașterea diplomelor eliberate de universitățile care fac parte din sistemul național de învățământ nu intră în sfera de competență a pârâtului și că, potrivit legii, nu există nicio formalitate necesară pentru a recunoaște diplomele eliberate în condițiile legii. S-a mai reținut că raportul juridic de drept administrativ, izvorât din eventualul refuz al Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a desemna unitatea de specialitate producătoare, de a pune la dispoziție tipizatul de diplomă, nu se naște între reclamant și minister, ci între universitate și minister.

Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H., judecătorul fondului a constatat că între aceasta și pârâtul chemat în garanție - Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului - există un raport juridic de drept administrativ născut din refuzul chematului în garanție de a aproba tipărirea de către SC R. SA a formularelor tipizate care să poată fi folosite de către Universitate la eliberarea diplomelor de licență, iar refuzul este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare. Constatând că pârâta Universitatea S.H. este în imposibilitate de a elibera reclamantului diploma de licență fără concursul efectiv al chematului în garanție care în calitate de autoritate publică gestionează materialele și tipizatele cu regim special necesare, în temeiul art. 60 - 63 C. proc.

civ., Curtea a admis cererea de chemare în garanție. Recursul Împotriva acestei sentințe a formulat recurs chemat în garanție Ministerul Educației Naționale (fost Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, a arătat, în esență, că instanța de fond nu a avut în vedere apărările formulate, în sensul că formularele tipizate nu pot fi eliberate decât corelat cu datele existente la Direcția Generală de Învățământ Superior din cadrul ministerului și cu cele ale ARACIS, doar pentru absolvenții care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare acreditată sau autorizată la momentul înscrierii în anul I de facultate.

S-a mai arătat că în cadrul universității pârâte, specializările de la forma de învățământ la distanță au fost organizate fără respectarea prevederilor legale, Legea nr. 88/1993, O.U.G. nr. 75/2005, aspecte care nu au fost verificate de către instanța de fond. S-a susținut în concluzie că nu există niciun temei legal pentru demersul reclamantului de a solicita eliberarea diplomei de licență, astfel că acțiunea, prin admiterea recursului, trebuie respinsă în totalitate împreună cu cererea de chemare în garanție formulată de universitate. În drept, cererea de recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Procedura în fața instanței de recurs. Intimata-pârâtă Universitatea S.H.

a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Considerentele și soluția instanței de recurs. Înalta Curte, examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc. civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Pentru a ajunge la această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate: Obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii reclamantului, absolvent al Universității „S.H.”. Nu se poate ignora faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.”, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ pe același palier cu Ministerul Educației Naționale, neavând aceleași competențe și responsabilități ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și aplicarea strategiei globale a învățământului. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În speță, Universitatea „S.H.” nu poate fi considerată autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la universitatea pârâtă. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice locale.

Față de argumentele expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al autorității publice pârâte - Universitatea „S.H.” - competența de soluționare a litigiului revine tribunalului. De asemenea, se cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Soluționând cauza de față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În consecință, având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312 alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Educației Naționale (fost Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului) împotriva Sentinței nr. 1448 din 29 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 iunie 2013. Procesat de GGC - LM