ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5666/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5666/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele

cauzei.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul

T.I.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și

Ministerul Educației Cercetării Tineretului și Sportului, obligarea

Ministerului Educației și Cercetării și Inovării București de a desemna

unitatea de specialitate producătoare, de a pune la dispoziție Universității

S.H. tipizatul de diplomă în vederea eliberării actului de studii, de a-i

recunoaște titlul de licențiat în drept, certificat prin Adeverința de studii

4007 din 9 iulie 2009 emisă de Ministerul Educației și Cercetării și Inovării

București și de a-i viza recunoașterea și echivalarea actului de studii în

vederea utilizării acestuia, sub sancțiunea unor penalități de 500 RON/zi de

întârziere, începând cu a 10-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii și

până la îndeplinirea electivă a obligației; obligarea Universității S.H. să îi

elibereze diploma de licență conform Adeverinței 4007 din 9 iulie 2009 plus

Suplimentul la diplomă (foaie matricolă) și să i se înapoieze original diplomă

bacalaureat depusă la dosarul de înscriere sub sancțiunea unor penalități de

500 RON/zi de întârziere începând cu a 10-a zi de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii și până la îndeplinirea efectivă a obligației.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că este absolvent al ciclului 1 de studii

universitare de licență - sistem Bologna - a Universității S.H. București,

Facultatea de Drept și Administrație Publică București, Specializarea Drept,

forma de învățământ ID, perioada 2005 - 2009 și a promovat examenul de licența

în sesiunea iulie 2009, așa cum rezultă din Adeverința nr. 4007 din 9 iulie

2009, valabilă până la eliberarea diplomei.

S-a mai arătat că,

deși a făcut numeroase demersuri în vederea eliberării actului toate au rămas

fără niciun rezultat.

A mai arătat că

facultatea de Drept și Administrație Publica a fost acreditată și avea cursuri

de zi, așa încât în mod legal a organizat și cursuri ID.

A susținut că cele 2

condiții prevăzute de actele normative în vigoare ca desfășurarea formei de

învățământ ID să fie una legală, respectiv ca specializarea respectivă să fie

acreditată/autorizată provizoriu de funcționare și să deruleze forma de

învățământ ZI, erau îndeplinite.

În concluzie, a

arătat că, întrucât este absolvent al Facultății de Drept și Administrație

Publică București, Specializarea Drept, forma de învățământ ID, situație ce

rezultă din promovarea examenului de licență din sesiunea iulie 2009, fapt

probat cu Adeverința nr. 4007 din 9 iulie 2009, atât refuzul MECI de a pune la

dispoziția USH tipizatul de diplomă în vederea eliberării actului de studii, de

a-i recunoaște titlul de licențiat în drept, certificat prin Adeverința de studii

nr. 4007 din 9 iulie 2009 emisă de Ministerul Educației și Cercetării și

Inovării București și de a-i viza recunoașterea și echivalarea actului de

studii în vederea utilizării acestuia, cât și neîndeplinirea obligațiilor ce îi

revin Universității privitoare la eliberarea diplomei și restituirea în

original a diplomei de bacalaureat sunt total nejustificate.

Pârâtul Ministerul

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare,

invocând excepția lipsei plângerii prealabile, excepția lipsei de obiect,

excepția lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond, respingerea acțiunii

ca neîntemeiată.

Pârâta Universitatea

S.H. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a pârâtului

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând ca

acesta să fie obligat să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în

Diploma de Licența și suplimentul la diplomă pentru reclamant în termen de 10

de zile de la pronunțarea hotărârii sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin

(2) din Legea nr. 554/2004.

Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului a formulat întâmpinare la cererea de

chemare în garanție, solicitând respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

Hotărârea instanței

de fond

Prin Sentința 1448

din 29 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei procedurii prealabile,

excepția lipsei de obiect și excepția calității procesuale pasive, invocate de

pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

S-a admis în parte

acțiunea formulată de reclamantul T.I.M., în contradictoriu cu pârâții

Universitatea S.H. și Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului; a fost obligată pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantului

diploma de licență și suplimentul de diplomă, în termen de 10 zile de la

rămânerea irevocabilă a hotărârii.

S-a respins capătul

de cerere formulat în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, ca neîntemeiat.

S-a admis cererea de

chemare în garanție a Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și

Sportului formulată de pârâta Universitatea S.H.

A fost obligat

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în calitate de

chemat în garanție, să aprobe tipărirea formularelor tipizate și suplimentul de

diplomă pentru reclamant, în termen de 10 zile de la rămânerea irevocabilă a

hotărârii.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut în ceea ce privește excepția lipsei

plângerii prealabile că, potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, cu modificările și completările ulterioare, parcurgerea procedurii

prealabile este obligatorie numai în ipoteza în care acțiunea în contencios

administrativ are ca obiect anularea unui act administrativ.

Referitor la excepția

lipsei de obiect, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât

pârâtul Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului formulează

apărări care țin de fondul cauzei, acestea neputând fi analizate pe cale de

excepție.

În ceea ce privește

excepția lipsei calității procesuale pasive, Curtea a constatat că aceasta este

motivată, în esență, pe lipsa atribuției legale a pârâtului de recunoaștere a

diplomelor de studii, or, în condițiile unei cereri complexe, motivele care, în

mod evident țin de fondul cauzei, urmează a fi analizate, în raport cu probele

administrate și cu dispozițiile legale incidente, cu ocazia examinării

temeiniciei cererii de chemare în judecată.

Pe fondul cauzei, Curtea

de Apel a reținut că prevederile legale în vigoare în acea perioadă permiteau

pârâtei Universitatea S.H. să organizeze formele de învățământ cu frecvență

redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care era

acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, deci și pentru specialitatea

(domeniul) urmată de reclamant, aceasta ținând de exercițiul autonomiei

universitare, garantate de Constituție și de lege.

S-a reținut, de

asemenea, că după încheierea perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din

Legea nr. 443/2002, după adoptarea O.U.G. nr. 75/2005, a H.G. nr. 676/2007 și a

H.G. nr. 635/2008, factorii de decizie din sistemul de învățământ nu au sesizat

existența vreunor nereguli semnificative în organizarea și desfășurarea activității

educaționale la nivelul Universității S.H.

S-au avut în vedere

și dispozițiile art. 20 din Ordinul ministrului educației și cercetării nr.

2284/2007 potrivit cărora „Titularii sau împuterniciții acestora au dreptul să

solicite eliberarea actelor de studii completate, după termenul aprobat de

senatul instituției, care poate fi de cel mult 12 luni de la finalizarea

studiilor, respectiv de două luni de la confirmarea titlului științific de

doctor.”

S-a constatat că

reclamantului i-a fost eliberată adeverința care atestă faptul că a obținut

titlul de licențiat în drept, adeverință care a intrat în circuitul civil,

nefiind revocată sau anulată de instanța de judecată sau de o autoritate

administrativă, iar în condițiile în care acesta a fost de bună-credință, eroarea

comună în care s-a aflat produce efecte juridice, în virtutea principiului de

drept „error communis facit jus”, în sensul validității adeverinței de licență

care atestă promovarea studiilor și a examenului de licență.

În consecință, Curtea

a constatat că în raport de cadrul normativ precizat, precum și de

buna-credință a reclamantului, acesta are dreptul de a solicita eliberarea

diplomei de licență.

În ceea ce privește

cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului, Curtea a reținut că recunoașterea

diplomelor eliberate de universitățile care fac parte din sistemul național de

învățământ nu intră în sfera de competență a pârâtului și că, potrivit legii,

nu există nicio formalitate necesară pentru a recunoaște diplomele eliberate în

condițiile legii.

S-a mai reținut că

raportul juridic de drept administrativ, izvorât din eventualul refuz al

Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a desemna

unitatea de specialitate producătoare, de a pune la dispoziție tipizatul de

diplomă, nu se naște între reclamant și minister, ci între universitate și

minister.

Referitor la cererea

de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H., judecătorul

fondului a constatat că între aceasta și pârâtul chemat în garanție -

Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului - există un raport

juridic de drept administrativ născut din refuzul chematului în garanție de a

aproba tipărirea de către SC R. SA a formularelor tipizate care să poată fi

folosite de către Universitate la eliberarea diplomelor de licență, iar refuzul

este nejustificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

Constatând că pârâta

Universitatea S.H. este în imposibilitate de a elibera reclamantului diploma de

licență fără concursul efectiv al chematului în garanție care în calitate de

autoritate publică gestionează materialele și tipizatele cu regim special

necesare, în temeiul art. 60 - 63 C. proc. civ., Curtea a admis cererea de

chemare în garanție.

Recursul

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs chemat în garanție Ministerul Educației Naționale

(fost Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului), criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea cererii

de recurs, a arătat, în esență, că instanța de fond nu a avut în vedere

apărările formulate, în sensul că formularele tipizate nu pot fi eliberate

decât corelat cu datele existente la Direcția Generală de Învățământ Superior

din cadrul ministerului și cu cele ale ARACIS, doar pentru absolvenții care au

promovat examenele de licență și care au urmat o specializare acreditată sau

autorizată la momentul înscrierii în anul I de facultate.

S-a mai arătat că în

cadrul universității pârâte, specializările de la forma de învățământ la

distanță au fost organizate fără respectarea prevederilor legale, Legea nr.

88/1993, O.U.G. nr. 75/2005, aspecte care nu au fost verificate de către

instanța de fond.

S-a susținut în

concluzie că nu există niciun temei legal pentru demersul reclamantului de a

solicita eliberarea diplomei de licență, astfel că acțiunea, prin admiterea

recursului, trebuie respinsă în totalitate împreună cu cererea de chemare în

garanție formulată de universitate.

În drept, cererea de

recurs se întemeiază pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ. și art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

Procedura în fața

instanței de recurs.

Intimata-pârâtă

Universitatea S.H. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursului ca nefondat.

Considerentele și

soluția instanței de recurs.

Înalta Curte,

examinând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 137 C. proc.

civ., excepția necompetenței materiale invocată din oficiu, constată că

hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în

cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru

care va admite recursul, iar, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C.

proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă

soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și

fiscal.

Pentru a ajunge la

această soluție, Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Obiectul prezentului

litigiu de contencios administrativ se referă la obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea diplomei de licență și a altor acte de studii

reclamantului, absolvent al Universității „S.H.”.

Nu se poate ignora

faptul că pârâta este încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, care include în

această definiție persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au

obținut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu

public, în regim de putere publică.

Or, în cauza de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.”, ca instituție

de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, nu justifică plasarea acestora în vârful ierarhiei

organizatorice a sistemului național de învățământ pe același palier cu

Ministerul Educației Naționale, neavând aceleași competențe și responsabilități

ca instituție publică, responsabilă de fundamentarea și aplicarea strategiei globale

a învățământului.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În speță,

Universitatea „S.H.” nu poate fi considerată autoritate administrativă

autonomă, întrucât actele administrative pe care le emite sunt consecința unei

delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim

de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale, cu atât mai mult cu cât

niciun act normativ nu conține o asemenea dispoziție cu privire la

universitatea pârâtă.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în categoria unei autorități publice

locale.

Față de argumentele

expuse, Înalta Curte reține că, în cauză, sunt incidente dispozițiile art. 10

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care instituie, pentru determinarea instanței

competente material, două criterii, și anume: (i) rangului autorității care

emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul

organelor administrației publice; (ii) criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat, astfel că, raportat la rangul local al

autorității publice pârâte - Universitatea „S.H.” - competența de soluționare a

litigiului revine tribunalului.

De asemenea, se cuvine

a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Soluționând cauza de

față fără a-și verifica competența în raport cu obiectul acțiunii și cu

dispozițiile legale citate mai sus, instanța de fond a pronunțat o hotărâre

casabilă în condițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În consecință, având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 313, coroborat cu art. 312

alin. (6) și art. 304 pct. 3 C. proc. civ., recursul va fi admis, dispunându-se

casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre competentă soluționare

Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de Ministerul Educației Naționale (fost Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului) împotriva Sentinței nr. 1448 din 29

februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 iunie 2013.

Procesat de GGC - LM