ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5855/2013

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Procedura în fața primei instanțe Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, reclamantul G.A., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București, a solicitat obligarea pârâtei să-i elibereze Diploma de licență pentru specializarea Administrație Publică și Suplimentul la Diplomă, aferentă Facultății de Științe Juridice și Administrative din Brașov, specializarea Administrație Publică din cadrul Universității S.H. București. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că titlul de licențiat în Științe Administrative i-a fost atestat prin adeverința din 08 iulie 2009, valabilitatea expirând în iulie 2010. Urmând procedura reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, a solicitat universității eliberarea Diplomei de licență, actele de studii obținute și eliberate de Universitatea S.H.

în urma promovării examenului de licență fiind legale și conferindu-i toate drepturile care decurg din absolvirea unei instituții de învățământ superior. În cauză, pârâta Universitatea S.H. a înțeles să formuleze cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care chemată în garanție să fie obligată să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de licență și suplimentul la diploma pentru reclamant, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 50 RON/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 259/F din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția de necompetență materială a Curții de Apel Brașov, a respins acțiunea principală formulată de reclamantul, G.A. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond, față de obiectul învestirii și cu respectarea principiului disponibilității, a reținut ca fiind neîntemeiată excepția necompetentei materiale a Curții de Apel Brașov, în raport cu dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 și cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. d), art. 3 pct. 1, 3 și art. 4 pct. 1 C. proc.

civ. aceasta. Curtea a reținut situația de fapt conform căreia, potrivit adeverinței din 08 iulie 2009, reclamantul a absolvit în anul 2009 ciclul I – Studii universitare de licență (Sistem Bologna) – Facultatea de Științe Juridice și Administrative din Brașov – Specializarea Administrație Publică din cadrul Universității S.H. Împrejurarea că, în acord cu prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 republicată, Universitatea S.H. avea vocația de-a organiza în cadrul facultăților, forma de învățământ (ID) în specializările autorizate sau acreditate nu echivalează cu dreptul de-a organiza școlarizarea la forma de învățământ ID, fără parcurgerea procedurii de autorizare/acreditare pentru acest program conform Legii nr. 88/1993 și ulterior, prin O.U.G.

nr. 75/2005 cu modificările și completările ulterioare. Reclamantul n-a exhibat probe în sensul că specializarea pe care a absolvit-o (Administrație Publica în sistem Bologna) și pentru care a promovat examenul de licență, era acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul I de facultate. Argumentul invocării propriei culpe nu subzistă, întrucât O.G. nr. 10/2009, abrogată în prezent prin Legea nr. 1/2011, nu retroactivează. Astfel, art. 3 stipula dreptul studenților ID înmatriculați în anul I în perioada 2005 – 2008 de a-și continua specializările autorizate să funcționeze provizoriu potrivit metodologiei aprobate prin Ordin al Ministerului Educației, Cercetării și Inovării, diploma obținută, urmând a fi recunoscută în condițiile legii.

Or, în cadrul Universității S.H. specializările ID au fost organizate și desfășurate fără respectarea prevederilor legale, cu încălcarea Legii nr. 88/1993, a O.U.G. nr. 75/2005 și ale H.G. nr. 1011/2001, nefiind parcursă procedura de evaluare academică. Pe cale de consecință, acțiunea întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă, întrucât refuzul de eliberare a diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, respectiv refuzul de aprobare a tipizării formularelor de diplomă de licență este unul justificat, întrucât specializarea ID absolvită de reclamant s-a organizat și desfășurat cu încălcarea Legii nr. 88/1993, O.U.G. nr. 75/2005 și ale H.G. nr. 1011/2001. Cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea S.H.

în condițiile art. 60 – 63 C. proc. civ., a fost respinsă, întrucât obligația de garanție a Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului în raport de Regulamentul privind regimul actelor de studii din sistemul de învățământ superior, aprobat prin OMECT nr. 2248/2007, subzistă doar în raport de facultățile, colegiile și specializările din structura Universității S.H., pentru care s-a parcurs procedura de evaluare academică. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul G.A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304 1 din C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul susține că instanța de fond nu a analizat dreptul pretins a fi vătămat reclamantului, ci și-a însușit întâmpinarea chematului în garanție Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Astfel, arată recurentul, în mod greșit prima instanță s-a preocupat, deși nu a fost învestita cu acest capăt de cerere, să facă analiza hotărârilor de guvern prin care Universitatea S.H. a fost autorizata să funcționeze provizoriu și a dreptului acestei universități de a elibera acte de studii pentru absolvenții unor programe de studii și forme de învățământ neacreditate. Așadar, instanța de fond nu a fost investită cu o cerere privind legalitatea acreditării formelor de învățământ la distanta. Totodată, se susține că prima instanță nu a dat eficiență actului juridic depus în dovedirea titlului de licențiat a recurentului în științe administrative, ignorând dreptul său de a obține diploma finală de studii, atestată prin adeverința din 08 iulie 2009, act care deja a produs efecte juridice.

Pe de altă parte, obligația pârâtei-intimate Universitatea S.H. de a elibera diploma de licența potrivit mențiunilor din adeverință este corelativă obligației chematului în garanție Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a aproba formularele tipizate. Recurentul apreciază că, întrucât instanța nu a fost investită a se pronunța asupra legalității acreditării formelor de învățământ la distanta, dat fiind obiectul cererii deduse judecații, aceasta trebuia să dea curs favorabil atât cererii introductive, cât și celei de chemare în garanție. Procedura în fața instanței de recurs La termenul de judecată din data de 20 iunie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Brașov de soluționare a cauzei în primă instanță. Pe acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Brașov nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV din C. proc.

civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Așadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc.

civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele în continuare arătate: Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență către reclamant. Pârâta Universitatea S.H. din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Participarea în proces, în calitate de chemat în garanție a Ministerului Educației, Tineretului și Sportului nu poate determina aplicarea altor reguli de competență materială, întrucât cererea de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ., are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală și pentru care operează o prorogare legală de competență, conform dispozițiilor art. 17 și art. 63 alin. (1) C. proc. civ. Din acest considerent, calitatea chematului în garanție, de organ al administrației publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei, care se determină pe baza obiectului și părților din raportul dedus judecății prin cererea principală de chemare în judecată.

Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de G.A. împotriva sentinței nr. 259/F din 21 noiembrie 2012 a Curții de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal. Casează sentința recurată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie 2013.