ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5855/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5855/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel Brașov, reclamantul G.A., în

contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. București, a solicitat obligarea

pârâtei să-i elibereze Diploma de licență pentru specializarea Administrație

Publică și Suplimentul la Diplomă, aferentă Facultății de Științe Juridice și

Administrative din Brașov, specializarea Administrație Publică din cadrul

Universității S.H. București.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că titlul de licențiat în Științe Administrative

i-a fost atestat prin adeverința din 08 iulie 2009, valabilitatea expirând în

iulie 2010.

Urmând procedura

reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, a solicitat universității

eliberarea Diplomei de licență, actele de studii obținute și eliberate de

Universitatea S.H. în urma promovării examenului de licență fiind legale și

conferindu-i toate drepturile care decurg din absolvirea unei instituții de

învățământ superior.

În cauză, pârâta Universitatea

S.H. a înțeles să formuleze cerere de chemare în garanție a Ministerului Educației

Cercetării, Tineretului și Sportului, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care chemată în garanție să fie obligată să aprobe tipărirea

formularelor tipizate constând în Diploma de licență și suplimentul la diploma pentru

reclamant, sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004

în cuantum de 50 RON/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă

a hotărârii.

Hotărârea instanței de

fond

Prin sentința nr. 259/F

din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția de contencios administrativ

și fiscal a respins excepția de necompetență materială a Curții de Apel Brașov,

a respins acțiunea principală formulată de reclamantul, G.A. în contradictoriu cu

pârâta Universitatea S.H. București și a respins cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta Universitatea S.H. în contradictoriu cu Ministerul Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului.

Pentru a pronunța această

soluție, instanța de fond, față de obiectul învestirii și cu respectarea principiului

disponibilității, a reținut ca fiind neîntemeiată excepția necompetentei materiale

a Curții de Apel Brașov, în raport cu dispozițiilor art. 10 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 554/2004 și cu cele ale art. 2 pct. 1 lit. d), art. 3 pct. 1, 3 și

art. 4 pct. 1 C. proc. civ. aceasta.

Curtea a reținut situația

de fapt conform căreia, potrivit adeverinței din 08 iulie 2009, reclamantul a absolvit

în anul 2009 ciclul I – Studii universitare de licență (Sistem Bologna) – Facultatea

de Științe Juridice și Administrative din Brașov – Specializarea Administrație Publică

din cadrul Universității S.H.

Împrejurarea că, în acord

cu prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 republicată, Universitatea

S.H. avea vocația de-a organiza în cadrul facultăților, forma de învățământ (ID)

în specializările autorizate sau acreditate nu echivalează cu dreptul de-a organiza

școlarizarea la forma de învățământ ID, fără parcurgerea procedurii de autorizare/acreditare

pentru acest program conform Legii nr. 88/1993 și ulterior, prin O.U.G. nr. 75/2005

cu modificările și completările ulterioare.

Reclamantul n-a exhibat

probe în sensul că specializarea pe care a absolvit-o (Administrație Publica în

sistem Bologna) și pentru care a promovat examenul de licență, era acreditată sau

autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare la momentul

înscrierii în anul I de facultate.

Argumentul invocării propriei

culpe nu subzistă, întrucât O.G. nr. 10/2009, abrogată în prezent prin Legea

nr. 1/2011, nu retroactivează. Astfel, art. 3 stipula dreptul studenților ID înmatriculați

în anul I în perioada 2005 – 2008 de a-și continua specializările autorizate să

funcționeze provizoriu potrivit metodologiei aprobate prin Ordin al Ministerului

Educației, Cercetării și Inovării, diploma obținută, urmând a fi recunoscută în

condițiile legii. Or, în cadrul Universității S.H. specializările ID au fost organizate

și desfășurate fără respectarea prevederilor legale, cu încălcarea Legii nr. 88/1993,

a O.U.G. nr. 75/2005 și ale H.G. nr. 1011/2001, nefiind parcursă procedura de evaluare

academică.

Pe cale de consecință,

acțiunea întemeiată pe art. 8 din Legea nr. 554/2004 a fost respinsă, întrucât refuzul

de eliberare a diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, respectiv refuzul

de aprobare a tipizării formularelor de diplomă de licență este unul justificat,

întrucât specializarea ID absolvită de reclamant s-a organizat și desfășurat cu

încălcarea Legii nr. 88/1993, O.U.G. nr. 75/2005 și ale H.G. nr. 1011/2001.

Cererea de chemare în

garanție formulată de pârâta Universitatea S.H. în condițiile art. 60 – 63 C.

proc. civ., a fost respinsă, întrucât obligația de garanție a Ministerului Educației,

Cercetării, Tineretului și Sportului în raport de Regulamentul privind regimul actelor

de studii din sistemul de învățământ superior, aprobat prin OMECT nr. 2248/2007,

subzistă doar în raport de facultățile, colegiile și specializările din structura

Universității S.H., pentru care s-a parcurs procedura de evaluare academică.

Calea de atac exercitată

în cauză

Împotriva acestei hotărâri,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, reclamantul G.A. a declarat recurs,

invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

din C.

proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurentul susține că instanța de fond nu a analizat dreptul pretins a fi vătămat

reclamantului, ci și-a însușit întâmpinarea chematului în garanție Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului.

Astfel, arată recurentul,

în mod greșit prima instanță s-a preocupat, deși nu a fost învestita cu acest capăt

de cerere, să facă analiza hotărârilor de guvern prin care Universitatea S.H. a

fost autorizata să funcționeze provizoriu și a dreptului acestei universități de

a elibera acte de studii pentru absolvenții unor programe de studii și forme de

învățământ neacreditate. Așadar, instanța de fond nu a fost investită cu o cerere

privind legalitatea acreditării formelor de învățământ la distanta.

Totodată, se susține că

prima instanță nu a dat eficiență actului juridic depus în dovedirea titlului de

licențiat a recurentului în științe administrative, ignorând dreptul său de a obține

diploma finală de studii, atestată prin adeverința din 08 iulie 2009, act care deja

a produs efecte juridice.

Pe de altă parte, obligația

pârâtei-intimate Universitatea S.H. de a elibera diploma de licența potrivit mențiunilor

din adeverință este corelativă obligației chematului în garanție Ministerului

Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului de a aproba formularele tipizate.

Recurentul apreciază că,

întrucât instanța nu a fost investită a se pronunța asupra legalității acreditării

formelor de învățământ la distanta, dat fiind obiectul cererii deduse judecații,

aceasta trebuia să dea curs favorabil atât cererii introductive, cât și celei de

chemare în garanție.

Procedura în fața instanței

de recurs

La termenul de judecată

din data de 20 iunie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat

de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Brașov de

soluționare a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect, instanța

de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159

alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc.

civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării

competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din

oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general,

material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de

ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Investită cu soluționarea

cauzei, Curtea de Apel Brașov nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să

judece pricina.

Totodată, Înalta Curte

apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3)

C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă,

hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței

competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Pe acest aspect, Înalta

Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost

respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV

din C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe.

Așadar, având în vedere

că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea prevederilor

art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca,

din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând cu prioritate

motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță

necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C.

proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre

competentă soluționare la Tribunalul Covasna, secția contencios administrativ și

fiscal, pentru considerentele în continuare arătate:

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ

competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului

legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât

privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în

principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei

de licență către reclamant.

Pârâta Universitatea S.H.

din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul

art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include

în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale

care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim

public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei,

potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului

și Sportului este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate

juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile

de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară,

în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul

finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful

ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare

prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația

directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației

care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere

a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale

revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ

superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context, trebuie

subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea

Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile

administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea

S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii

sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem

național de învățământ.

În mod evident, Universitatea

S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere

teritorial.

În alți termeni, Universitatea

S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept

organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține

o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față, sunt

incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care

menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate

de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până

la 500.000 RON se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale,

iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice

centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 RON, se soluționează în fond

de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația

publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința

competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea competenței

materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului

autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății,

în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric.

În cauza de față, este

aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent

să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de

la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței

teritoriale.

Reclamantul a optat pentru

instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența

teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Participarea în proces,

în calitate de chemat în garanție a Ministerului Educației, Tineretului și Sportului

nu poate determina aplicarea altor reguli de competență materială, întrucât cererea

de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ., are caracterul

unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală și pentru care

operează o prorogare legală de competență, conform dispozițiilor art. 17 și

art. 63 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest considerent,

calitatea chematului în garanție, de organ al administrației publice centrale, nu

poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenței materiale de soluționare

a cauzei, care se determină pe baza obiectului și părților din raportul dedus judecății

prin cererea principală de chemare în judecată.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și

va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna, secția contencios

administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de G.A. împotriva sentinței nr. 259/F din 21 noiembrie 2012 a Curții de Apel Brașov,

secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată

și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Covasna, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 iunie

2013.