ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2126/2014

HOTĂRÂRE

08.05.2014

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2126/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Decizia nr. 2126/2014

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Acțiunea înregistrată sub nr. x/64/2012, pe rolul Curții de Apel Brașov, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Universitatea B. s-a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună:

- obligarea pârâtei să-i elibereze Diploma de licență pentru specializarea "Administrație Publică" și Suplimentele la Diplomă, urmare a absolvirii cursurilor Facultății de Științe Juridice și Administrative din Brașov, specializarea "Drept" din cadrul Universității B. promoția 2009 și a susținerii și promovării examenului de licență organizat în iulie 2009.

În motivarea acțiunii, s-a arătat că, titlul de licențiat în Științe Administrative i-a fost atestat prin Adeverința nr. x/2009, valabilitatea expirând în iulie 2010.

În cauză, pârâta B. a înțeles să formuleze cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S. solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care chemata în garanție să fie obligată:

- să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în Diploma de licență și suplimentul la diplomă pentru reclamant sub sancțiunea prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 în cuantum de 50 RON/zi de întârziere, începând cu a 30-a zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Prin Sentința nr. 260 din 21 noiembrie 2012, Curtea de Apel Brașov a respins acțiunea formulată de reclamantul A. și a respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă Universitatea B.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele:

Potrivit Adeverinței nr. x/2009 reclamantul a absolvit în anul 2009 ciclul I - Studii universitare de licență (Sistem Bologna) - Facultatea de Științe Juridice și Administrative din Brașov - Specializarea Administrație Publică din cadrul Universității B.

Împrejurarea că în acord cu prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 republicată, Universitatea B. avea vocația de-a organiza în cadrul facultăților, forma de învățământ (ID) în specializările autorizate sau acreditate, în opinia instanței nu echivalează cu dreptul de-a organiza școlarizarea la forma de învățământ ID, fără parcurgerea procedurii de autorizare/acreditare pentru aceste programe conform Legii nr. 88/1993 și ulterior prin O.U.G. nr. 75/2005 cu modificările și completările ulterioare.

A reținut instanța că argumentul invocării propriei culpe nu subzistă, întrucât O.G. nr. 10/2009 abrogată în prezent prin Legea nr. 1/2011, nu retroactivează. Astfel art. 3 stipula dreptul studenților ID înmatriculați în anul I în perioada 2005 - 2008 de a-și continua specializările autorizate să funcționeze provizoriu potrivit metodologiei aprobate prin Ordin al M.E.C.I., diploma obținută, urmând a fi recunoscută în condițiile legii.

A menționat instanța că, în cadrul Universității B. specializările ID au fost organizate și desfășurate fără respectarea prevederilor legale, cu încălcarea Legii nr. 85/1993, a O.U.G. nr. 75/2005 și ale H.G. nr. 1.011/2001, nefiind parcursă procedura de evaluare academică.

În consecință, refuzul de eliberare a diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, respectiv refuzul de aprobare a tipizării formularelor de diplomă de licență este unul justificat, întrucât specializarea ID absolvită de reclamant s-a organizat și desfășurat cu încălcarea Legii nr. 88/2003, O.U.G. nr. 75/2005 și ale H.G. nr. 1.011/2001.

Cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea B. în condițiile art. 60 - 63 C. proc. civ., a fost respinsă întrucât obligația de garanție a M.E.C.T.S. în raport de Regulamentul privind regimul actelor de studii din sistemul de învățământ superior, aprobat prin O.M.E.C.T. nr. 2.248/2007 subzistă doar în raport de facultățile, colegiile și specializările din structura Universității B., pentru care s-a parcurs procedura de evaluare academică.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A. criticând sentința atacată pentru nelegalitate și netemeinicie.

La termenul din 8 mai 2014, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ. a invocat necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență.

Obiectul litigiului, în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și M.E.C.T.S., pentru un capăt de cerere subsidiar.

Pârâta Universitatea B. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea B., ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu M.E. care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului.

În cauza de față, Universitatea B. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea B. este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni, Universitatea B. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, Tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal.

De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală.

Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Brașov, secția de contencios administrativ și fiscal.