ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6631/2013

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamanta E. (T.) M. a chemat în judecată pe

Universitatea S.H. București și M.E.C.T.S., solicitând ca pârâții să fie

obligați la recunoașterea, fără nicio altă formalitate sau condiție

suplimentară, a valabilității Adeverinței nr. 244 din 24 iulie 2009 emisă de

Universitatea S.H., precum și obligarea pârâtei la avizarea favorabilă a

Diplomei de Licență ce urmează să fie emisă de Universitatea S.H. și

obligarea pârâtei Universitatea S.H. la eliberarea Diplomei de Licență.

Pârâta Universitatea

S.H. a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., o cerere de chemare în

garanție a M.E.C.T.S., solicitând ca acesta să fie obligat să aprobe tipărirea

formularelor tipizate, constând în Diploma de Licență și Suplimentul la

diplomă, pentru reclamanți, în termen de 30 de zile de la data pronunțării

hotărârii de obligare, sub sancțiunea prevăzuta de art. 24 alin. (2) din Legea

nr. 554/2004.

Prin întâmpinare,

pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive,

solicitând admiterea excepției și respingerea acțiunii formulate împotriva M.E.C.T.S.

ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. Pe

fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Prin sentința nr.

7048 din 24 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a admis acțiunea

formulată de reclamanta E. (T.) M. în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.

București, a respins cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S.

pentru lipsa calității procesuale pasive a acestuia.

Totodată,

Curtea a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta Universitatea

S.H. București în contradictoriu cu M.E.C.T.S. și a obligat pârâta

Universitatea S.H. București să elibereze reclamantei Diploma de licență și

Suplimentul de Diplomă, corespunzătoare mențiunilor din adeverința din 24 iulie

2009 și a obligat chematul în garanție să aprobe tipărirea formularelor

tipizate, constând în Diploma de Licență și Suplimentul de Diplomă, pentru a

asigura realizarea dreptului reclamantei de a-i fi eliberate documentele

oficiale de confirmare a absolvirii studiilor de învățământ superior efectuate în

cadrul universității pârâte.

2.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel București  a declarat recurs M.E.C.T.S.

criticând sentința pentru nelegalitate și netemeinicie.

Intimata-pârâtă

Universitatea S.H. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea

excepției de necompetență materială, făcând trimitere la

dispozițiile Legii nr. 202/2010 care nu mai permit invocarea

excepției de necompetență materială direct în calea de atac a

recursului.

Cu privire la

dispozițiile art.159 și 159

1

C. proc. civ., astfel cum a fost

modificat și completat prin Legea nr. 202/2010, invocate de intimata-pârâtă

Universitatea S.H. ca argument în sensul respingerii motivului de recurs

privind necompetența curții de apel de a judeca pricina în primă instanță,

Înalta Curte apreciază că și acestea prezintă, într-adevăr, relevanță în cauză.

Astfel, conform

art.159 alin.(1) pct.2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în

cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin.(4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată

competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale, anterior citate, nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, învestită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență

dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a

verificat dacă este competentă material să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158

alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent; Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele

legale mai sus indicate, care nu au fost respectate de către prima instanță,

iar pe de altă parte prevederile Titlului IV din Codul de procedură civilă,

care reglementează conflictul de competență între instanțe.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Analizând sentința

atacată, în raport cu motivul de casare de ordine publică privind necompetența

materială a curții de apel de a soluționa în primă instanță cauza, prevăzut de

art.304 pct. 3 din C. proc. civ., invocat de instanță din oficiu, Înalta Curte

va admite recursul formulat de M.E.C.T.S., pentru considerentele care vor fi

arătate în continuare.

Astfel, potrivit art.

1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, orice persoană

care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de

către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea

în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată;

interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum rezultă din

cele ce preced, obiectul litigiului vizează obligarea unei instituții de

învățământ superior la eliberarea unor diplome de licență.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Prin Legea nr. 443/2002,

a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ

superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a

sistemului național de învățământ.

De asemenea, potrivit

art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al

administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea

Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și

Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării

științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției

de învățământ superior cu M.E.N. care, printre altele, avea competența de a

confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din

funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.N.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

Universitatea S.H. nu

poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a

învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale; de altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Drept urmare, o

astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități

publice locale.

În prezenta cauză,

sunt incidente dispozițiile art.10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care prevăd că „Litigiile privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care

privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale

acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele

administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau

încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și

impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai

mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios

administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se

prevede altfel.”

Așadar, specificul

litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și

administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, prevederile legale aflate în discuție instituie două

criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul

administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice,

respectiv criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

De asemenea, se

cuvine a observa dispozițiile art. 17 C. proc. civ., în temeiul cărora cererile

accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea

principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Așa fiind, cum

obiectul litigiului îl constituie un act administrativ emis de către o

autoritate publică de nivel local, competența de soluționare a cauzei revine

secției de contencios administrativ și fiscal a tribunalului

.

Soluția adoptată în

recurs

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, apreciind că este întemeiat motivul de recurs de

ordine publică, prevăzut de art. 304 pct. (3) din C. proc. civ., va admite

recursul formulat de M.E.C.T.S. și, în baza art. 312 alin. (6) din același cod,

va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare, la

Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de M.E.N. (în calitate de succesor al M.E.C.T.S.) împotriva sentinței

civile nr. 7048 din 24 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 10 octombrie 2013.