ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4687/2013

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4687/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de

27 iulie 2011, reclamantul L.A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea

S.H. București, solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licență

și a suplimentului de diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea

sentinței.

De asemenea,

reclamantul a formulat cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S. pentru

recunoașterea diplomelor de licență.

În motivarea cererii,

reclamantul a arătat că este absolvent al Universității "S.H."

București - Facultatea de Management Financiar-Contabil, Specializarea

Management, și a promovat examenul de licență susținut în iulie 2009, fiindu-i

eliberată Adeverința din 7 iulie 2009.

Reclamantul a arătat

că din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia și-a

îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studiu

încheiate cu pârâta, astfel încât aceasta era obligată să-i elibereze actele de

studii completate.

Prin întâmpinare,

pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în

raport cu prevederile H.G. nr. 536/2010 și ale Legii nr. 1/2011 și excepția

inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea

acțiunii.

Pârâta Universitatea

"S.H." a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a

M.E.C.T.S., arătând că prin H.G. nr. 676/2007 a fost acreditată/autorizată să

funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ la zi, domeniile de licență

drept, sociologie, psihologie, management, științe ale educației, informatică

și altele.

Pârâta a solicitat

respingerea capătului de cerere privind eliberarea diplomei și suplimentului la

diplomă în termen de 30 de zile, având în vedere că este ținută în îndeplinirea

obligațiilor nu doar de avizul M.E.C.T.S., dar și de activitatea de tipărire a

SC R. SA.

În ceea ce privește

cererea de chemare în garanție, pârâta a arătat că s-a conformat condițiilor

impuse de minister prin Adresa nr. 36125 din 25 iunie 2009 în vederea obținerii

aprobării pentru tipărirea de formulare tipizate.

Specializarea urmată

de reclamant la forma de învățământ a fost confirmată de M.E.C.T.S. prin

emiterea formularelor cu sigla acestui minister până în anul 2009, dată de la

care s-a refuzat eliberarea pentru acest an.

În opinia pârâtei,

poziția instabilă legal a chematului în garanție nu poate să fie generatoare de

consecințe în planul nerecunoașterii parcurgerii unei forme de învățământ prin

promovarea unui examen de licență, făcând loc la crearea unei situații

discriminatorii, atâta vreme cât pentru alți absolvenți, M.E.C.T.S. a aprobat

formularele tipizate de diplomă.

instanțe

Prin Sentința nr. 7454

din 8 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale

pasive și inadmisibilității invocate de chematul în garanție M.E.C.T.S. ca

neîntemeiate; a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată și a respins

cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S., ca rămasă fără obiect.

Pentru a pronunța

această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Sub aspectul

excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, prima

instanță a apreciat că sunt neîntemeiate, reținând în motivare că prin

pretenția concretă formulată de reclamant se justifică calitatea procesuală

pasivă a pârâtului, iar împrejurarea că între atribuțiile și competențele M.E.C.T.S.

reglementate de H.G. nr. 536/2011 și de Legea nr. 1/2011 nu este reglementată

și aceea de a elibera diplome de licență constituie o problemă ce ține de

fondul cauzei.

Cu alte cuvinte,

pârâtul are calitate procesuală pasivă în speță în raport de pretențiile

concrete indiferent de împrejurarea dacă acestea se circumscriu sau nu unui

cadru legal, dacă au fundament sau nu, indiferent de legislația în vigoare

incidentă, aspect ce ține de temeinicia ori de netemeinicia unei cereri.

Pe fondul cauzei, prima

instanță a reținut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru

specializarea urmată de reclamant, pârâta Universitatea S.H. era autorizată să

funcționeze provizoriu cu forma de organizare zi, nu și ID ori FR.

În consecință,

reclamantul nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare

care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii, astfel că

acesta nu este îndreptățit a obține diploma de licență și suplimentele la

diplomă.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs reclamantul L.A., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea căii de

atac, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal,

fiind dată cu aplicarea greșită a legii.

Sub acest aspect,

recurentul a arătat că intimata Universitatea S.H, în calitate de instituție

organizatoare a examenului de licență, are obligația să elibereze diploma de

licență însoțită de suplimentul de diplomă, în cel mult 12 luni de la

încheierea examenului de licență, conform art. 20 alin. (1) din Regulamentul

privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior.

În cauza de față,

intimata nu și-a îndeplinit obligația de a trimite o adresă completă către

M.E.C.T.S. în vederea eliberării diplomelor de licență, Adresele nr. 769 din 25

august 2009 și nr. 960 din 8 octombrie 2009 vizează într-adevăr actele de

studii necesare, însă nu conțin cerințele specifice Machetei 2, respectiv

specializarea și forma de învățământ - zi, ID, FR.

intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă

Universitatea S.H. din București a depus întâmpinare la dosar, însoțită de

înscrisuri și practică judiciară de speță.

Premergător, în

situația în care instanța va ridica excepția de necompetență materială a

instanței de fond, pârâta a formulat apărări, solicitând pe de o parte

respingerea excepției ca neîntemeiată, raportat la prevederile art. 159

1

C. proc. civ., iar pe de altă parte, ca inadmisibilă.

Pe fond, a solicitat

admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii

acțiunii și a cererii de chemare în garanție.

Și intimatul-chemat

în garanție M.E.C.T.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat

respingerea recursului ca nefondat.

La data de 27 martie

2013, după pronunțare, recurentul a transmis la dosar concluziile sale scrise.

în recurs

La termenul de

judecată din data de 27 martie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de

ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv

necompetența Curții de Apel Galați de soluționare a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect,

instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile

art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C.

proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art.

159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în

cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă

general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul

încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența

instanței sesizate.

Învestită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor

art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este

competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul Încheierii de

ședință de la termenul de judecată din data de 8 decembrie 2011 nu se regăsesc

temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă

material.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158

alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Așadar, având în

vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea

prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta

Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

C. proc. civ.

II. Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cu

prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite

recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va

casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la

Tribunalul Galați, secția contencios administrativ și fiscal, pentru

considerentele în continuare arătate:

corespunzătoare motivului de ordine publică

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă,

în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la

recunoașterea examenului de licență susținut de reclamantă în luna iulie 2009

și la eliberarea diplomei de licență către aceasta.

Pârâta Universitatea

"S.H." din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate

publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004,

modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al

unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere

publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din

București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept

privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în

subordinea Guvernului, și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă), nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia

universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de

învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea "S.H." din București nu poate fi o autoritate

administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite

sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu

dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național

de învățământ.

În mod evident,

Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică

descentralizată din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: "Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel."

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamanta a optat

pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Participarea în

proces, în calitate de chemat în garanție a M.E.C.T.S. nu poate determina

aplicarea altor reguli de competență materială, întrucât cererea de chemare în

garanție întemeiată pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei

cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală și pentru care

operează o prorogare legală de competență, conform dispozițiilor art. 17 și

art. 63 alin. (1) C. proc. civ.

Din acest

considerent, calitatea chematului în garanție, de organ al administrației

publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea

competenței materiale de soluționare a cauzei, care se determină pe baza

obiectului și părților din raportul dedus judecății prin cererea principală de

chemare în judecată.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de L.A. împotriva Sentinței nr. 7454 din 8 decembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 27 martie 2013.

Procesat

de GGC - AZ