Decizia nr. 4687/2013 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27 iulie 2011, reclamantul L.A. a chemat în judecată pe pârâta Universitatea S.H. București, solicitând obligarea acesteia la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței. De asemenea, reclamantul a formulat cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S. pentru recunoașterea diplomelor de licență. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că este absolvent al Universității "S.H." București - Facultatea de Management Financiar-Contabil, Specializarea Management, și a promovat examenul de licență susținut în iulie 2009, fiindu-i eliberată Adeverința din 7 iulie 2009. Reclamantul a arătat că din momentul înscrierii la facultate și până la absolvirea acesteia și-a îndeplinit toate obligațiile ce îi reveneau potrivit contractelor de studiu încheiate cu pârâta, astfel încât aceasta era obligată să-i elibereze actele de studii completate. Prin întâmpinare, pârâtul M.E.C.T.S. a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, în raport cu prevederile H.G. nr. 536/2010 și ale Legii nr. 1/2011 și excepția inadmisibilității acțiunii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii. Pârâta Universitatea "S.H." a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S., arătând că prin H.G. nr. 676/2007 a fost acreditată/autorizată să funcționeze provizoriu, pentru forma de învățământ la zi, domeniile de licență drept, sociologie, psihologie, management, științe ale educației, informatică și altele. Pârâta a solicitat respingerea capătului de cerere privind eliberarea diplomei și suplimentului la diplomă în termen de 30 de zile, având în vedere că este ținută în îndeplinirea obligațiilor nu doar de avizul M.E.C.T.S., dar și de activitatea de tipărire a SC R. SA. În ceea ce privește cererea de chemare în garanție, pârâta a arătat că s-a conformat condițiilor impuse de minister prin Adresa nr. 36125 din 25 iunie 2009 în vederea obținerii aprobării pentru tipărirea de formulare tipizate. Specializarea urmată de reclamant la forma de învățământ a fost confirmată de M.E.C.T.S. prin emiterea formularelor cu sigla acestui minister până în anul 2009, dată de la care s-a refuzat eliberarea pentru acest an. În opinia pârâtei, poziția instabilă legal a chematului în garanție nu poate să fie generatoare de consecințe în planul nerecunoașterii parcurgerii unei forme de învățământ prin promovarea unui examen de licență, făcând loc la crearea unei situații discriminatorii, atâta vreme cât pentru alți absolvenți, M.E.C.T.S. a aprobat formularele tipizate de diplomă.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința nr. 7454 din 8 decembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și inadmisibilității invocate de chematul în garanție M.E.C.T.S. ca neîntemeiate; a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată și a respins cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S., ca rămasă fără obiect. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Sub aspectul excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive, prima instanță a apreciat că sunt neîntemeiate, reținând în motivare că prin pretenția concretă formulată de reclamant se justifică calitatea procesuală pasivă a pârâtului, iar împrejurarea că între atribuțiile și competențele M.E.C.T.S. reglementate de H.G. nr. 536/2011 și de Legea nr. 1/2011 nu este reglementată și aceea de a elibera diplome de licență constituie o problemă ce ține de fondul cauzei. Cu alte cuvinte, pârâtul are calitate procesuală pasivă în speță în raport de pretențiile concrete indiferent de împrejurarea dacă acestea se circumscriu sau nu unui cadru legal, dacă au fundament sau nu, indiferent de legislația în vigoare incidentă, aspect ce ține de temeinicia ori de netemeinicia unei cereri. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut că la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializarea urmată de reclamant, pârâta Universitatea S.H. era autorizată să funcționeze provizoriu cu forma de organizare zi, nu și ID ori FR. În consecință, reclamantul nu a parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii, astfel că acesta nu este îndreptățit a obține diploma de licență și suplimentele la diplomă.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul L.A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivarea căii de atac, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Sub acest aspect, recurentul a arătat că intimata Universitatea S.H, în calitate de instituție organizatoare a examenului de licență, are obligația să elibereze diploma de licență însoțită de suplimentul de diplomă, în cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licență, conform art. 20 alin. (1) din Regulamentul privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior. În cauza de față, intimata nu și-a îndeplinit obligația de a trimite o adresă completă către M.E.C.T.S. în vederea eliberării diplomelor de licență, Adresele nr. 769 din 25 august 2009 și nr. 960 din 8 octombrie 2009 vizează într-adevăr actele de studii necesare, însă nu conțin cerințele specifice Machetei 2, respectiv specializarea și forma de învățământ - zi, ID, FR.

Apărarea intimatei-pârâte Intimata-pârâtă Universitatea S.H. din București a depus întâmpinare la dosar, însoțită de înscrisuri și practică judiciară de speță. Premergător, în situația în care instanța va ridica excepția de necompetență materială a instanței de fond, pârâta a formulat apărări, solicitând pe de o parte respingerea excepției ca neîntemeiată, raportat la prevederile art. 159 1 C. proc. civ., iar pe de altă parte, ca inadmisibilă. Pe fond, a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței, în sensul admiterii acțiunii și a cererii de chemare în garanție. Și intimatul-chemat în garanție M.E.C.T.S. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. La data de 27 martie 2013, după pronunțare, recurentul a transmis la dosar concluziile sale scrise.

Procedura derulată în recurs La termenul de judecată din data de 27 martie 2013, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Galați de soluționare a cauzei în primă instanță. Pe acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul Încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 8 decembrie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Așadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursul, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Galați, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele în continuare arătate: 1. Argumentele corespunzătoare motivului de ordine publică Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea examenului de licență susținut de reclamantă în luna iulie 2009 și la eliberarea diplomei de licență către aceasta. Pârâta Universitatea "S.H." din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea "S.H." din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului, și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă), nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În cauza de față, Universitatea "S.H." din București nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea "S.H." din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea "S.H." nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: "Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel." Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu se mai poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamanta a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. Participarea în proces, în calitate de chemat în garanție a M.E.C.T.S. nu poate determina aplicarea altor reguli de competență materială, întrucât cererea de chemare în garanție întemeiată pe dispozițiile art. 60 C. proc. civ. are caracterul unei cereri incidentale, care se judecă o dată cu cererea principală și pentru care operează o prorogare legală de competență, conform dispozițiilor art. 17 și art. 63 alin. (1) C. proc. civ. Din acest considerent, calitatea chematului în garanție, de organ al administrației publice centrale, nu poate constitui un criteriu legal pentru stabilirea competenței materiale de soluționare a cauzei, care se determină pe baza obiectului și părților din raportul dedus judecății prin cererea principală de chemare în judecată. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.