ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4928/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Circumstanțele cauzei 1. Cadrul procesual Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H., solicitând obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii. De asemenea, a chemat în garanție M.E.C.T.S. pentru recunoașterea diplomei eliberată de pârâtă. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a urmat cursurile Universității S.H. - Facultatea de Drept și Administrație Publică în perioada 2006 - 2009, a susținut si promovat examenul de licența în sesiunea iulie 2009, iar în urma acestui examen i s-a eliberat adeverința nr. 3574/09 iulie 2009. Chematul în garanție M.E.C.T.S.

a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii solicitând respingerea cererii de chemare în garanție, având în vedere că potrivit H.G. 536/2010 nu are ca atribuție recunoașterea diplomelor eliberate de unitățile de învățământ. Prin întâmpinare, pârâta Universitatea S.H. a menționat că Legea 84/1995 și Ordinul M.E. nr. 3404/2006 îi permiteau să organizeze formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pentru domeniile în care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi. De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanție a M.E.C.T.S.

prin care a solicitat obligarea acestuia să aprobe tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul de diplomă pentru reclamant, sub sancțiunea prev. de art. 24 alin. (2) din Legea 554/2004, în cuantum de 50 lei/ fiecare zi de întârziere, începând cu a 10 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii. Prin Încheierea de ședință din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, a anulat ca netimbrată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de M.E.C.T.S. 2. Hotărârea Curții de Apel Prin Sentința nr. 6342 din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul M.M.

cu domiciliul ales în București, în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S. ca neîntemeiată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență că reclamantul este absolvent al Ciclului I studii universitare de licență – Facultatea de Drept și Administrație Publică din București, specializarea Drept din cadrul Universității S.H., promoția 2009, a susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iulie 2009, obținând titlul de licențiat în Drept, astfel cum se menționează în adeverința nr. 3574 din 09 iulie 2009 eliberată de Universitatea S.H.

Cu privire la evaluarea și acreditarea programelor de învățământ la distanță sau de învățământ cu frecvență redusă, prima instanță a constatat că instituția de învățământ superior are obligația de a se supune procedurii de evaluare în vederea autorizării/acreditării și a acestor două forme de învățământ, pentru perioada 2006 - 2009 în care reclamantul a urmat cursurile Universității S.H.- Facultatea de Drept și Administrație Publică – Specializarea Drept – forma de învățământ la distanță(ID) fiind în vigoare O.U.G. 75/2005 privind asigurarea calității educației care a abrogat Legea 88/1993 privind acreditarea instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor.

S-a mai arătat în considerentele sentinței atacate că, pentru ca instituția de învățământ superior să aibă dreptul de a emite diplome pentru absolvenții formei de învățământ la distanță pentru o anumită specializare este necesar ca această formă de învățământ să fi parcurs procedura acreditării, nefiind suficientă acreditarea formei de învățământ zi la specializarea respectivă, or, specializarea drept cu forma de învățământ la distanță la Facultatea de Drept și Administrație Publică București din cadrul Universității S.H. nu este prevăzută în vreo H.G. prin care se aprobă Nomenclatorul domeniilor, a structurilor instituțiilor de învățământ superior și a specializărilor/programelor de studii universitare de licență acreditate de licență acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu.

Conchizând, prima instanță a constatat că în speță nu este vorba despre un refuz nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii reclamantului de eliberare a diplomei de licență, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004, în condițiile în care forma de învățământ la distanță pentru specializarea absolvită nu era acreditată. 3. Recursurile declarate de reclamantul M.M. și pârâta Universitatea S.H. Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamantul M.M., precum și pârâta Universitatea S.H. I. Recurentul - reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și obligarea pârâtei la obligarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, precum și obligarea chematului în garanție M.E.C.T.S.

la recunoașterea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă În esență, recurentul - reclamant consideră că este greșită soluția instanței de fond, arătând că este îndreptățit la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă dat fiind faptul că a absolvit cursurile Facultății de Drept și Administrație Publică ale universității, specializarea Drept, în perioada 2006 - 2009 și a susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iunie - iulie 2009. II. Recurenta-pârâtă Universitatea S.H. a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe În motivarea căii de atac, recurenta - pârâtă a arătat că în mod greșit, prima instanță, prin Încheierea din 29 septembrie 2011, a anulat cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S., având în vedere că nu a fost citată cu mențiunea de a timbra cererea.

II Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., constatând incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite recursurile, pentru considerentele ce urmează. Instanța de control judiciar constată că sunt fondate criticile recurentei-pârâte sub aspectul greșitei anulări a cererii de chemare în garanție, în condițiile în care din actele de la dosar rezultă că instanța de fond, prin încheierea de ședință din 22 septembrie 2011, a anulat cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S. ca netimbrată, deși pârâta Universitatea S.H. nu a fost citată cu mențiunea achitării taxei de timbru.

Potrivit art. 18 alin(1) din Legea nr. 146/1997, determinarea cuantumului taxei judiciare se face de către instanța de judecată, iar în art. 29 alin. (2) din Normele Metodologice de aplicare a acestui act normative se menționează că prestatorul serviciului taxabil( în speță instanța de judecată) are obligația de a comunica plătitorului cuantumul taxei datorate. Conform art. 36 alin. (2) din aceleași norme, în ipoteza în care acțiunile nu cuprind datele sau documentația necesară caracterizării actului sau calculării taxelor, sau dacă nu s-au anexat dovezile din care să rezulte plata acestora, instanțele judecătorești comunică părților obligațiile în legătură cu taxa de timbru ce trebuie îndeplinite până la primul termen de judecată.

Pe de altă parte, art. 20 alin. (2) și(3) din Legea nr. 146/1997 statuează că dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, instanța va pune în vedere petentului să achite suma până la primul termen de judecată, neîndeplinirea obligației fiind sancționată cu anularea cererii. Înalta Curte constată, contrar celor reținute de judecătorul fondului, că în speță nu erau aplicabile prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G. nr. 32/1995, atâta vreme cât instanța nu a pus în vedere pârâtei că are obligația timbrării cererii de chemare în garanție. Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la recunoașterea examenul de licență susținut de reclamant în luna iulie 2009 și la eliberarea diplomei de licență către acesta.

Pârâta poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza a I- a din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ.

Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației. În cauza de față, Universitatea S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident, Universitatea SH. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial, ce nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ - fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii, cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu.

În fine, se va avea în vedere și soluția de principiu pentru unificarea practicii, adoptată la 20 februarie 2012, în ședința plenului judecătorilor, secției contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia aparține tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect obligarea unei universități să emită un act administrativ sau să efectueze o operațiune administrativă, întrucât universitatea este asimilată unei autorități publice locale. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa încheierea și sentința atacate și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, - secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Admite recursul formulat de M.M. împotriva Sentinței nr. 6342 din 1 noiembrie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Admite recursul formulat de Universitatea S.H. împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 și a Sentinței nr. 6342 din 1 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal. Casează încheierea și sentința atacate și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2012.