ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4928/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de

Apel București, reclamantul M.M., în contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H.,

solicitând obligarea pârâtei la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului

de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea hotărârii.

De asemenea, a chemat

în garanție M.E.C.T.S. pentru recunoașterea diplomei eliberată de pârâtă.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a urmat cursurile Universității S.H. -

Facultatea de Drept și Administrație Publică în perioada 2006 - 2009, a susținut si promovat examenul de licența în sesiunea iulie 2009, iar în urma acestui examen i

s-a eliberat adeverința nr. 3574/09 iulie 2009.

Chematul în garanție

M.E.C.T.S. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității

procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii solicitând respingerea

cererii de chemare în garanție, având în vedere că potrivit H.G. 536/2010 nu

are ca atribuție recunoașterea diplomelor eliberate de unitățile de învățământ.

Prin întâmpinare,

pârâta Universitatea S.H. a menționat că Legea 84/1995 și Ordinul M.E. nr. 3404/2006

îi permiteau să organizeze formele de învățământ cu frecvență redusă sau

învățământ la distanță pentru domeniile în care era acreditată/autorizată să

organizeze cursuri de zi. De asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în

garanție a M.E.C.T.S. prin care a solicitat obligarea acestuia să aprobe

tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentul

de diplomă pentru reclamant, sub sancțiunea prev. de art. 24 alin. (2) din

Legea 554/2004, în cuantum de 50 lei/ fiecare zi de întârziere, începând cu a

10 zi de la rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Prin Încheierea de

ședință din 22 septembrie 2011, Curtea de Apel București, a anulat ca

netimbrată cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă și a respins

excepțiile inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive invocate de

M.E.C.T.S.

de Apel

Prin Sentința nr. 6342

din 1 noiembrie 2011, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de

reclamantul M.M. cu domiciliul ales în București, în contradictoriu cu pârâții

Universitatea S.H. și M.E.C.T.S. ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut, în esență că reclamantul este absolvent al

Ciclului I studii universitare de licență – Facultatea de Drept și

Administrație Publică din București, specializarea Drept din cadrul

Universității S.H., promoția 2009, a susținut și promovat examenul de licență

în sesiunea iulie 2009, obținând titlul de licențiat în Drept, astfel cum se

menționează în adeverința nr. 3574 din 09 iulie 2009 eliberată de Universitatea

S.H.

Cu privire la

evaluarea și acreditarea programelor de învățământ la distanță sau de învățământ

cu frecvență redusă, prima instanță a constatat că instituția de învățământ

superior are obligația de a se supune procedurii de evaluare în vederea

autorizării/acreditării și a acestor două forme de învățământ, pentru perioada

2006 - 2009 în care reclamantul a urmat cursurile Universității S.H.-

Facultatea de Drept și Administrație Publică – Specializarea Drept – forma de

învățământ la distanță(ID) fiind în vigoare O.U.G. 75/2005 privind asigurarea

calității educației care a abrogat Legea 88/1993 privind acreditarea

instituțiilor de învățământ superior și recunoașterea diplomelor.

S-a mai arătat în

considerentele sentinței atacate că, pentru ca instituția de învățământ

superior să aibă dreptul de a emite diplome pentru absolvenții formei de

învățământ la distanță pentru o anumită specializare este necesar ca această

formă de învățământ să fi parcurs procedura acreditării, nefiind suficientă

acreditarea formei de învățământ zi la specializarea respectivă, or,

specializarea drept cu forma de învățământ la distanță la Facultatea de Drept și Administrație Publică București din cadrul Universității S.H. nu este

prevăzută în vreo H.G. prin care se aprobă Nomenclatorul domeniilor, a

structurilor instituțiilor de învățământ superior și a specializărilor/programelor

de studii universitare de licență acreditate de licență acreditate sau

autorizate să funcționeze provizoriu.

Conchizând, prima

instanță a constatat că în speță nu este vorba despre un refuz nejustificat al

pârâtei de soluționare a cererii reclamantului de eliberare a diplomei de

licență, în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004, în condițiile

în care forma de învățământ la distanță pentru specializarea absolvită nu era

acreditată.

declarate de reclamantul M.M. și pârâta Universitatea S.H.

Împotriva acestei

sentințe au declarat recurs reclamantul M.M., precum și pârâta Universitatea S.H.

I. Recurentul - reclamant

a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și obligarea

pârâtei la obligarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă, precum

și obligarea chematului în garanție M.E.C.T.S. la recunoașterea diplomei de

licență și a suplimentului de diplomă

În esență, recurentul

- reclamant consideră că este greșită soluția instanței de fond, arătând că este

îndreptățit la eliberarea diplomei de licență și a suplimentului de diplomă dat

fiind faptul că a absolvit cursurile Facultății de Drept și Administrație

Publică ale universității, specializarea Drept, în perioada 2006 - 2009 și a

susținut și promovat examenul de licență în sesiunea iunie - iulie 2009.

II. Recurenta-pârâtă

Universitatea S.H. a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre

rejudecare aceleiași instanțe

În motivarea căii de

atac, recurenta - pârâtă a arătat că în mod greșit, prima instanță, prin

Încheierea din 29 septembrie 2011, a anulat cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S.,

având în vedere că nu a fost citată cu mențiunea de a timbra cererea.

II Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte de

Casație și Justiție în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., constatând

incidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. va admite

recursurile, pentru considerentele ce urmează.

Instanța de control

judiciar constată că sunt fondate criticile recurentei-pârâte sub aspectul

greșitei anulări a cererii de chemare în garanție, în condițiile în care din

actele de la dosar rezultă că instanța de fond, prin încheierea de ședință din

22 septembrie 2011, a anulat cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S. ca

netimbrată, deși pârâta Universitatea S.H. nu a fost citată cu mențiunea

achitării taxei de timbru.

Potrivit art. 18

alin(1) din Legea nr. 146/1997, determinarea cuantumului taxei judiciare se

face de către instanța de judecată, iar în art. 29 alin. (2) din Normele

Metodologice de aplicare a acestui act normative se menționează că prestatorul

serviciului taxabil( în speță instanța de judecată) are obligația de a comunica

plătitorului cuantumul taxei datorate.

Conform art. 36 alin.

(2) din aceleași norme, în ipoteza în care acțiunile nu cuprind datele sau

documentația necesară caracterizării actului sau calculării taxelor, sau dacă

nu s-au anexat dovezile din care să rezulte plata acestora, instanțele

judecătorești comunică părților obligațiile în legătură cu taxa de timbru ce

trebuie îndeplinite până la primul termen de judecată.

Pe de altă parte, art.

20 alin. (2) și(3) din Legea nr. 146/1997 statuează că dacă taxa judiciară de

timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, instanța va pune în vedere petentului

să achite suma până la primul termen de judecată, neîndeplinirea obligației

fiind sancționată cu anularea cererii.

Înalta Curte

constată, contrar celor reținute de judecătorul fondului, că în speță nu erau

aplicabile prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 și art. 9 din O.G.

nr. 32/1995, atâta vreme cât instanța nu a pus în vedere pârâtei că are

obligația timbrării cererii de chemare în garanție.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă,

în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la

recunoașterea examenul de licență susținut de reclamant în luna iulie 2009 și

la eliberarea diplomei de licență către acesta.

Pârâta poate fi

încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b)

teza a I- a din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această

definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care

acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim

public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea S.H. din București, ca

instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu Ministerul Educației care, printre

altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului

și de a-l suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior Ministerului Educației.

În cauza de față,

Universitatea S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea SH. din București este o autoritate publică descentralizată din

punct de vedere teritorial, ce nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor

pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel,

niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în

litigiu.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ - fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii, cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric, în cauză fiind aplicabil primul criteriu enunțat anterior,

motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu.

În fine, se va avea

în vedere și soluția de principiu pentru unificarea practicii, adoptată la 20

februarie 2012, în ședința plenului judecătorilor, secției contencios

administrativ și fiscal, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform căreia

aparține tribunalului competența de soluționare a litigiilor având ca obiect

obligarea unei universități să emită un act administrativ sau să efectueze o

operațiune administrativă, întrucât universitatea este asimilată unei

autorități publice locale.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursurile, va casa încheierea și

sentința atacate și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

București, - secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I DE

Admite recursul

formulat de M.M. împotriva Sentinței nr. 6342 din 1 noiembrie 2011 a Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul

formulat de Universitatea S.H. împotriva Încheierii din 22 septembrie 2009 și a

Sentinței nr. 6342 din 1 noiembrie 2011 pronunțate de Curtea de Apel București,

secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal.

Casează încheierea și

sentința atacate și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

București, secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 noiembrie 2012.