ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4370/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4370/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 2 din 5 ianuarie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea formulată de reclamanții P.I.A.M., M.(P.)I.M., H.(C.)C.G.,

T.D.C., I.E.I.D., V.D.S.M. și D.E.M., în contradictoriu cu pârâții U.S.H. și

M.E.C.T.S., prin care solicitau obligarea acestora la acordarea avizului

favorabil, în vederea eliberării diplomelor absolvenților care au susținut și

promovat examenul de licență promoția 2008 - 2009, respectiv la eliberarea

diplomelor de licență și a suplimentelor de diplomă, la eliberarea unui atestat

de recunoaștere al diplomelor de licență ce au antetul M.E.C.T.S., în

condițiile prevăzute de legislația în domeniu, și stabilirea valabilității

acestora de către instanță; de asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în

garanție a M.E.C.T.S., precum și excepțiile lipsei procedurii prealabile și

lipsei de obiect invocate de această autoritate.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele:

Sub aspectul

excepției lipsei plângerii prealabile, din înscrisurile depuse în probațiune,

s-a constatat că reclamanții s-au adresat pârâtului M.E.C.T.S., solicitând

recunoașterea diplomelor de licență.

Neîntemeiată a fost

considerată și excepția lipsei de obiect, pârâtul nefăcând dovada că între

formularele tipizate pentru care și-a dat avizul se regăsesc și cele ce vizează

în mod direct reclamanții din prezenta cauză.

Pe fond, s-a observat

că reclamanții au urmat cursurile U.S.H., absolvind diverse facultăți în cadrul

acesteia, forma de învățământ I.D. sau F.R., și promovând examenul de licență,

sesiunea 2009, fiindu-le eliberate adeverințe ce atestă faptul că sunt

absolvenți ai acestei universități.

Expirând perioada de

valabilitate a respectivelor adeverințe, reclamanții s-au adresat cu cereri

U.S.H. solicitând eliberarea diplomelor de licență. Pârâta nu a răspuns

cererilor reclamanților și nu le-a eliberat acestora diploma de licență,

prevalându-se așa cum rezultă din întâmpinarea formulată în cauză, de conduita

sa, conform căreia a întreprins toate formalitățile necesare pe lângă

M.E.C.T.S. pentru tipărirea formularelor de diplomă de licență suplimentare

pentru absolvenții promoției 2009, universitatea indicând numerele mai multor

adrese trimise în anii 2009 - 2010 ministerului arătat.

Pârâtul-chemat în

garanție M.E.C.T.S. a aprobat eliberarea diplomelor tipizate pentru absolvenții

U.S.H., promoția 2009, însă numai pentru facultățile și specializările

acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările

de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate.

În raport de această

situație, în drept, s-a reținut că potrivit Regulamentului privind regimul

actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr.

2284/2007 de M.E.C.T.S., denumit în continuare regulament, M.E.C.T.S. are

obligația aprobării eliberării de formulare tipizate de unitatea special

desemnată către instituțiile de învățământ superior numai în limita numărului

de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să

funcționeze provizoriu potrivit legii, ceea ce în cauză s-a întâmplat.

Corespunzător, U.S.H.

are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de

studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze

provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu

sunt îndreptățiți a le obține.

De altfel, așa cum

rezultă din economia considerentelor invocate, pârâta U.S.H. nu neagă o asemenea

responsabilitate, susținând însă că este îndreptățită să înmatriculeze, să

elibereze diplome, să desfășoare procesul de învățământ pentru facultatea

absolvită de reclamanți, care era acreditată în condițiile legii.

Sub acest aspect s-a

reținut că potrivit art. 60 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995

"activitatea didactică (în învățământul universitar) se poate organiza în

următoarele forme: de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță. Formele de

învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de

instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi". Norma sus

menționată nu duce însă la concluzia potrivit căreia o instituție de învățământ

superior este acreditată ori autorizată provizoriu pentru formele de învățământ

seral, cu frecvență redusă și la distanță ope legis, fiind astfel îndreptățită

să înmatriculeze studenți, să elibereze diplome, să desfășoare procesul de

învățământ în aceste forme dacă este acreditată ori autorizată provizoriu

pentru forma de învățământ la zi. Această normă reglementează numai vocația pe

care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de

învățământ la distanță, la seral ori cu frecvență redusă dacă organizează

cursuri la zi pentru specializarea respectivă.

Calea de la vocație

la drept este condiționată de parcurgerea procedurii de acreditare conform art.

3 din H.G. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993, care

implică un întreg proces de evaluare academică pentru fiecare dintre

facultățile, colegiile, specializările și formele de învățământ care

îndeplinesc standardele prevăzute de lege.

În speță, la data

înmatriculării în anul I de studiu pentru specializările urmate de reclamanții

din prezenta cauză, pârâta U.S.H. era autorizată să funcționeze provizoriu cu

forma de organizare zi, nu și I.D. sau F.R. În consecință, reclamanții nu au

parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost

acreditată ori autorizată provizoriu conform legii; prin urmare, aceștia nu

sunt îndreptățiți a obține diploma de licență și suplimentele la diplomă. O

practică administrativă defectuoasă determinată de neexercitarea

corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea M.E.C.T.S., care a dus în

final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de

învățământ și a permis în anii anteriori absolvirii reclamanților la eliberarea

de diplome și pentru absolvenții unor astfel de forme de învățământ, nu duce la

înlăturarea concluziei sus-menționate și nașterea în patrimoniul reclamanților

a dreptului la obținerea diplomei pentru studiile absolvite. Această concluzie

nu este înlăturată nici de existența raporturilor contractuale între reclamanți

și U. pârâtă, de executarea obligațiilor contractuale din partea reclamanților

sau de pretinsa inducere în eroare a acestora cu privire la acreditarea

instituției de învățământ absolvite, aceste aspecte putând însă a fi

valorificate pe temeiul răspunderii contractuale ori a altei forme de

răspundere juridice.

Actele de studii sunt

documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de

învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite, fiind

veritabile acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori

organizarea executării legii, al căror conținut ori existență nu pot face

obiectul unor convenții între particulari.

S-a arătat că

acțiunea formulată de reclamanți nu are niciun temei legal, nici reclamanții

neindicând de altfel o bază legală, o dispoziție care să legitimeze pretenția

lor de obligare a primului pârât la eliberare de diplomă și a următorului pârât

la recunoașterea ei, odată eliberată. Mai mult, nu se poate vorbi de

nerespectarea de către pârâtul M.E.C.T.S a unei prevederi legale, a unei

obligații instituite prin lege în sarcina sa și nici de nerespectarea

atribuțiilor ce-i incumbă conform Legilor nr. 84/1995 și nr. 1/2011 și H.G. nr.

536/2011.

În raport de soluția

pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, dar și întrucât

cererea de chemare în garanție a fost formulată de pârâta U.S.H. numai pentru

ipoteza admiterii acțiunii principale, a fost respinsă cererea de chemare în

garanție a M.E.C.T.S, ca fiind rămasă fără obiect.

exercitată

Împotriva acestei

soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții

și s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii și să fie obligată

pârâta U.S.H. la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor de diplomă

în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței, obligarea M.E.C.T.S. să

recunoască și să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru

reclamanți în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a

hotărârii.

În motivarea

recursului a fost reluată situația de fapt și s-a arătat că recurenții au urmat

cursurile U.S.H. în perioada 2005 - 2009, au susținut și promovat examenul de

licență în sesiunile iulie 2008 și 2009, iar în urma promovării acestui examen

li s-au eliberat adeverințele de licență.

S-a susținut că

formele de învățământ la distanță și cu frecvență redusă au funcționat potrivit

prevederilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, republicată și

facultățile din cadrul U.S.H. au recunoscut titlul de licențiați potrivit

adeverințelor de studii eliberate.

Reclamanții și-au

îndeplinit obligația prealabilă potrivit Legii nr. 554/2004 prin depunerea

plângerilor prealabile către U.S.H. și M.E.C.T.S.

Referitor la

obiectul cererii de chemare în judecată, s-a precizat că adeverințele de

licență sunt în ființă, nu au fost revocate sau anulate.

Față de cadrul legal

existent la acea dată, U.S.H. putea organiza forme de învățământ la distanță,

pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de

zi, iar M.E.C.T.S. trebuie obligat să recunoască valabilitatea examenului

susținut de reclamanți și să dispună măsurile administrative corespunzătoare

care să permită recurenților să le fie eliberate diplomele.

Intimata U.S.H. a

formulat întâmpinare și a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței

atacate și admiterea cererii și a cererii de chemare în garanție a M.E.C.T.S.

de recurs

După examinarea

motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte cu

majoritate, va admite recursul declarat, dar pentru următoarele considerente:

La termenul din 26

octombrie 2012, cu majoritate, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C.

proc. civ., a pus în discuția părților necompetența primei instanțe în

soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

În legătură cu această

chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și

prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art.

159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în

cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din

oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă

general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul

încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența

instanței sesizate.

Înalta Curte constată

că cele două texte legale, anterior citate, nu au fost respectate de către

judecătorul fondului cauzei.

Mai precis, învestită

cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență

dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a

verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul

Încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 15 septembrie 2011

nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă

material.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158

alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind

trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe acest aspect,

Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care

nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte,

prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Pentru că nu a fost

stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea

prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta

Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3

C. proc. civ.

În privința acestui

motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu

încălcarea normelor de competență.

Obiectul litigiului,

în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei

universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în

judecată și M.E.C.T.S.

Pârâta U.S.H. poate

fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit.

b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție

orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează

în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție

de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate

publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu M.E.C.T.S. care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.T.S.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative

pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a

învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul

întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de

vedere teritorial.

În alți termeni,

U.S.H. nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată

drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu

conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice

locale.

În raport de

prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta, fiind o autoritate publică

locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță,

tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar dacă reclamanta

a optat pentru domiciliul pârâtului nu mai poate invoca excepția necompetenței

materiale.

În cauză, reclamanții

s-au adresat Curții de Apel București, care este competentă și în raport de

sediul pârâtului, cât și de la domiciliul ales al acestora, astfel că instanța

competentă este Tribunalul București, secția contencios administrativ și

fiscal.

De asemenea, trebuie

precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și

incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală.

Or, în litigiul de

față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere

incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze

cererea principală.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa

sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate,

Admite recursul

declarat de P.I.A.M., M.(P.)I.M., H.(C.)C.G., T.D.C., I.E.I.D., V.D.S.M. și

D.E.M. împotriva Sentinței civile nr. 2 din 5 ianuarie 2012 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 octombrie 2012.

Urmează opinia

separată a d-nei judecător S.M., în sensul respingerii motivului de ordine

publică invocat din oficiu și acordării unui termen în vederea soluționării

recursului pe fond

OPINIA SEPARATĂ

Redactată de

judecător S.M., în temeiul art. 258 și art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

Contrar opiniei

majoritare, consider că instanța de recurs nu mai putea să invoce din oficiu

motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., după modificarea C. proc.

civ. prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, în speță,

acțiunea a fost înregistrată la data de 12 iulie 2011, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 202/2010 și judecata se supune noilor prevederi procedurale.

Potrivit prevederilor

art. 159

1

alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și

teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător

la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de

începerea dezbaterilor asupra fondului".

La rândul său, art.

304 pct. 3 C. proc. civ., a fost modificat corespunzător, în prezent casarea

putându-se cere "când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de

ordine publică a altei instanțe invocată în condițiile legii".

Corelând cele două

texte anterior citate, se degajă concluzia că legiuitorul a urmărit ca

necompetența materială (caz de necompetență de ordine publică, potrivit art.

159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.) să poată fi invocată doar până la prima zi

de înfățișare înaintea primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor

asupra fondului. De aceea, necompetența materială poate constitui motiv de

recurs, respectiv poate fi invocată din oficiu numai dacă a fost invocată in

limine litis, iar prima instanță a respins-o ori a omis să se pronunțe asupra

excepției.

Că regimul juridic al

necompetenței materiale sub aspectul momentului până la care poate fi invocată

s-a schimbat, rezultă și din adaptarea dispozițiilor art. 136 C. proc. civ., în

prezent acestea stabilind că excepțiile de procedură de ordine publică pot fi

invocate în cursul procesului "în cazurile și condițiile legii".

Împrejurarea că

judecătorul fondului nu și-a verificat competența conform dispozițiilor art.

159

1

alin. (4) C. proc. civ., Încheierea din data de 15 septembrie

2011 neconținând nicio mențiune în această privință, nu prezintă relevanță din

perspectiva examinată pentru că validitatea acestui act de procedură nu poate

fi examinată în condițiile art. 299 alin. (1) teza finală, raportat la 282

alin. (2) C. proc. civ., decât prin prisma art. 105 din același cod. Or, primul

alineat al acestui text a fost, la rândul lui adaptat prin Legea nr. 202/2010,

în sensul că "actele de procedură îndeplinite de un judecător cu

încălcarea normelor de competență de ordine publică (…) vor fi declarate nule

în condițiile prevăzute de lege" iar alineatul al doilea condiționează

declararea nulității de existența unei vătămări ce nu se poate înlătura decât

prin anularea încheierii.

În mod evident, în

cauza de față nu ne regăsim în niciuna din aceste ipoteze.

În consecință, apreciez

că prevederile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. nu pot face abstracție de

reglementările speciale aplicabile excepției de necompetență materială, care au

prioritate, consecința în plan procesual fiind imposibilitatea invocării

acestei excepții, din oficiu, pentru prima dată în recurs.

De aceea, consider că

recursul de față trebuia examinat pe fondul său.

Judecător,

S.M.

Procesat de GGC - MI