ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4370/2012

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 2 din 5 ianuarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanții P.I.A.M., M.(P.)I.M., H.(C.)C.G., T.D.C., I.E.I.D., V.D.S.M. și D.E.M., în contradictoriu cu pârâții U.S.H.

și M.E.C.T.S., prin care solicitau obligarea acestora la acordarea avizului favorabil, în vederea eliberării diplomelor absolvenților care au susținut și promovat examenul de licență promoția 2008 - 2009, respectiv la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor de diplomă, la eliberarea unui atestat de recunoaștere al diplomelor de licență ce au antetul M.E.C.T.S., în condițiile prevăzute de legislația în domeniu, și stabilirea valabilității acestora de către instanță; de asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S., precum și excepțiile lipsei procedurii prealabile și lipsei de obiect invocate de această autoritate. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: Sub aspectul excepției lipsei plângerii prealabile, din înscrisurile depuse în probațiune, s-a constatat că reclamanții s-au adresat pârâtului M.E.C.T.S., solicitând recunoașterea diplomelor de licență.

Neîntemeiată a fost considerată și excepția lipsei de obiect, pârâtul nefăcând dovada că între formularele tipizate pentru care și-a dat avizul se regăsesc și cele ce vizează în mod direct reclamanții din prezenta cauză. Pe fond, s-a observat că reclamanții au urmat cursurile U.S.H., absolvind diverse facultăți în cadrul acesteia, forma de învățământ I.D. sau F.R., și promovând examenul de licență, sesiunea 2009, fiindu-le eliberate adeverințe ce atestă faptul că sunt absolvenți ai acestei universități. Expirând perioada de valabilitate a respectivelor adeverințe, reclamanții s-au adresat cu cereri U.S.H. solicitând eliberarea diplomelor de licență. Pârâta nu a răspuns cererilor reclamanților și nu le-a eliberat acestora diploma de licență, prevalându-se așa cum rezultă din întâmpinarea formulată în cauză, de conduita sa, conform căreia a întreprins toate formalitățile necesare pe lângă M.E.C.T.S.

pentru tipărirea formularelor de diplomă de licență suplimentare pentru absolvenții promoției 2009, universitatea indicând numerele mai multor adrese trimise în anii 2009 - 2010 ministerului arătat. Pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S. a aprobat eliberarea diplomelor tipizate pentru absolvenții U.S.H., promoția 2009, însă numai pentru facultățile și specializările acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, refuzând a da aprobările de eliberare a tipizatelor pentru specializările neacreditate. În raport de această situație, în drept, s-a reținut că potrivit Regulamentului privind regimul actelor de studii în sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 de M.E.C.T.S., denumit în continuare regulament, M.E.C.T.S.

are obligația aprobării eliberării de formulare tipizate de unitatea special desemnată către instituțiile de învățământ superior numai în limita numărului de absolvenți ai facultăților sau specializărilor acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, ceea ce în cauză s-a întâmplat. Corespunzător, U.S.H. are dreptul și obligația de a gestiona, completa și elibera numai actele de studii pentru facultățile sale acreditate sau autorizate să funcționeze provizoriu, iar absolvenții unei facultăți neacreditate ori neautorizate nu sunt îndreptățiți a le obține. De altfel, așa cum rezultă din economia considerentelor invocate, pârâta U.S.H. nu neagă o asemenea responsabilitate, susținând însă că este îndreptățită să înmatriculeze, să elibereze diplome, să desfășoare procesul de învățământ pentru facultatea absolvită de reclamanți, care era acreditată în condițiile legii.

Sub acest aspect s-a reținut că potrivit art. 60 alin. (1) din Legea învățământului nr. 84/1995 "activitatea didactică (în învățământul universitar) se poate organiza în următoarele forme: de zi, seral, cu frecvență redusă și la distanță. Formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță pot fi organizate de instituțiile de învățământ superior care au cursuri de zi". Norma sus menționată nu duce însă la concluzia potrivit căreia o instituție de învățământ superior este acreditată ori autorizată provizoriu pentru formele de învățământ seral, cu frecvență redusă și la distanță ope legis, fiind astfel îndreptățită să înmatriculeze studenți, să elibereze diplome, să desfășoare procesul de învățământ în aceste forme dacă este acreditată ori autorizată provizoriu pentru forma de învățământ la zi.

Această normă reglementează numai vocația pe care o au universitățile de a organiza în cadrul facultăților forme de învățământ la distanță, la seral ori cu frecvență redusă dacă organizează cursuri la zi pentru specializarea respectivă. Calea de la vocație la drept este condiționată de parcurgerea procedurii de acreditare conform art. 3 din H.G. nr. 1011/2001 raportat la dispozițiile Legii nr. 88/1993, care implică un întreg proces de evaluare academică pentru fiecare dintre facultățile, colegiile, specializările și formele de învățământ care îndeplinesc standardele prevăzute de lege. În speță, la data înmatriculării în anul I de studiu pentru specializările urmate de reclamanții din prezenta cauză, pârâta U.S.H.

era autorizată să funcționeze provizoriu cu forma de organizare zi, nu și I.D. sau F.R. În consecință, reclamanții nu au parcurs o formă de învățământ superior într-o specializare care să fi fost acreditată ori autorizată provizoriu conform legii; prin urmare, aceștia nu sunt îndreptățiți a obține diploma de licență și suplimentele la diplomă. O practică administrativă defectuoasă determinată de neexercitarea corespunzătoare a atribuțiilor legale din partea M.E.C.T.S., care a dus în final la înmatricularea unui număr important de studenți în aceste forme de învățământ și a permis în anii anteriori absolvirii reclamanților la eliberarea de diplome și pentru absolvenții unor astfel de forme de învățământ, nu duce la înlăturarea concluziei sus-menționate și nașterea în patrimoniul reclamanților a dreptului la obținerea diplomei pentru studiile absolvite.

Această concluzie nu este înlăturată nici de existența raporturilor contractuale între reclamanți și U. pârâtă, de executarea obligațiilor contractuale din partea reclamanților sau de pretinsa inducere în eroare a acestora cu privire la acreditarea instituției de învățământ absolvite, aceste aspecte putând însă a fi valorificate pe temeiul răspunderii contractuale ori a altei forme de răspundere juridice. Actele de studii sunt documente oficiale de stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate și titluri sau calități dobândite, fiind veritabile acte administrative ce nu pot fi emise decât spre executarea ori organizarea executării legii, al căror conținut ori existență nu pot face obiectul unor convenții între particulari.

S-a arătat că acțiunea formulată de reclamanți nu are niciun temei legal, nici reclamanții neindicând de altfel o bază legală, o dispoziție care să legitimeze pretenția lor de obligare a primului pârât la eliberare de diplomă și a următorului pârât la recunoașterea ei, odată eliberată. Mai mult, nu se poate vorbi de nerespectarea de către pârâtul M.E.C.T.S a unei prevederi legale, a unei obligații instituite prin lege în sarcina sa și nici de nerespectarea atribuțiilor ce-i incumbă conform Legilor nr. 84/1995 și nr. 1/2011 și H.G. nr. 536/2011. În raport de soluția pronunțată cu privire la cererea de chemare în judecată, dar și întrucât cererea de chemare în garanție a fost formulată de pârâta U.S.H.

numai pentru ipoteza admiterii acțiunii principale, a fost respinsă cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S, ca fiind rămasă fără obiect. 2. Calea de atac exercitată Împotriva acestei soluții, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs reclamanții și s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii și să fie obligată pârâta U.S.H. la eliberarea diplomelor de licență și a suplimentelor de diplomă în termen de 30 de zile de la pronunțarea sentinței, obligarea M.E.C.T.S. să recunoască și să aprobe tipizarea formularelor de diplomă de licență pentru reclamanți în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii. În motivarea recursului a fost reluată situația de fapt și s-a arătat că recurenții au urmat cursurile U.S.H.

în perioada 2005 - 2009, au susținut și promovat examenul de licență în sesiunile iulie 2008 și 2009, iar în urma promovării acestui examen li s-au eliberat adeverințele de licență. S-a susținut că formele de învățământ la distanță și cu frecvență redusă au funcționat potrivit prevederilor art. 60 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, republicată și facultățile din cadrul U.S.H. au recunoscut titlul de licențiați potrivit adeverințelor de studii eliberate. Reclamanții și-au îndeplinit obligația prealabilă potrivit Legii nr. 554/2004 prin depunerea plângerilor prealabile către U.S.H. și M.E.C.T.S. Referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, s-a precizat că adeverințele de licență sunt în ființă, nu au fost revocate sau anulate.

Față de cadrul legal existent la acea dată, U.S.H. putea organiza forme de învățământ la distanță, pentru domeniile pentru care era acreditată/autorizată să organizeze cursuri de zi, iar M.E.C.T.S. trebuie obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de reclamanți și să dispună măsurile administrative corespunzătoare care să permită recurenților să le fie eliberate diplomele. Intimata U.S.H. a formulat întâmpinare și a solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței atacate și admiterea cererii și a cererii de chemare în garanție a M.E.C.T.S. 3. Soluția instanței de recurs După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte cu majoritate, va admite recursul declarat, dar pentru următoarele considerente: La termenul din 26 octombrie 2012, cu majoritate, Înalta Curte, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., a pus în discuția părților necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În legătură cu această chestiune, instanța de contencios judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2, precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate.

Înalta Curte constată că cele două texte legale, anterior citate, nu au fost respectate de către judecătorul fondului cauzei. Mai precis, învestită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel București nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Astfel, în cuprinsul Încheierii de ședință de la termenul de judecată din data de 15 septembrie 2011 nu se regăsesc temeiurile de drept pentru care instanța a apreciat că este competentă material. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent.

Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Pentru că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței, respectiv cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ. În privința acestui motiv de recurs se constată că hotărârea instanței de fond a fost dată cu încălcarea normelor de competență. Obiectul litigiului, în fața instanței de fond l-a constituit, în principal, obligarea unei universități la eliberarea unei diplome de licență, dar a fost chemat în judecată și M.E.C.T.S.

Pârâta U.S.H. poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată U.S.H. din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu M.E.C.T.S. care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.T.S.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În cauza de față, U.S.H. nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a învestirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, U.S.H. din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, U.S.H.

nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 554/2004, pârâta, fiind o autoritate publică locală, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, secția contencios administrativ și fiscal. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar dacă reclamanta a optat pentru domiciliul pârâtului nu mai poate invoca excepția necompetenței materiale.

În cauză, reclamanții s-au adresat Curții de Apel București, care este competentă și în raport de sediul pârâtului, cât și de la domiciliul ales al acestora, astfel că instanța competentă este Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. De asemenea, trebuie precizat că dispozițiile art. 17 C. proc. civ. prevăd că cererile accesorii și incidentale sunt în căderea instanței competente să judece cererea principală. Or, în litigiul de față, este evident faptul că cererea de chemare în garanție este o cerere incidentală care va fi soluționată de către instanța competentă să soluționeze cererea principală. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în majoritate, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Cu majoritate, Admite recursul declarat de P.I.A.M., M.(P.)I.M., H.(C.)C.G., T.D.C., I.E.I.D., V.D.S.M. și D.E.M. împotriva Sentinței civile nr. 2 din 5 ianuarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul București, secția contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 octombrie 2012. Urmează opinia separată a d-nei judecător S.M., în sensul respingerii motivului de ordine publică invocat din oficiu și acordării unui termen în vederea soluționării recursului pe fond

OPINIA SEPARATĂ

Redactată de judecător S.M., în temeiul art. 258 și art. 264 alin. (2) C. proc. civ. Contrar opiniei majoritare, consider că instanța de recurs nu mai putea să invoce din oficiu motivul prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., după modificarea C. proc. civ. prin Legea nr. 202/2010. Astfel, în speță, acțiunea a fost înregistrată la data de 12 iulie 2011, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 și judecata se supune noilor prevederi procedurale. Potrivit prevederilor art. 159 1 alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la prima zi de înfățișare în fața primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului". La rândul său, art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., a fost modificat corespunzător, în prezent casarea putându-se cere "când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe invocată în condițiile legii". Corelând cele două texte anterior citate, se degajă concluzia că legiuitorul a urmărit ca necompetența materială (caz de necompetență de ordine publică, potrivit art. 159 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.) să poată fi invocată doar până la prima zi de înfățișare înaintea primei instanțe, dar nu mai târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului. De aceea, necompetența materială poate constitui motiv de recurs, respectiv poate fi invocată din oficiu numai dacă a fost invocată in limine litis, iar prima instanță a respins-o ori a omis să se pronunțe asupra excepției.

Că regimul juridic al necompetenței materiale sub aspectul momentului până la care poate fi invocată s-a schimbat, rezultă și din adaptarea dispozițiilor art. 136 C. proc. civ., în prezent acestea stabilind că excepțiile de procedură de ordine publică pot fi invocate în cursul procesului "în cazurile și condițiile legii". Împrejurarea că judecătorul fondului nu și-a verificat competența conform dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., Încheierea din data de 15 septembrie 2011 neconținând nicio mențiune în această privință, nu prezintă relevanță din perspectiva examinată pentru că validitatea acestui act de procedură nu poate fi examinată în condițiile art. 299 alin. (1) teza finală, raportat la 282 alin. (2) C. proc.

civ., decât prin prisma art. 105 din același cod. Or, primul alineat al acestui text a fost, la rândul lui adaptat prin Legea nr. 202/2010, în sensul că "actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competență de ordine publică (…) vor fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege" iar alineatul al doilea condiționează declararea nulității de existența unei vătămări ce nu se poate înlătura decât prin anularea încheierii. În mod evident, în cauza de față nu ne regăsim în niciuna din aceste ipoteze. În consecință, apreciez că prevederile art. 306 alin. (2) C. proc. civ. nu pot face abstracție de reglementările speciale aplicabile excepției de necompetență materială, care au prioritate, consecința în plan procesual fiind imposibilitatea invocării acestei excepții, din oficiu, pentru prima dată în recurs.

De aceea, consider că recursul de față trebuia examinat pe fondul său. Judecător, S.M. Procesat de GGC - MI