ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1638/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1638/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de fond

Prin sentința civilă nr. 180 din 16 noiembrie

2011, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M.E.C.T.S.; a respins

acțiunea introdusă de reclamantele: M. (S.) V.G., V. (R.) B., S. (M.) R., L. (N.)

I.D., B. (A.) G.E., A. (H.) C.T., L. (C.) V., C. (L.) I.C.M., P. (C.) I.E., O.

(B.) A., C. (S.) E., G. (N.) F., A. (L.) A., P. (A.) C., M. (I.) P., C. (D.) D.

și M. (H.) A., în contradictoriu cu pârâtul M.E.C.T.S.; a admis acțiunea

formulată de reclamantele mai sus menționate în contradictoriu cu pârâta

Universitatea S.H.; a obligat pe pârâta Universitatea S.H. din București să

elibereze actul de studii cu regim special, denumit ”Diplomă de licență”,

însoțit de Suplimentul de Diplomă, prin care să se ateste că reclamantele au

susținut și promovat examenul de licență, în specialitatea urmată de fiecare în

parte, obținând Titlul de Licențiat; a admis cererea de chemare în garanție

formulată de pârâta - reclamantă Universitatea S.H. din București, în

contradictoriu cu pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S. și a obligat pe

pârâtul-chemat în garanție M.E.C.T.S. să aprobe tipărirea, în termen de 30 de

zile de la data pronunțării prezentei hotărâri, a formularelor tipizate,

constând în Diploma de Licență și Suplimentul de Diplomă, într-un număr care să

asigure realizarea dreptului reclamantelor de a li se elibera documentul

oficial de stat cu regim special prin care se confirmă studiile de învățământ

superior efectuate în cadrul Universități S.H. din București.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia toate

cele 17 reclamante au încheiat, în cursul anului 2006, contracte de studii cu

Universitatea S.H. București, având ca obiect pregătirea acestora în cadrul

formei denumită ”învățământ la distanță”, la Facultatea de psihologie și pedagogie, respectiv la Facultatea de management, că pentru anii următori de studii au

fost încheiate noi contracte, că, în anul 2008, s-au încheiat contracte de

studii universitare de licență pentru anul universitar 2008 - 2009 și că, în

urma promovării examenului de licență, în sesiunea iulie 2009, celor în cauză li

s-au eliberat adeverințe individuale, prin care se atestă că respectivii

studenți au ”susținut și promovat examenul de licență”, obținând ”Titlul de

Licențiat” în specialitatea urmată, la finalul înscrisului făcându-se

precizarea că adeverința are ”termen de valabilitate până la eliberarea

Diplomei de Licență” și că ”Universitatea S.H., având învățământ de zi

autorizat sau acreditat, poate organiza învățământ la distanță și cu frecvență

redusă”.

Prin adresa nr. 36125

din 25 iunie 2009, Ministerul Educației a adus la cunoștința instituțiilor de

învățământ superior acreditate că SC R. SA - Compania de Material Didactic -

eliberează formulare tipizate pentru actele de studii destinate absolvenților

numai cu aprobarea scrisă a Ministerului Educației”, cerându-li-se celor vizați

să „solicite Ministerului Educației aprobarea notei de comandă printr-o cerere

conform machetei”.

Urmare acestei

solicitări, Universitatea S.H. București, prin adresa nr. 769 din 25 august 2009,

a înaintat Ministerului Educației necesarul de materiale tipizate pentru actele

de studii destinate absolvenților pentru anul 2009 (estimat la peste 70.000 de

absolvenți), cerere la care s-a revenit prin adresele nr. 960 din 8 octombrie 2009

și nr. 1224 din 14 decembrie 2009.

Întrucât

reclamantelor nu li s-au eliberat diplomele de licență, acestea, prin cererea

adresată, la data de 3 decembrie 2010, Ministerului Educației și respectiv

Universității S.H., au solicitat a li se elibera actul administrativ care să

ateste absolvirea formei de învățământ urmate, în perioada anilor 2006 - 2009.

La această solicitare,

Ministerul Educației - Direcția Generală Învățământ Superior, prin adresa nr. 19561

din 10 ianuarie 2011, face cunoscut petentelor că specializarea Psihologie,

Pedagogie și Management, forma de învățământ ID „nu este prevăzută în nici o

hotărâre de guvern, din anul 2005 până în anul 2009”, că „orice formă de învățământ trebuie să se regăsească în respectivele acte normative pentru a

fi considerată legală”, că „M.E.C.T.S. recunoaște, fără nici o altă

formalitate, numai diplomele și adeverințele eliberate în conformitate cu

prevederile legale de către instituțiile de învățământ superior acreditate,

absolvenților cu diplomă care au urmat un program de studii la o formă de

învățământ acreditată/ autorizată prevăzută în Nomenclator” și că a emis ”în lunile

iunie și octombrie 2010 avize în vederea ridicării de către Universitatea S.H.

a tipizatelor de la SC R. SA pentru actele de studii, numai pentru

specializările care au funcționat legal, aprobate prin hotărâri de guvern,

pentru promoția 2009”.

În raport de această

situație de fapt, Curtea a constatat că Universitatea S.H. din București a fost

înființată prin Legea nr. 443 din 5 iulie 2002, ca persoană juridică de drept

privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ și

că, prin H.G. nr. 676/2007, au fost acreditate sau autorizate să funcționeze

provizoriu, pentru forma de învățământ de zi, domeniile de licență: management,

sociologie, psihologie, drept, științe ale educației, informatică și altele.

Ca parte a sistemului

național de învățământ, Universitatea S.H. se bucură, conform dispozițiilor

Legii nr. 84/1995, în vigoare în perioada în care reclamantele au urmat

cursurile acestei instituții de învățământ superior, de autonomie universitară,

care presupunea, printre altele, și dreptul comunității universitare respective

de a-și conduce și de a-și exercita libertățile academice și de a-și asuma un

ansamblu de competențe și obligații, inclusiv dreptul de a înființa și de a

asigura funcționarea facultăților, a colegiilor și a specializărilor

universitare.

Prima instanță a mai

reținut că, în aplicarea dispozițiilor Legii nr. 84/1995, Ministrul Educației a

emis, la data de 7 martie 2006, Ordinul nr. 3404, în cuprinsul cărui se

stabilește, la art. 2, că „Admiterea în învățământul superior public și

particular se organizează pe domenii de studiu de licență, pe baza

metodologiilor stabilite de fiecare universitate”, la art. 8 prevăzându-se că

”Formele de învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță pot fi

organizate numai de către universitățile care organizează cursuri de zi, în

domeniile respective și dispun de departamente specializate”.

În raport de acest

cadru normativ, care permitea Universității S.H. să organizeze formele de

învățământ cu frecvență redusă sau învățământ la distanță, pentru domeniile

pentru care era acreditată/ autorizată să organizeze cursuri de zi, și având în

vedere că atât Facultatea de Sociologie - Psihologie, cât și Facultatea de

Management, figurează, în cuprinsul Anexei nr. 3 la H.G. nr. 676/2007, ca fiind abilitate să organizeze forma de învățământ de zi pe aceste

domenii de studiu de licență, Curtea a constatat că nici după încheierea

perioadei de monitorizare, prevăzută de art. 8 din Legea nr. 443/2002, nici

după emiterea H.G. nr. 676/2007 și a H.G. nr. 635/2008, și nici după data

intrării în vigoare a O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității

educației, factorii cu atribuții de decizie în conducerea sistemului național

de educație nu au sesizat nereguli semnificative în procesul de organizare și

desfășura­re a procesului educațional la nivelul Universității S.H. și că

Ministerul Educației nu contestă faptul că a autorizat eliberarea de diplo­me

de licență pentru absolvenții formei de învățământ la distanță, organiza­tă de

instituția de învățământ superior menționată, anterior momentului în care

reclamantele din prezenta cauză au încheiat contracte de studii de licență cu

pârâta.

În aceste condiții de

reglementare și în raport de conduita adoptată de organul de specialitate al

administrației publice centrale, chemat să organizeze și să conducă sistemul

național de educație, Curtea a apreciat că aprobarea de către Universitatea S.H.

din București a admiterii la forma de învățământ la distanță, pentru

specializările sociologie, psihologie, management ca si pentru celelalte

specializări acreditate/autorizate, corespunzătoare formei de pregătire prin

cursuri de zi, ține de exercițiul autonomiei universitare, garantate prin art. 32

alin. 6 din Constituția României și Legea nr. 84/1995

Recunoașterea, prin

chiar art. 8 din Ordinul nr. 3404/2006, emis de către Ministrul Educației, a

posibilității organizării de către universitățile acreditate a formei de

învățământ la distanță, pentru domeniile în care acestea erau autorizate să

organizeze cursuri de zi, conferă reclamantelor dreptul de a cere să li se

elibereze Diploma de licență, însoțită de Suplimentul la Diplomă, drept recunoscut de pct. VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor

de finalizare a studiilor, aprobată de Senatul universității S.H. la data de 13

mai 2009, act de reglementare ce a fost înregistrat sub nr. 1405 din 21 mai 2009.

Acest drept nu poate

fi afectat și cu atât mai puțin suprimat, în fapt sau în drept, de divergențele

ce au apărut, în decursul timpului, între Universitatea S.H. și Ministerul

Educației, pe seama valabi­lității inițierii și desfășurării formei de

învățământ la distanțată, pentru specializările la care se organizau și cursuri

de zi acreditate/autorizate, atâta timp cât Ministerul Educației sau Agenția Romană

de Asigurarea Calității în Învățământul Superior (A.R.A.C.I.S.), înființată în

baza O.U.G. nr. 75/2005, nu au demarat și nu au finalizat vreo procedură

administrativă care să conducă la concluzia că menționata instituție de

învățământ superior a acționat în afara cadrului legal, în condițiile în care,

în principiu, Ministerului Educației i se recunoștea, prin art. 6 din Legea nr.

443/2002, dreptul de a „propune încetarea activității de învățământ și

desființarea prin lege a universității”.

În acest context,

Curtea a apreciat că atâta timp cât nici la încheierea perioadei de

monitorizare și nici ulterior acestui moment, Ministerul Educației, în

exercitarea atribuției sale de control și monitorizare a aplicării prevederilor

legale cu privire la organizarea și funcționarea unităților și instituțiilor de

învățământ de stat și particulare, nu a reclamat nereguli în procesul de

organizare a admiterii, al funcționarii domeniilor de studiu pentru care s-a

obținut acreditarea sau autorizația de funcționare provizorie, precum și în cel

al susținerii examenului de licență, organul de specialitate al administrației

publice centrale, cu rol de organizator și conducător al sistemului național de

educație, este obligat să recunoască valabilitatea examenului susținut de

reclamante și să ia măsurile administrative corespunzătoare care să permită

satisfacerea dreptului acestora de a li se elibera diploma de licență, în

condițiile prevăzute de Regulamentul privind regimul actelor de studii în

sistemul de învățământ superior, aprobat prin Ordinul nr. 2284 din 28

septembrie 200, act administrativ cu caracter normativ care limitează

valabilitatea adeverințelor eliberate de universitatea organizatoare a

examenului de licență la maxim 12 luni.

Curtea a reținut că într-un

stat de drept nu se poate accepta ca organul cu rol de conducător al sistemului

național de educație să persiste în refuzul de a aproba eliberarea formularelor

tipizate solicitate de Universitatea S.H., prin adresa nr. 769 din 25 august

2009, doar pentru că are ”rezerve” în ceea ce privește faptul că specializările

psihologie, pedagogie și management, la forma ”învățământ la distanță”, nu sunt

”prevăzute în nici o hotărâre de guvern din anul 2005 până în anul 2009” (astfel cum se arată în adresa nr. 19561 din 10 ianuarie 2011), din moment ce art. 8 din

Ordinul nr. 3404/2006 leagă posibilitatea organizării acestei forme de

învățământ doar de condiția acreditării cursurilor de zi, în domeniile

respective și de existența unor departamente specializate în cadrul universității

organizatoare, iar prin H.G. nr. 676/2007 aceste specializări au fost acreditate,

simplul refuz neputând înlocui lipsa de acțiune și nefinalizarea vreunui demers

legal, menit a constata pretinsa încălcare de către instituția de învățământ

superior, organizatoare a examenului de licență, a regulilor referitoare la

organizarea și desfășurarea procesului educațional, pe parcursul perioadei ce a

trecut de la momentul înființării ei prin lege.

În acest sens s-a

pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care, în considerentele

Deciziei nr. 2874 din 1 iunie 2010, reține că finalizarea cursurilor

universitare organizate de Universitatea S.H. București, în cadrul formei de

învățământ la distanță, prin susținerea examenului de licență și obținerea, în

urma acestuia, a unei diplome, ”presupune în fapt recunoașterea formei de

învățământ urmată, de către M.E.C.T.I.”, menționatul refuz neputând acoperi

lipsa de acțiune a instituțiilor publice cu atribuțiuni în domeniul asigurării

calității educației, în condițiile în care O.U.G. nr. 75/2005 obliga pe

furnizorii de educație ca, după obținerea acreditării, să transmită anual

A.R.A.C.I.S. rapoarte anuale de evaluare internă, iar pe instituția de interes

public național menționată să avertizeze pe furnizorul de educație, atunci când

ar fi constatat că nu sunt îndeplinite standardele de calitate, să procedeze la

aducerea activității educaționale la nivelul standardelor naționale în vigoare,

urmând ca, în cazul în care și al treilea raport de evaluare externă ar fi fost

nefavorabil, Ministerul Educației să elaboreze și să promoveze, după caz, prin

ordin, hotărâre a Guvernului sau lege, decizia prin care încetează definitiv

școlarizarea în cadrul respectivului program, demersuri pe care pârâtul nu

dovedește că le-a inițiat și finalizat.

Având însă în vedere

că obligația de eliberare a actului individual de studii din sistemul național

de învățământ superior, care este definit de art. 2 alin. (1) din Regulamentul

aprobat prin Ordinul nr. 2284/2007 al M.E.C.T. ca fiind „document oficial de

stat, cu regim special, care confirmă studii de învățământ superior efectuate”,

revine instituției de învățământ superior acreditate și nu conducătorului

sistemului național de educație, Curtea a admis acțiunea reclamantelor doar în

contradictoriu cu pârâta Universitatea S.H. din București, respingând acțiunea

ce s-a intentat de către acestea pârâtului Ministerul Educației, pentru lipsa

calității sale procesuale pasive în prezenta cauză, dat fiind faptul că între

reclamante și pârât nu există nici un raport juridic direct, născut din

exercitarea dreptului celor în cauză de a cere să li se elibereze do­cumentul

cu regim special ce atestă promovarea examenului de licență.

Curtea a constatat însă

că, între pârâta-reclamantă Universitatea S.H. și pârâtul-chemat în garanție

Ministerul Educației, există un raport juridic direct, născut din refuzul

expres al chematului în garanție de a aproba tipărirea de către SC R. SA a

formularelor tipizate, care să poată fi folosite de către Universitate la

completarea și eliberarea diplomelor de licență ce atestă absolvirea de către

reclamante a cursurilor universitare la forma învățământ la distanță și că

acest refuz constituie un exces de putere, atâta timp cât, prin intermediul

lui, se neagă dreptul Universității de a organiza această formă de învățământ,

conform reglementărilor prevăzute de Ordinul nr. 3404/2006, în condițiile în

care, în perioada 2005 - 2009, nu au fost ridicate obiecții cu privire la

desfășurarea acestei activități, și cât timp, anterior anului 2009, au fost

puse la dispoziția Universității formulare tipizate, care au atestat

finalizarea studiilor, prin susținerea examenului de licență, la formele de

învățământ pe care Ministerul refuză, la această dată, să le mai recunoască ca

fiind valabile.

exercitată

Împotriva acestei

hotărâri pârâtul M.E.C.T.S. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie.

Recurentul susține că

instanța de fond a interpretat în mod greșit materialul probator depus la dosar

și, mai mult, a considerat în mod eronat că un regulament intern al unei

persoane juridice de drept privat are o putere superioară legilor și

hotărârilor de guvern cu incidență în domeniul organizării și funcționării

învățământului superior.

Singurele entități

care au atât dreptul, cât și obligația de a elibera diplomele de licență sunt

instituțiile de învățământ superior acreditate. Astfel, în conformitate cu

prevederile O.U.G. nr. 75/2005 privind asigurarea calității educației,

acreditarea organizațiilor furnizoare de educație acordă dreptul acestora de a

emite diplome, certificate și alte acte de studii recunoscute de M.E.C.T.I. și

de a organiza, după caz, examen de absolvire, licență, masterat, doctorat.

Dacă organizarea

fiecărui ciclu de studii se face cu aprobarea M.E.C.T.S., instanța de fond era

obligată să verifice dacă școlarizarea la facultatea, specializarea și forma

de învățământ urmată de reclamante este realizată de universitate cu

respectarea cadrului legal în vigoare.

În cazul

Universității S.H. din București, specializările/programele de studii de la

forma de învățământ la distanță au fost organizate și desfășurate fără

respectarea prevederilor legale, respectiv cu încălcarea dispozițiilor Legii nr.

88/1993 și ale O.U.G. nr. 75/2005 și nu s-a parcurs procedura prevăzută de

către legiuitor în vederea desfășurării procesului de învățământ.

Universitatea S.H.

din București avea dreptul să organizeze admitere (și examene de absolvire/ licență)

doar la specializările/programele acreditate, autorizate să funcționeze

provizoriu, aprobate prin hotărâre de guvern.

Este de asemenea

responsabilitatea fiecărei instituții de învățământ superior de a organiza

proces de învățământ în limitele legii. Lipsa de răspundere și acțiunea în

afara cadrului legal nu poate fi imputat altor subiecte de drept, cum ar fi M.E.C.T.S.

Autoritatea recurentă

precizează că actele de studii pot fi eliberate doar pentru acei absolvenți

care au promovat examenele de licență și care au urmat o specializare la o

formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform

legislației în vigoare la momentul înscrierii în anul 1 de facultate. Prin

urmare, universitatea nu are dreptul să elibereze acte de studii pentru

absolvenții unor programe de studii și forme de învățământ neautorizate/ neacreditate.

Deci, nicio

instituție nu este îndreptățită să înmatriculeze, să elibereze diplome, să

desfășoare procesul de învățământ pentru formele de învățământ care nu au

parcurs etapele obligatorii ale acreditării și autorizării provizorii.

Unicul responsabil

pentru desfășurarea activității de învățământ este Instituția de învățământ

superior, în speță Universitatea S.H., care are culpa exclusivă de a fi

organizat cursuri fără respectarea legii, cu unicul scop de a încasa taxe de

școlarizare de la cât mai mulți studenți.

1.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile

legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele în

continuare arătate.

Potrivit

art. 38 din Regulamentul privind regimul actelor de studii din sistemul de

învățământ superior, aprobat prin Ordin M.E.C.T. nr. 2284/2007, după

finalizarea completă a studiilor, la cerere, absolvenților li se eliberează

adeverința de absolvire a studiilor, al cărei termen de valabilitate este de

maxim 12 luni.

Potrivit art. 2 din

același Regulament, actele de studii din sistemul național de învățământ

superior, care confirmă studiile de învățământ superior efectuate și titluri

sau calități dobândite și conferă titlurilor acestora drepturi și obligații ce

decurg din Legea nr. 84/1995/R și din celelalte reglementări legale în vigoare,

sunt diploma, certificatul și atestatul. Foaia matricolă sau suplimentul la

diplomă sunt anexe la actele de studii.

Potrivit art. 5,

instituțiile de învățământ superior, de stat ori particular, acreditate sau

autorizate să funcționeze provizoriu potrivit legii, pot gestiona, completa și

elibera numai acele acte de studii la care au dreptul în condițiile legii.

Potrivit art. 11,

activitatea de completare a formularelor actelor de studii se efectuează în

termen de maxim 12 luni de la finalizarea studiilor.

Potrivit art. 20,

titularii au dreptul să solicite eliberarea actelor de studii completate, după

termenul aprobat de Senatul instituției, care poate fi cel mult de 12 luni de

la finalizarea studiilor.

Potrivit Capitolului

VII din Metodologia organizării și desfășurării examenelor de finalizare a

studiilor emisă de Universitatea S.H. și înregistrată sub nr. 1405 din 12 mai 2009,

universitatea respectivă, ca instituție organizatoare a examenelor de licență,

s-a obligat să elibereze diplomă de licență, însoțită de suplimentul la

diplomă, în cel mult 12 luni de la încheierea examenului de licență, până la

eliberarea diplomei de licență, facultățile putând elibera, la cerere,

adeverințe prin care să se certifice promovarea examenului de licență, precum

și rezultatele la examenul de licență și valabilitatea adeverinței până la

elaborarea diplomei.

Prin H.G. nr. 1175/2006

s-au prevăzut domeniile de studii universitare de licență și specializate din

cadrul acestora și numărul de credite de studiu transferabile, începând cu anul

universitar 2006 - 2007, pentru studenții admiși în anul I. Pentru domeniul

„Științe Juridice” s-au prevăzut, în domeniul de studiu universitar de licență

„Drept”, specializările „Drept” și „Drept Comunitar”.

Potrivit Ordinului M.E.C.

nr. 3404 din 07 martie 2006 privind aprobarea criteriilor generale de

organizare și desfășurare a admiterii în ciclul de studii universitare de

licență pentru anul 2006-2007, admiterea în învățământul superior se

organizează numai în instituțiile care au în structura domeniilor de studiu

specializări acreditate și specializări care au obținut autorizația de

funcționare provizorie.

Formele de învățământ

cu frecvență redusă sau de învățământ la distanță pot fi organizate numai de către

unitățile care organizează cursuri de zi în domeniile respective și dispun de

departamente specializate.

Susținerile din

recurs privind neanalizarea de către instanța de fond a hotărârilor de guvern,

prin care Universitatea S.H. a fost autorizată să funcționeze provizoriu și a

dreptului acestei universități de a elibera acte de studii pentru absolvenții

unor programe de studii și forme de învățământ neacreditate nu pot fi reținute,

deoarece aceasta nu formează obiectul cererii de chemare în garanție, instanța

de fond nefiind investită cu o cererea privind legalitatea acreditării formelor

de învățământ la distanță.

Cu privire la

situația de fapt care privește cererea de chemare în garanție, este de

necontestat faptul că recurentul a refuzat nejustificat eliberarea avizului

necesar pentru aprobarea formelor tip pentru diplomele de licență, iar dreptul

absolvenților de a li se elibera diplomele de licență nu poate fi realizat în

lipsa admiterii cererii de chemare în garanție.

Instanța de control

judiciar reține că în mod constant s-a statuat, în jurisprudența Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în

litigii de aceeași natură, că M.E.C.T.S. are obligația legală de a aproba

tipărirea formularelor tipizate constând în diploma de licență și suplimentele

la diplomă (a se vedea, în acest sens, cu titlu de exemplu, deciziile nr. 5386

din 15 noiembrie 2011, nr. 5656 din 24 noiembrie 2011, nr. 5722 din 29

noiembrie 2011, nr. 628 din 8 februarie 2012, nr. 690 din 9 februarie 2012, nr.

708 din 10 februarie 2012, și nr. 709 din 10 februarie 2012). De aceea, soluția

din prezenta decizie se impune și în considerarea respectării principiului coerenței

și unității jurisprudenței consacrat ca atare în practica Curții Europene a

Drepturilor Omului (a se vedea cauza Beian c. României).

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate, iar

instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va

menține.

Pentru

considerentele expuse, Înalta Curte constată că sentința recurată nu este

afectată de niciunul din motivele de casare sau modificare în sensul

dispozițiilor art. 304 și art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare, Înalta Curte va

respinge recursul formulat în cauză, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de M.E.C.T.S. împotriva sentinței nr. 180/2011 din 16 noiembrie 2011 a

Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2012.