ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3468/2006

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 20 septembrie 2004, reclamantul B.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul

Educației și Cercetării, solicitând constatarea nulității Ordinului nr. 4441

din 2 august 2004, prin care în mod nelegal s-a dispus să nu fie confirmat în

funcția de rector al Universității S.H. și să se constate deținerea legală a

funcției de rector.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că ordinul atacat este nelegal, întrucât Universitatea S.H.

este o universitate particulară și nu este subordonată Ministerului Educației

și Cercetării.

În drept, au fost invocate

prevederile Legii nr. 84/1995, la secțiunea autonomia universitară, potrivit

cărora profesorii universitari pot fi menținuți în funcție, chiar și după

vârsta de pensionare, cu acordul consiliului facultății și cu aprobarea anuală

a senatului.

Prin sentința civilă nr. 2568

din 8 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei calității de reprezentant al

d-lui B.A., a respins cererile formulate la 11 octombrie 2004, privind

precizarea la acțiune și cererea de intervenție principală, formulate de către Universitatea

S.H., împotriva pârâtului Ministerul Educației și Cercetării.

Pentru a hotărî astfel, a

reținut că la termenul din 11 octombrie 2004, reclamantul B.A. a precizat că

acțiunea sa a fost formulată în numele Universității S.H., căreia îi revine

calitatea de reclamantă, el având calitatea de reprezentant.

La același termen,

Universitatea S.H. a formulat „cerere de intervenție în nume propriu”, arătând

că din eroare a fost menționat ca reclamant domnul B.A. și că își însușește

motivele de fapt și de drept ale acțiunii.

Pârâtul a invocat excepția lipsei

calității de reprezentant a domnului B.A., excepție admisă de Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă precizată

anterior, față de împrejurarea că mandatul de rector al d-lui B.A. expirase la

1 octombrie 2004.

Împotriva acestei sentințe

au formulat recurs, B.A. și Universitatea S.H., recurs care a fost admis de Înalta

Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 3315 din 26 mai 2005,

dispunându-se casarea sentinței, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe, cu motivarea că deși domnul B.A. nu a mai fost confirmat în funcția

de rector prin Ordinul nr. 4441 din 2 august 2004, emis de Ministerul Educației

și Cercetării, totuși Senatul Universității nu l-a revocat din funcție și nu a

ales o altă persoană în funcția menționată, astfel că domnul B.A. are calitatea

de reprezentant în prezentul proces, pentru reclamanta Universitatea S.H.

În fond după casare, Curtea

de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 139 din 23 ianuarie 2006, a respins excepția lipsei calității de

reprezentant a d-lui B.A., a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de

reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației și

Cercetării și Universitatea S.H.

Pentru a hotărî astfel, a

reținut că, potrivit art. 72 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul

personalului didactic, ocupantul unei funcții de conducere trebuie să fie

profesor universitar sau conferențiar universitar titular în instituția de

învățământ superior respectivă, în speță chiar dacă reclamantul exercita în

fapt funcția didactică de profesor universitar titular, acesta nu mai

îndeplinea condițiile legale pentru a deține această calitate, deoarece art. 129

din Legea nr. 128/1997 impunea ca limită maximă de vârstă limita de 70 de ani,

iar reclamantul la data alegerilor avea vârsta de 75 de ani și 10 luni.

A mai reținut instanța de

fond că numărul studenților aflat în componența senatului la data de desfășurării

alegerilor nu a fost respectat, așa cum prevăd dispozițiile art. 94 alin. (1)

din Legea nr. 84/1995, respectiv nu era întrunită proporția de o pătrime,

senatul fiind compus din 65 de membri, din care studenți erau doar în număr de

3.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, Universitatea S.H., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În motivare a arătat că

hotărârea atacată cuprinde în dispozitiv elemente contradictorii, în sensul că

instanța de fond respinge acțiunea formulată de reclamantul B.A., în

contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației și Cercetării și Universitatea S.H.,

deși B.A. avea doar calitatea de reprezentant al reclamantei Universitatea S.H.,

căreia i s-a atribuit calitatea procesuală de pârât în mod greșit.

A mai motivat recurenta, că

instanța de fond a interpretat eronat dispozițiile art. 72 alin. (2) și art. 129

din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, atunci când a

reținut că la data alegerilor, B.A. avea vârsta de 75 de ani și 10 luni și nu

mai putea fi ales rector, deoarece limita până la care poate fi menținut ca

titular în funcția didactică, un profesor universitar cu titlu științific de

doctor, este de 70 de ani, deoarece legea nu condiționează alegerea în funcția de

rector cu o anumită limită de vârstă, iar pe de altă parte, acest fapt se

referă la altă problematică privind pensionarea cadrului didactic.

Analizând motivele de recurs

și soluția instanței de fond, în raport cu actele normative aplicabile în cauză

și probele administrate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și va

fi respins pentru următoarele considerente.

Instanța de fond, în fond

după casare, fiind învestită cu prioritate să stabilească calitatea de

reclamant a persoanei sau a persoanelor din prezenta pricină, în mod corect a

respins excepția lipsei calității de reprezentant a d-lui B.A. și a respins, ca

nefondată, acțiunea formulată de reclamantul B.A., în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Educației și Cercetării și cu Universitatea S.H.

Astfel, a stabilit cu

prioritate calitatea de reclamant a d-lui B.A., dispoziție stabilită prin

decizia Înaltei Curți, ulterior, în mod corect a soluționat cauza pe fond,

atâta vreme cât s-a pronunțat asupra excepției cu care a fost învestită.

Privitor la susținerea

recurentei, că instanța de fond a interpretat greșit prevederile art. 72 alin. (2)

și art. 129 din Legea nr. 128/1997, Înalta Curte constată că principiul

autonomiei universitare nu poate fi invocat de recurentă, prin eludarea unor

dispoziții legale imperative stabilite prin Legea învățământului, respectiv

Legea nr. 84/1995.

Potrivit art. 93 alin. (2)

din Legea nr. 84/1995 și art. 74 alin. (1) din Legea nr. 128/1997, rectorul

unei instituții de învățământ este ales de Senatul Universitar și confirmat în

funcție prin ordin al ministrului educației și cercetării.

Urmare a analizării

dosarului transmis Ministerului Educației și Cercetării privind confirmarea domnului

B.A., s-a stabilit că nu au fost respectate prevederile legale privind

componența Senatului Universitar, în sensul că din Senat au făcut parte 65 de

membri și 3 studenți, nefiind respectate dispozițiile art. 94 alin. (1) din

Legea nr. 84/1995 care prevăd că „în Senatele universitare și în consiliile facultăților,

studenții sunt reprezentați în proporție de o pătrime din numărul membrilor acestor

consilii și senate, în condițiile stabilite de Carta universitară”.

Totodată, Ministerul

Educației și Cercetării a mai stabilit că domnul B.A. nu întrunește condițiile

stabilite prin dispozițiile art. 129 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 care

prevăd că „la împlinirea vârstei de pensionare, profesorii universitari și

conferențiari universitari cu titlu științific de doctor pot fi menținuți ca

titulari în funcția senatului universitar, prin vot uninominal, până la vârsta

de 70 de ani”, reclamantul având deja vârsta de 75 de ani și 10 luni.

Pentru aceste considerente,

Curtea constată că instanța de fond a interpretat în mod judicios normele

legale în materie, motiv pentru care, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a

C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Universitatea S.H. împotriva sentinței civile nr. 139 din 23 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 octombrie 2006.