ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1750/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1750/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

primei instanțe

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 417/44/2012,

reclamantul S.V.M. a chemat în judecată pe pârâții Universitatea S.H. București

și M.E.C.T.S. București, solicitând să fie obligată prima pârâtă să-i elibereze

diploma de licență promoția 2006, iar cea de-a doua autoritate pârâtă să fie

obligată să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diploma de licență.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a susținut că, așa cum rezultă din adeverința din 9 iulie 2009

eliberată de pârâta Universitatea S.H. București, este absolvent al facultății

de drept din cadrul acestei universități, forma de învățământ I.D.

Pârâta Universitatea S.H.

București, prin întâmpinarea formulată, a învederat instanței că și-a

îndeplinit obligațiile legale față de reclamant, însă, întrucât pârâtul M.E.C.T.S.

București refuză aprobarea tipăririi diplomelor de licență, este în

imposibilitatea practică de a elibera absolvenților acest document.

În sensul celor

susținute, pârâta a solicitat chemarea în garanție a M.E.C.T.S. București

pentru a fi obligat să aprobe tipărirea diplomelor de licență.

instanței de fond

Prin sentința nr. 446/2012

din 9 octombrie 2012, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins cererea de chemare în garanție a pârâtului M.E.C.T.S. București

ca nefondată, a admis acțiunea reclamantului S.V.M., în contradictoriu cu

pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., având ca obiect obligația de a face,

a obligat pârâtul M.E.C.T.S. București să aprobe tipărirea formularelor tipizate

pentru diploma de licență și a obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze

reclamantului diploma de licență promoția 2009.

Pentru a pronunța

această soluție instanța de fond a reținut că se impune respingerea, ca

nefondată, a cererii de chemare în garanție a M.E.C.T.S. București, motivat de

faptul că această instituție are în cauză calitatea de pârâtă, solicitându-se

de către reclamant tocmai obligarea acesteia să aprobe tipărirea formularelor

diplomelor de licență.

Pe fondul cauzei,

Curtea a constatat că potrivit disp. art. 38 din Regulamentul privind regimul

actelor de studii aprobat prin Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007, după

finalizarea studiilor, la cererea absolvenților li se eliberează adeverința de

absolvire a cărei termen de valabilitate este de maxim 12 luni.

Așa cum rezultă din

cap. VII din Metodologia de desfășurare a examenelor de finalizare a studiilor

emisă de pârâta Universitatea „S.H.”, aceasta s-a obligat să elibereze

persoanelor îndreptățite diploma de licență.

Din adeverința emisă

de pârâta Universitatea „S.H.” rezultă că reclamantul a fost admis să susțină

examenul de licență în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-a și promovat,

astfel că în mod justificat i s-a eliberat adeverința din care rezultă că este

licențiat în drept.

Din probele analizate

rezultă că reclamantul a urmat cursurile organizate de pârâtă și este licențiat

în drept, motiv pentru care este îndreptățit să i se elibereze diploma de

licență.

Pentru tipărirea

diplomelor de licență instituția de învățământ superior are nevoie de avizul

ministerului.

Curtea a considerat

că și al doilea capăt de cerere este întemeiat având în vedere că pentru

tipărirea diplomelor de licență instituția de învățământ are nevoie de avizul M.E.C.

și a obligat paratul M.E.C. să aprobe tipărirea formularelor pentru diploma de

licență a reclamantului.

exercitată în cauză

Împotriva acestei

hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâții

Universitatea S.H. și M.E.C. au declarat recurs.

3.1. Recursul

declarat de pârâta Universitatea S.H.

Invocând dispozițiile

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autoritatea pârâtă susține că instanța de fond, în

mod greșit, a respins cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S., apreciind ca

este nefondată, motivând că M.E.C.T.S. are deja calitatea de pârât în cauză, la

solicitarea reclamantului.

Astfel, chemarea în

garanție a M.E.C.T.S. este o necesitate obiectivă, deoarece diploma de licență

se emite numai cu avizul M.E.C.T.S., iar acesta refuză să aprobe tipizarea

formularului pentru a fi emis reclamantului în vederea executării hotărârii de

fond.

3.2. Recursul

formulat de pârâtul M.E.C.

În primul motiv de

recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ.,

recurentul a arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu

depășirea atribuțiilor judecătorești.

Mai precis,

instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a

calității studiilor universitare și a decis să acorde diplome unor

persoane care au urmat studii universitare la specializări

neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a se

pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea

criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților

de învățământ superior, competență care aparține doar

ministerului recurent și A.R.A.C.I.S.

În cel de-al doilea

motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru interpretarea greșită dată

legii și materialului probator administrat de părți, în sensul că, metodologia

unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară

legilor și hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării și

funcționării învățământului superior.

Recurentul a susținut

că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H.

a fost acreditată și autorizată să funcționeze, structurile și specializările universitare,

fără a ține cont de faptul că, actele de studii pot fi eliberate doar

absolvenților care au promovat examenul de licență, urmând o specializare la o

formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform

legislației în vigoare și în consecință nu se poate elibera avizul pentru

tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licență, ci doar

absolvenților care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată

sau autorizată să funcționeze provizoriu.

instanței de recurs

La termenul de

judecată din data de 3 aprilie 2014, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2)

C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine

publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența

Curții de Apel Galați de soluționare a cauzei în primă instanță.

Pe acest aspect,

instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art.

159 alin. (1) pct. 2), precum și cele ale art. 159

1

alin. (4) C.

proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010.

Astfel, conform art. 159

alin. (1) pct. 2) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul

încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei

instanțe de alt grad.

Potrivit art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat,

din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este

competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în

cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența

instanței sesizate.

Investită cu

soluționarea cauzei, Curtea de Apel Galați

nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material

să judece pricina.

Totodată, Înalta

Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin.

(3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară

necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis

de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate

jurisdicțională competent.

Pe

acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus

indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă

parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de

competență între instanțe.

Așadar,

având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu

respectarea prevederilor art. 159

1

alin. (4) C. proc. civ.,

modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

5.

Considerentele

Înaltei Curți asupra recursurilor

Examinând

cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin.

(2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost

pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente

dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursurile,

iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința

atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vrancea, secția

contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele în continuare

arătate:

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice

persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes

legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin

nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de

contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea

dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost

cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public.

Așa cum s-a prezentat

anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă,

în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea

diplomei de licență către reclamant.

Pârâta Universitatea

„S.H.” din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în

sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care

include în această definiție orice organ de stat sau al unităților

administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru

satisfacerea unui interes legitim public.

Or, în speța de față,

prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București,

ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de

utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ.

În altă ordine de

idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de

specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în

subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea

strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului,

cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului.

Faptul că

instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au

autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act

normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de

reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului

național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național,

autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului

instituției de învățământ superior cu M.E.C. care, printre altele, avea

competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l

suspenda din funcție.

Aceste prerogative

legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea

de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C.

În acest context,

trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele

sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi

cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub

controlul general al Parlamentului.

În cauza de față,

Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât

actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de

competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere

publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ.

În mod evident,

Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată

din punct de vedere teritorial.

În alți termeni,

Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi

calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act

normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu.

Ca atare, o astfel de

universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale.

În speța de față,

sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene,

precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale,

precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond

de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele

administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și

cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și

accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de

secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin

lege organică nu se prevede altfel.”

Prin urmare,

specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice

și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli

imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ.

Pentru stabilirea

competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel

al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ

dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv

criteriul valoric.

În cauza de față,

este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul

este competent să soluționeze acest litigiu.

Conform art. 10 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței

de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a

optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca

excepția necompetenței teritoriale.

Reclamantul a optat

pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în

discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei.

Față de cele anterior

prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la

art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată

și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vrancea, secția

contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite

recursurile declarate de Universitatea S.H. și de M.E.N. împotriva sentinței nr.

446/2012 din 9 octombrie 2012 a Curții de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal.

Casează

sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul

Vrancea, secția de contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 aprilie 2014.