ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1750/2014

Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată sub nr. 417/44/2012, reclamantul S.V.M. a chemat în judecată pe pârâții Universitatea S.H. București și M.E.C.T.S. București, solicitând să fie obligată prima pârâtă să-i elibereze diploma de licență promoția 2006, iar cea de-a doua autoritate pârâtă să fie obligată să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diploma de licență. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că, așa cum rezultă din adeverința din 9 iulie 2009 eliberată de pârâta Universitatea S.H. București, este absolvent al facultății de drept din cadrul acestei universități, forma de învățământ I.D. Pârâta Universitatea S.H. București, prin întâmpinarea formulată, a învederat instanței că și-a îndeplinit obligațiile legale față de reclamant, însă, întrucât pârâtul M.E.C.T.S. București refuză aprobarea tipăririi diplomelor de licență, este în imposibilitatea practică de a elibera absolvenților acest document. În sensul celor susținute, pârâta a solicitat chemarea în garanție a M.E.C.T.S. București pentru a fi obligat să aprobe tipărirea diplomelor de licență.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 446/2012 din 9 octombrie 2012, Curtea de Apel Galați, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de chemare în garanție a pârâtului M.E.C.T.S. București ca nefondată, a admis acțiunea reclamantului S.V.M., în contradictoriu cu pârâții Universitatea S.H. și M.E.C.T.S., având ca obiect obligația de a face, a obligat pârâtul M.E.C.T.S. București să aprobe tipărirea formularelor tipizate pentru diploma de licență și a obligat pârâta Universitatea S.H. să elibereze reclamantului diploma de licență promoția 2009. Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că se impune respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în garanție a M.E.C.T.S. București, motivat de faptul că această instituție are în cauză calitatea de pârâtă, solicitându-se de către reclamant tocmai obligarea acesteia să aprobe tipărirea formularelor diplomelor de licență. Pe fondul cauzei, Curtea a constatat că potrivit disp. art. 38 din Regulamentul privind regimul actelor de studii aprobat prin Ordinul M.E.C.T.S. nr. 2284/2007, după finalizarea studiilor, la cererea absolvenților li se eliberează adeverința de absolvire a cărei termen de valabilitate este de maxim 12 luni. Așa cum rezultă din cap. VII din Metodologia de desfășurare a examenelor de finalizare a studiilor emisă de pârâta Universitatea „S.H.”, aceasta s-a obligat să elibereze persoanelor îndreptățite diploma de licență. Din adeverința emisă de pârâta Universitatea „S.H.” rezultă că reclamantul a fost admis să susțină examenul de licență în sesiunea iulie 2009, examen pe care l-a și promovat, astfel că în mod justificat i s-a eliberat adeverința din care rezultă că este licențiat în drept. Din probele analizate rezultă că reclamantul a urmat cursurile organizate de pârâtă și este licențiat în drept, motiv pentru care este îndreptățit să i se elibereze diploma de licență. Pentru tipărirea diplomelor de licență instituția de învățământ superior are nevoie de avizul ministerului. Curtea a considerat că și al doilea capăt de cerere este întemeiat având în vedere că pentru tipărirea diplomelor de licență instituția de învățământ are nevoie de avizul M.E.C. și a obligat paratul M.E.C. să aprobe tipărirea formularelor pentru diploma de licență a reclamantului.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei hotărâri, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, pârâții Universitatea S.H. și M.E.C. au declarat recurs. 3.1. Recursul declarat de pârâta Universitatea S.H. Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., autoritatea pârâtă susține că instanța de fond, în mod greșit, a respins cererea de chemare în garanție a M.E.C.T.S., apreciind ca este nefondată, motivând că M.E.C.T.S. are deja calitatea de pârât în cauză, la solicitarea reclamantului. Astfel, chemarea în garanție a M.E.C.T.S. este o necesitate obiectivă, deoarece diploma de licență se emite numai cu avizul M.E.C.T.S., iar acesta refuză să aprobe tipizarea formularului pentru a fi emis reclamantului în vederea executării hotărârii de fond. 3.2. Recursul formulat de pârâtul M.E.C. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat faptul că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu depășirea atribuțiilor judecătorești. Mai precis, instanța de fond s-a substituit organismelor de certificare a calității studiilor universitare și a decis să acorde diplome unor persoane care au urmat studii universitare la specializări neautorizate/neacreditate, deși nu are competența de a se pronunța cu privire la conținutul, calitatea sau îndeplinirea criteriilor și standardelor de autorizare sau acreditate ale unităților de învățământ superior, competență care aparține doar ministerului recurent și A.R.A.C.I.S. În cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea primei instanțe a fost criticată pentru interpretarea greșită dată legii și materialului probator administrat de părți, în sensul că, metodologia unei persoane juridice de drept privat a fost considerată ca având o putere superioară legilor și hotărârilor de guvern incidente în domeniul organizării și funcționării învățământului superior. Recurentul a susținut că instanța de fond nu a analizat hotărârile de guvern prin care Universitatea S.H. a fost acreditată și autorizată să funcționeze, structurile și specializările universitare, fără a ține cont de faptul că, actele de studii pot fi eliberate doar absolvenților care au promovat examenul de licență, urmând o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu conform legislației în vigoare și în consecință nu se poate elibera avizul pentru tipărirea unui număr nelimitat de tipizate a diplomelor de licență, ci doar absolvenților care au urmat o specializare la o formă de învățământ acreditată sau autorizată să funcționeze provizoriu.

Procedura în fața instanței de recurs La termenul de judecată din data de 3 aprilie 2014, în temeiul dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a invocat din oficiu motivul de recurs de ordine publică, reglementat de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența Curții de Apel Galați de soluționare a cauzei în primă instanță. Pe acest aspect, instanța de control judiciar apreciază că prezintă relevanță și prevederile art. 159 alin. (1) pct. 2), precum și cele ale art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 202/2010. Astfel, conform art. 159 alin. (1) pct. 2) C. proc. civ., necompetența este de ordine publică în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad. Potrivit art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., la prima zi de înfățișare, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice și să stabilească dacă instanța sesizată este competentă general, material și teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de ședință temeiurile de drept pentru care constată competența instanței sesizate. Investită cu soluționarea cauzei, Curtea de Apel Galați nu a dat eficiență dispozițiilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., întrucât nu a verificat dacă este competentă material să judece pricina. Totodată, Înalta Curte apreciază că, în situația dată, nu pot fi incidente prevederile art. 158 alin. (3) C. proc. civ., care menționează faptul că dacă instanța se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac, dosarul fiind trimis de îndată instanței competente sau, după caz, altui organ cu activitate jurisdicțională competent. Pe acest aspect, Înalta Curte are în vedere, pe de o parte, textele legale mai sus indicate care nu au fost respectate de către prima instanță, iar pe de altă parte, prevederile Titlului IV C. proc. civ., care reglementează conflictul de competență între instanțe. Așadar, având în vedere că nu a fost stabilită potrivit legii competența instanței cu respectarea prevederilor art. 159 1 alin. (4) C. proc. civ., modificat, Înalta Curte poate invoca, din oficiu, motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat din oficiu potrivit art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că hotărârea recurată a fost pronunțată de o instanță necompetentă, astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., motiv pentru care va admite recursurile, iar în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vrancea, secția contencios administrativ și fiscal, pentru considerentele în continuare arătate: Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată; interesul legitim poate fi atât privat, cât și public. Așa cum s-a prezentat anterior, obiectul prezentului litigiu de contencios administrativ se referă, în principal, la obligarea unei instituții de învățământ superior la eliberarea diplomei de licență către reclamant. Pârâta Universitatea „S.H.” din București poate fi încadrată în noțiunea de autoritate publică, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) teza I din Legea nr. 554/2004, modificată, care include în această definiție orice organ de stat sau al unităților administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public. Or, în speța de față, prin Legea nr. 443/2002, a fost înființată Universitatea „S.H.” din București, ca instituție de învățământ superior, persoană juridică de drept privat și de utilitate publică, parte a sistemului național de învățământ. În altă ordine de idei, potrivit art. 1 din H.G. nr. 81/2010, M.E.C.T.S. este organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică în subordinea Guvernului și are rol de sinteză și coordonare în aplicarea strategiei și Programului de guvernare în domeniul educației, învățământului, cercetării științifice, dezvoltării tehnologice, tineretului și sportului. Faptul că instituțiile de învățământ superior, fie ele de stat sau particulare, au autonomie universitară, în condițiile stabilite prin Legea nr. 84/1995 (act normativ în vigoare la momentul finalizării ciclului de pregătire urmat de reclamantă) nu le plasează în vârful ierarhiei organizatorice a sistemului național de învățământ. Această reglementare prevedea că, la nivel național, autonomia universitară se manifesta prin relația directă a rectorului instituției de învățământ superior cu M.E.C. care, printre altele, avea competența de a confirma prin ordin actul de alegere a rectorului și de a-l suspenda din funcție. Aceste prerogative legale revin unui organ central al administrației publice, astfel că unitatea de învățământ superior se situează la un nivel inferior M.E.C. În acest context, trebuie subliniat faptul că, potrivit art. 116 din Constituție, ministerele sunt în subordinea Guvernului, iar în sfera organelor de specialitate nu pot fi cuprinse decât autoritățile administrative autonome, care se află doar sub controlul general al Parlamentului. În cauza de față, Universitatea „S.H.” nu poate fi o autoritate administrativă autonomă, întrucât actele administrative pe care le poate emite sunt consecința unei delegări de competențe, iar nu a investirii sale cu dreptul de a lucra în regim de putere publică, la nivelul întregului sistem național de învățământ. În mod evident, Universitatea „S.H.” din București este o autoritate publică descentralizată din punct de vedere teritorial. În alți termeni, Universitatea „S.H.” nu îndeplinește cerințele impuse de legiuitor pentru a fi calificată drept organ al autorității publice centrale. De altfel, niciun act normativ nu conține o asemenea reglementare pentru pârâta aflată în litigiu. Ca atare, o astfel de universitate nu poate fi încadrată decât în ipoteza unei autorități publice locale. În speța de față, sunt incidente prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, modificată, care menționează următoarele: „Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 500.000 lei se soluționează în fond de către tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 500.000 lei, se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică nu se prevede altfel.” Prin urmare, specificul litigiilor care se desfășoară între persoanele fizice sau juridice și administrația publică determină, în mod necesar, existența unor reguli imperative în privința competenței instanțelor de contencios administrativ. Pentru stabilirea competenței materiale, articolul aflat în discuție instituie două criterii: cel al rangului autorității care emite sau, după caz, încheie actul administrativ dedus judecății, în sistemul organelor administrației publice, respectiv criteriul valoric. În cauza de față, este aplicabil primul criteriu enunțat anterior, motiv pentru care tribunalul este competent să soluționeze acest litigiu. Conform art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată, reclamantul se poate adresa instanței de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului; dacă reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul pârâtului nu mai se poate invoca excepția necompetenței teritoriale. Reclamantul a optat pentru instanța de la domiciliul său, astfel că nu se mai poate pune în discuție competența teritorială a instanței în soluționarea cauzei. Față de cele anterior prezentate, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 312 alin. (6) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Vrancea, secția contencios administrativ și fiscal.