ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4765/2010

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, a constatat următoarele:

Prin sentința nr.

282 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București a fost admisă excepția de inadmisibilitate și, în consecință, a fost

respinsă ca inadmisibilă cererea de intervenție în interes propriu formulată de

N.F. în contradictoriu cu Universitatea S.H. București, RA M. Of. București, D.C.,

C.I. și Guvernul României.

Pentru

a pronunța această hotărâre, instanța investită cu soluționarea acțiunii

introductive a reținut că, la data de 12 septembrie 2007 în Dosarul nr. 6361/2/2006

aflat pe rolul Curții de Apel București,

în temeiul art. 49 și urm. C. proc. civ., a

formulat cerere de intervenție N.F. prin care a solicitat, în principal,

constatarea nulității Deciziei nr. 876 din 20 octombrie 2006, emisă de A.B.,

rectorul Universității S.H., privind încetarea contractului său individual de

muncă la Facultatea de drept și administrație publică din cadrul Universității,

precum și, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării

aceleiași decizii.

Intervenientul

a solicitat instanței să constate faptul că este legal și valabil contractul

său de muncă încheiat cu Universitatea pe durată nedeterminată și înregistrat la

7 martie 2005, precum și contractul de editare din 19 ianuarie 2005, încheiat

cu SC M.M.R.M. SRL pentru perioada anii 2005 și 2006, atâta timp cât aceste

contracte nu au fost anulate, revocate la începutul anului școlar, iar

obligațiile contractuale nu au fost încălcate de către părți. Intervenientul a

susținut că aparține instanței de contencios administrativ competența de a se

pronunța asupra cererii sale, în conformitate cu prevederile art. 8 alin. (2)

din Legea nr. 554/2004.

Prin

încheierea din 30 ianuarie 2008, Curtea de Apel a respins, ca inadmisibilă,

cererea de intervenție formulată de N.F., apreciind că aceasta nu îndeplinește

condițiile prevăzute de art. 49 C. proc. civ.

Prin

sentința civilă nr. 1165 din 9 aprilie 2008, Curtea de Apel București a respins excepțiile invocate de pârâți și a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de

reclamanta Universitatea S.H., soluție menținută prin Decizia nr. 2288/2009 de

Înalta Curte de Casație și Justiție pe fondul cererii de chemare în judecată,

însă casată în ceea ce privește cererea de intervenție, dispunându-se trimiterea

spre rejudecare a cererii de intervenție în interes propriu formulată de N.F.

Astfel,

în ceea ce privește excepția lipsei calității de reprezentant a rectorului A.B.,

instanța a reținut că, în acord cu prevederile art. 116

2

alin. (2)

din Legea nr. 84/1995, introduse prin Legea nr. 480/2006, Senatul Universității

S.H., prin Hotărârea din 24 ianuarie 2007, a înființat funcția de președinte al Universității, ordonator de credite, în care a fost numit prof.univ.dr. A.B.,

fiind astfel acoperită nulitatea cererii de chemare în judecată.

În

ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului I.C.,

instanța a reținut că acesta are calitate procesuală pasivă întrucât a semnat

actul a cărui anulare se solicită prin acțiune.

În

ceea ce privește fondul cauzei, instanța a reținut că Ministerul Educației și

Cercetării are atribuția de a coordona întregul sistem de învățământ, potrivit art.

141 din Legea nr. 84/1995, iar universitățile particulare au fost monitorizate încă

de la înființare, conform prevederilor Legii nr. 88/1993, ale Hotărârilor Guvernului

referitoare la specialitățile și catedrele autorizate, și ale art. 81 din Legea

nr. 128/1997.

Totodată,

se reține că nu există nicio prevedere în legislație care să excepteze

universitățile particulare de la normele comune și coordonarea ministerului,

acest fapt fiind dovedit și de faptul că reclamanta a solicitat avizul

ministerului pentru publicarea posturilor vacante, a cunoscut și a acceptat

eliminarea posturilor de către minister, achitând doar contravaloarea

publicării posturilor avizate, care nu au fost eliminate. Mai reține instanța

că situații similare se întâlnesc și în privința altor universități, iar

reclamanta trebuie să își supună activitatea standardelor naționale, conform

prevederilor art. 103 și art. 104 din Legea nr. 84/1995.

Instanța

de control judiciar a reținut că

în fața instanței de fond, la data de 6

septembrie 2007 s-a formulat o cerere de intervenție, întemeiată pe

dispozițiile art. 49 și următoarele C. proc. civ.

În

cadrul acestei cereri de intervenție, intervenientul a solicitat suspendarea Deciziei

nr. 876 din 20 octombrie 2006 a rectorului Universității S.H. prin care i-a

fost restructurat postul de conferențiar universitar de la Universitatea S.H., tardivitatea, ilegalitatea și nulitatea deciziei nr.  876/20 octombrie 2006.

Înalta

Curte în controlul judiciar exercitat asupra sentinței civile nr. 1165 din 9 aprilie 2008 a constatat că instanța de fond a acordat cuvântul părților, pe

admisibilitatea în principiu a cererii de intervenție formulată de petentul N.F.

(și nu N.N. cum s-a trecut în încheierea din 23 ianuarie 2007), la 23 ianuarie 2007 și având nevoie pentru a delibera asupra admisibilității în principiu a amânat

pronunțarea la 30 ianuarie 2008.

La

dosarul cauzei minuta pronunțării asupra cererii de intervenție are data de 30 ianuarie 2008, însă încheierea, prin care cererea de intervenție formulată de N.F. a

fost respinsă ca inadmisibilă, este datată 23 ianuarie 2008.

Instanța

de control judiciar a constatat că încheierea prin care s-a respins cererea de

intervenție ca inadmisibilă nu este motivată de instanța de fond.

Nici

cu ocazia motivării soluției pronunțate pe fond nu s-au făcut referiri la

cererea de intervenție și motivele pentru care această cerere a fost respinsă

ca inadmisibilă.

Înalta

Curte a reținut că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, între altele,

motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței și cele

pentru care au fost înlăturate susținerile părților, conform principiului

consacrat potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea

acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., instanța constatând că rolul acestui text fiind acela de a se asigura o

bună administrare a justiției și pentru a se putea exercita controlul judiciar

de către instanțele superioare.

Instanța de recurs a

reținut că în cauză cererea de intervenție formulată a fost respinsă fără nicio

motivare și pentru aceste considerente a admis recursul formulat de

intervenient și a casat încheierea din 30 ianuarie 2009 cu trimitere spre rejudecare instanței de fond.

Instanța de fond în

rejudecarea cererii de intervenție a reținut că pârâtul M.E.C.T. a formulat

întâmpinare prin care a invocat lipsa calității procesuale pasive, excepție pe

care instanța de fond a respins-o ca neîntemeiată, având în vedere faptul că

prin Decizia nr. 2288/2009 a Înaltei Curți s-a reținut calitatea procesuală a

acestei autorități, iar în acest stadiu procesual nu poate fi admisă o excepție

cu privire la calitatea procesuală a părților, având în vedere cadrul procesual

deja stabilit.

Instanța de

rejudecare în fond a constatat că cererea de intervenție formulată în nume

propriu de N.F. este inadmisibilă.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că obiectul cererii de intervenție principală este

diferit de obiectul chemării în judecată.

Instanța a constatat

că obiectul cererii de chemare în judecată a vizat nelegalitatea refuzului RA M.

Of. de a da curs solicitării reclamantei Universitatea S.H. de publicare a

posturilor didactice vacante, scoase la concurs, din statele de funcții

aprobate de senatul universitar fără avizul M.E.C., constatarea abuzului

săvârșit de pârâții D.M.C. și I.C., prin atribuirea unor competențe care nu le

sunt oferite prin lege pentru avizarea posturilor didactice vacante, precum și

constatarea nelegalității adresei din 15 martie 2006, iar cererea de

intervenție în interes propriu are ca obiect un raport juridic de muncă existent

între intervenient și Universitate.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs intervenientul, criticând sentința pronunțată ca

netemeinică și nelegală.

Recurentul a arătat

că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde

motive contradictorii, că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății,

respectiv Decizia nr. 876/2006 de restructurare ilegală a postului scos la

concurs, schimbând sensul, natura și înțelesul Deciziei nr. 2288/2009

pronunțată de Înalta Curte.

A precizat că cererea

de intervenție formulată are în vedere dreptul subiectiv la apărare, dreptul la

un proces echitabil, dreptul la viață intimă și privată, arătând că instanța

trebuia să se pronunțe asupra legalității și admisibilității cererii de

intervenție la primul termen și nu la ultimul termen.

A precizat că dacă se

considera că obiectul cauzei nu este de domeniul contenciosului administrativ, instanța

putea să trimită cauza la secția conflicte de muncă.

A arătat că este

nejustificată tergiversarea soluționării cauzei sale și a precizat că pronunțarea

pe cererea de intervenție nu putea fi soluționată decât favorabil, în situația

contrară fiind obligat la formularea unei noi acțiuni judecătorești, pentru un

proces echitabil și nediscriminatoriu.

A prezentat pe larg

situația sa personală, cu privire la postul ocupat atât în cadrul Universității

dar și în calitate de Inspector Superior în Ministerul Educației și Cercetării

și a arătat că Universitatea S.H. a emis o decizie nelegală și netemeinică cu

privire la restructurarea postului său, susținând pe fondul cauzei toate

aspectele anterioare ori posterioare emiterii deciziei atacate nr. 876/2006.

Recurentul a precizat

că înscrisurile depuse la dosar sunt concludente și pertinente pentru a se

admite toate capetele de cerere formulate în calitate de intervenient în

interes propriu, în vederea repunerii sale în drepturi.

Înalta Curte de

Casație și Justiție sesizată cu soluționarea recursului formulat, analizând

motivele de recurs formulate în raport cu sentința atacată, materialul probator

și dispozițiile legale incidente în cauză va respinge recursul ca nefondat,

pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte nu poate

primi criticile recurentului, întrucât hotărârea atacată cuprinde motivele pe

care se sprijină, nefiind vorba de motive contradictorii și a respectat

întocmai cele dispuse de Înalta Curte prin decizia de casare, întrucât instanța

de fond a interpretat corect actul dedus judecății.

Înalta Curte are în

vedere faptul că intervenția principală la care se referă art. 49 alin. (2) C.

proc. civ., are ca scop invocarea de către un terț a unui drept ce urmează a fi

valorificat în cadrul unui proces civil declanșat între alte persoane, care,

dacă nu ar fi apărat pe această cale, ar cauza intervenientului un prejudiciu.

În cadrul

intervenției în interes propriu, terțul urmărește realizarea sau conservarea

unui drept al său, tinzând să câștige pentru sine obiectul procesului.

Având în vedere cele

arătate, Înalta Curte a constatat că în mod corect instanța de fond a respins

cererea ca inadmisibilă, reținând că nu există nicio legătură între obiectul

cererii deduse judecății și obiectul cererii de intervenție formulată în cauză.

Înalta Curte reține

că intervenția principală, în raport de prevederile art. 50 alin. (1) C. proc.

civ. și de finalitatea sa - obținerea unei hotărâri judecătorești favorabile,

care să statueze asupra fondului dreptului intervenientului, este în mod

natural calificată ca o veritabilă acțiune civilă, împrejurare care face ca

exercitarea acesteia să urmeze aceleași reguli ca și cele pentru acțiunea

civilă.

În principiu,

intervenția principală poate fi utilizată în orice materie, având însă o sferă

restrânsă de aplicare în materia raporturilor privind starea și capacitatea

persoanelor, deoarece în acest domeniu, acțiunile au un caracter personal și

pot fi exercitate doar de titularii dreptului dedus judecății.

Totuși, principiul

dedus din cuprinsul art. 49 alin. (1) din C. proc. civ. conform căruia oricine

are interes poate interveni într-o pricină ce se urmează între alte persoane nu

trebuie absolutizat, întrucât nu poate ignora particularitățile unor acțiuni

civile sau a unor proceduri care fie îi restrâng aplicabilitatea, fie îl

incompatibilizează.

Și aceasta pentru că,

alin. (2) din art. 49 trebuie interpretat în contextul în care a fost emis,

respectiv intervenția este în interes propriu, când cel care intervine invocă

un drept al său, rezultând faptul că este obligatoriu, conform textului arătat,

ca dreptul invocat să aibă legătură cu pricina ce se urmează între alte

persoane.

Pentru aceste

considerente, văzând că nu sunt motive de modificare sau casare a sentinței

atacate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul

formulat ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul formulat de N.F.

împotriva sentinței nr. 282 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.