ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8080/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8080/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj sub nr. 2758 din 12 august 2002,

reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe pârâții Muzeul de Istorie și Artă

Zalău "Galeriile Ioan Sima", județul Sălaj prin Consiliul județean

Sălaj, orașul Zalău prin Consiliul Local Zalău, Prefectura județului Sălaj și

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea în

natură a imobilului situat în Zalău, anularea actelor administrative prin care

s-a dispus înstrăinarea imobilului (teren și construcție) și obligarea solidară

a pârâților, cu excepția Muzeului de Istorie și Artă de a suporta plata

despăgubirilor ce urmează a fi stabilite de instanță.

În

motivarea acțiunii s-a arătat că, la data de 13 noiembrie 2001, reclamanta a

notificat pe deținătorul imobilului, respectiv Muzeul de Istorie și Artă Zalău,

precum și organele administrative locale, respectiv Primăria Zalău și

Prefectura Sălaj, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a

imobilului înscris în C.F. Zalău, nr. top 177 (A+1) și 178 (B 1), compus din

construcție, curte și grădină, dobândit de reclamantă prin cumpărare și

intabulat în C.F. pe baza încheierii nr. 1602 din 14 iulie 1930.

Se

mai arată că, acest imobil a fost cumpărat pentru a deveni sediul agenției

B.N.R. Zalău, ceea ce s-a și întâmplat până la data de 24 martie 1980 când,

prin Ordinul nr. 28/1980 al Guvernatorului B.N.R. s-a aprobat transferul

dreptului de administrare asupra acestui imobil către O.G.A. Sălaj.

Ulterior,

prin Decizia din 27 octombrie 1980 a Consiliului Popular județean Sălaj,

dreptul de administrare a trecut la Comitetul de Cultură Zalău și apoi la

Muzeul de Istorie și Artă, care îl deține și în prezent.

Reclamanta

a mai arătat că, de la momentul dobândirii imobilului și până în prezent nu

și-a pierdut dreptul de proprietate, intabulat în C.F. , dar nu a reușit pe

cale amiabilă, administrativă sau pe calea unei acțiuni în revendicare să

reintre în posesia și folosința acestuia.

Acțiunea

este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1)

lit. h), art. 2 alin. (2), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 16 alin.

(4), art. 46 alin. (2) și art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 3 și

art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480, art. 481 C. civ.

Pârâții

Prefectura județului Sălaj și județul Sălaj prin Consiliul județean Sălaj au

depus întâmpinări prin care au invocat excepția lipsei calității lor procesuale

și excepția autorității de lucru judecat, iar Statul Român prin Ministerul

Finanțelor Publice a invocat excepția prematurității acțiunii.

Prin

sentința nr. 2416 din 2 decembrie 2002, Tribunalul Sălaj, secția civilă, a

admis acțiunea precizată a reclamantei împotriva tuturor pârâților și a

constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru

imobilul a cărui restituire în natură o solicitase.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Reclamanta

este proprietară tabulară asupra imobilului în litigiu care, din anul 1980,

prin acte administrative succesive a fost transmis în administrarea O.G.A.

Sălaj, apoi a Comitetului de Cultură Zalău și a Muzeului de Istorie și Artă

Zalău, care îl deține și în prezent.

Muzeul

de Istorie și Artă Zalău a răspuns notificării primite de la reclamantă în

sensul că este deținător al imobilului în virtutea calității de sale

proprietar.

Instanța

a stabilit că Muzeul de Istorie și Artă Zalău a preluat imobilul în baza

dispozițiilor Decretului nr. 409/1955 care prevedea transmiterea bunurilor în

proprietatea statului, astfel că titlul acestuia este valid și, în temeiul art.

16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu poate beneficia de

restituirea imobilului în natură, ci numai de măsuri reparatorii prin

echivalent.

Au

fost respinse, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale a pârâților

Prefectura județului Sălaj și județul Sălaj prin Consiliul județean Sălaj.

Apelurile

declarate de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Sălaj, de Prefectura

județului Sălaj și de județul Sălaj prin Consiliul județean Sălaj au fost

admise, prin decizia nr. 69 din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă. Sentința a fost schimbată în tot, respingându-se acțiunea reclamantei

față de acești trei pârâți. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Pentru

a hotărî astfel, instanța a reținut că, pârâții apelanți au invocat mai multe

excepții de procedură și au formulat critici pe fondul cauzei.

Referitor

la excepția prematurității acțiunii, instanța a găsit-o nefondată, motivat de

faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligația legală de a notifica pe

deținătorul bunului, iar omisiunea pârâților notificați de a emite dispoziția

sau decizia motivată nu poate împiedica accesul reclamantei la instanță.

Instanța

de apel a considerat, însă, întemeiată excepția lipsei calității procesuale

pasive a celor trei apelanți, motiv pentru care a admis apelurile declarate de

aceștia, respingând acțiunea față de ei.

Întrucât

Muzeul de Istorie și Artă Zalău, care este deținătorul imobilului nu a declarat

apel, instanța a apreciat că acesta a achiesat la soluția instanței de fond,

motiv pentru care a menținut soluția de admitere a acțiunii față de acest

pârât.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Muzeul județean de Istorie și Artă

Zalău, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând admiterea recursului,

casarea deciziei și respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă și, în

subsidiar, ca nefondată.

În

susținerea recursului, Muzeul județean de Istorie și Artă Zalău arată că,

potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 184/2002, reclamanta nu are calitate de persoană îndreptățită pentru

acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent și, ca urmare, cererea sa nu

poate face obiectul acestei legi; susține că excepția a fost invocată și la

instanța de fond, care nu s-a pronunțat asupra ei. Lipsa de calitate a fost

motivată pe dispozițiile Legii nr. 101/1998 privind Statutul B.N.R. și pe cele

ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Deasemeni,

recurentul susține că se află în subordinea Consiliului județean Sălaj, care

este ordonator principal de credite și care, potrivit deciziei recurate, nu are

calitate procesuală.

S-a

invocat faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv, ci prin acte ale organelor

statului, conforme legii de la momentul emiterii lor, acte cu caracter de

gestiune făcute de stat, ce nu pot fi atacate în justiție.

În

final, recurentul susține că nu a declarat apel pentru că sentința îi era

favorabilă, cel obligat la măsuri reparatorii prin echivalent fiind ordonatorul

principal de credite, respectiv Consiliul județean Sălaj.

Recursul

este fondat pentru considerentele ce urmează.

Din

extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că reclamanta B.N.R. este și

în prezent proprietara imobilului situat în Zalău, înscris în C.F. Zalău, nr.

top 177, 178 și compus din construcție, curte și grădină, imobil dobândit prin

cumpărare în anul 1930.

Acest

drept nu a fost înstrăinat niciodată de reclamantă printr-un act valabil; el a

fost doar afectat prin transmiterea dreptului de administrare, printr-o decizie

a Consiliului Popular județean Sălaj către Comitetul de Cultură Zalău care, la

rândul său, l-a transmis actualului deținător, respectiv recurentului Muzeul de

Istorie și Artă Zalău.

Este

adevărat că, la data de 14 martie 1980 s-a emis Ordinul nr. 28/1980 al

Guvernatorului B.N.R., privind „transferul de la Sucursala județeană Sălaj la

Oficiul de gospodărire a apelor Sălaj” a imobilelor-construcții, curte și

grădină pretinse de reclamantă în cauza de față, dar acest ordin administrativ

s-a întemeiat pe dispozițiile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea

transmiterii bunurilor proprietatea statului.

Din

dosar nu rezultă însă că, anterior acestui ordin, imobilele intraseră în

proprietatea statului, pentru ca apoi să poată opera această transmitere în

baza Decretului nr. 409/1955. Părțile nu au administrat nici o dovadă în acest

sens, reclamanta neavând nici interes sub acest aspect.

Reclamanta

a făcut însă dovada că a încercat să intre în posesia imobilului, uzând de două

căi judiciare, respectiv de o acțiune în contencios administrativ, pe temeiul

Legii nr. 29/1990, care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1 din 8

ianuarie 1992 a Tribunalului Sălaj și de o acțiune în revendicare, deasemeni

respinsă prin sentința civilă nr. 3917 din 19 noiembrie 1992 a Judecătoriei

Zalău. Acțiunea în revendicare a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se că

imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948, astfel că

titlul Statului este valid, deși în prezenta cauză reclamanta nu a susținut că

imobilul ar fi fost preluat în acest mod și nici nu a depus dovezi în acest

sens.

Reclamanta

a susținut că, prin actele administrative menționate, imobilul a ajuns în

posesia actualului deținător, ceea ce echivalează cu o preluare fără titlu valabil

și constituie temei pentru restituirea lui în natură, așa cum a solicitat prin

cele trei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.

Prin

acțiune, reclamanta a solicitat tot numai restituirea în natură a imobilului,

dar instanțele i-au recunoscut un drept la măsuri reparatorii prin echivalent,

conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, drept pe care aceasta l-a

acceptat, prin neatacarea hotărârilor pronunțate. În acțiune s-au invocat

dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 6 alin.

(3) din Legea nr. 213/1998 cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent sau

despăgubiri, texte care nu au legătură cu art. 16 alin. (1) din Legea nr.

10/2001.

Abia

prin răspunsul la întâmpinări (depus la fila 71 din dosarul de fond),

reclamanta a invocat dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, cerând în

final obligarea pârâților (în solidar) să facă ofertă de despăgubiri bănești.

Această mențiune a fost considerată de prima instanță ca o precizare de acțiune

și a admis-o ca atare, împotriva tuturor pârâților.

Recursul

declarat de Muzeul de Istorie și Artă Zalău circumstanțiază controlul judiciar,

în primul rând, pe chestiunea calității reclamantei de persoană îndreptățită

potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, ceea ce face inutilă examinarea

celorlalte motive invocate.

Sub

acest aspect, trebuie menționat că, la data de 9 septembrie 2002 când a fost

introdusă acțiunea la Tribunalul Sălaj, textul art. 3 din Legea nr. 10/2001

avea numai un alineat și stabilea trei categorii de persoane considerate

îndreptățite să beneficieze de măsuri reparatorii constând în restituirea în

natură sau, după caz, prin echivalent; între acestea, la pct. c), s-au

menționat persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod

abuziv.

Prin

O.U.G. nr. 184/2002, intrată în vigoare la data de 18 decembrie 2002, textul

acestui art. 3 a fost completat cu alin. (2), potrivit căruia „ministerele,

celelalte instituții publice ale statului sau ale unităților

administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile

autonome, companiile/societățile naționale, societățile comerciale cu capital

de stat, precum și cele privatizate, potrivit legii, nu au calitatea de

persoane îndreptățite și nu fac obiectul” legii.

Reclamanta

a susținut că este persoană juridică în sensul cerut de textul art. 3 alin. (1)

lit. c) din Legea nr. 10/2001 nemodificată prin O.U.G. nr. 184/2002 și că,

oricum, actul normativ invocat de recurentul pârât, respectiv O.U.G. nr.

184/2002 a intrat în vigoare după introducerea acțiunii, astfel că nu poate

opera retroactiv, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului aplicării

legilor în timp, consacrat de art. 1 C. civ.

Apărarea

reclamantei este nefondată, iar motivul invocat de recurentă nu are suport

legal.

În

cauză, identitatea reclamantei de Bancă Națională a României face ca și

calitatea ei de persoană juridică să prezinte caracteristici care o exclud din

sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit

Statutului său, reglementat la data introducerii acțiunii prin Legea nr.

101/1998 (abrogată prin Legea nr. 312/2004), B.N.R. este banca centrală a

statului român, având personalitate juridică. Obiectivul său fundamental este

asigurarea stabilității monedei naționale, sens în care elaborează, aplică și

răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și de

autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii generale

a statului. B.N.R. poate participa, în numele statului, la tratative și

negocieri externe în probleme financiare, monetare, valutare, de credit și de

plăți, exercită drepturi și îndeplinește obligații ce revin României în

calitate de membru al Fondului Monetar Internațional și poate participa, din

împuternicirea Parlamentului, la organizații internaționale cu caracter financiar,

bancar, monetar sau de plăți.

Acestea

sunt doar câteva dintre cele mai importante atribuții ale Băncii Naționale a

României care evidențiază statutul său de organ prin care statul își realizează

capacitatea de exercițiu. Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954: „Persoana

juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele

sale”.

Art.

25 din același act normativ stabilește că: „Statul este persoană juridică în

raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de

drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul

Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte

organe în acest scop”.

B.N.R.

este persoană juridică de stat, având o capacitate de folosință specializată,

respectiv aceea care îi conferă drepturi și obligații civile în concordanță cu

scopul ei, subordonat exclusiv interesului statal și o capacitate de exercițiu,

ca parte a capacității de exercițiu a statului.

Ca

persoană juridică de stat, B.N.R. prezintă elementele constitutive ale unei

persoane juridice, așa cum sunt ele definite de art. 26 lit. e) din Decretul

nr. 31/1954, dar toate aceste elemente au o configurație specifică naturii ei

de instituție de stat. Spre exemplu, capitalul său, ca element de patrimoniu

aparține în întregime statului, conform art. 39 alin. (1) din Legea nr.

101/1998.

Este

adevărat că statutul său îi permite, potrivit art. 58 să facă investiții

imobiliare și acestea „numai pentru necesitățile sale de funcționare și pentru

nevoile colective ale personalului”, dar ea nu-și pierde caracterul de persoană

juridică de stat, cu tot ceea ce presupune această calitate.

Este

evident că, pornind de la însăși rațiunea Legii nr. 10/2001, de la caracterul

ei profund reparator, completarea adusă prin includerea alin. (2) la art. 3 nu

constituie o reglementare nouă, un text care, în virtutea principiului

neretroactivității legii, nu ar putea fi avut în vedere la soluționarea

chestiunii calității procesuale a reclamantei. Acest alin. (2) cuprinde, în

realitate, o consacrare legislativă a unei situații care exista și la data

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv aceea că alte persoane

juridice decât cele de stat au calitatea de persoane prejudiciate prin

preluarea abuzivă a imobilelor lor.

În

consecință, art. 3 alin. (2) din legea specială republicată este aplicabilă

cauzei și reclamanta nu are calitate procesuală în cauză, ceea ce conduce la

respingerea acțiunii, ca urmare a admiterii recursului și casării celor două

hotărâri pronunțate în cauză [art. 312 alin. (1), (2), (3) și art. 314 C. proc.

civ].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de Muzeul

județean de Istorie și Artă Zalău împotriva deciziei nr. 69 din 16 aprilie 2003

a Curții de Apel Cluj, secția civilă, și împotriva sentinței civile nr. 2416

din 2 decembrie 2002 a Tribunalului Sălaj, pe care le casează și rejudecând,

respinge acțiunea declarată de B.N.R.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2005.