ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8080/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj sub nr. 2758 din 12 august 2002, reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe pârâții Muzeul de Istorie și Artă Zalău "Galeriile Ioan Sima", județul Sălaj prin Consiliul județean Sălaj, orașul Zalău prin Consiliul Local Zalău, Prefectura județului Sălaj și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Zalău, anularea actelor administrative prin care s-a dispus înstrăinarea imobilului (teren și construcție) și obligarea solidară a pârâților, cu excepția Muzeului de Istorie și Artă de a suporta plata despăgubirilor ce urmează a fi stabilite de instanță.

În motivarea acțiunii s-a arătat că, la data de 13 noiembrie 2001, reclamanta a notificat pe deținătorul imobilului, respectiv Muzeul de Istorie și Artă Zalău, precum și organele administrative locale, respectiv Primăria Zalău și Prefectura Sălaj, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Zalău, nr. top 177 (A+1) și 178 (B 1), compus din construcție, curte și grădină, dobândit de reclamantă prin cumpărare și intabulat în C.F. pe baza încheierii nr. 1602 din 14 iulie 1930. Se mai arată că, acest imobil a fost cumpărat pentru a deveni sediul agenției B.N.R. Zalău, ceea ce s-a și întâmplat până la data de 24 martie 1980 când, prin Ordinul nr. 28/1980 al Guvernatorului B.N.R.

s-a aprobat transferul dreptului de administrare asupra acestui imobil către O.G.A. Sălaj. Ulterior, prin Decizia din 27 octombrie 1980 a Consiliului Popular județean Sălaj, dreptul de administrare a trecut la Comitetul de Cultură Zalău și apoi la Muzeul de Istorie și Artă, care îl deține și în prezent. Reclamanta a mai arătat că, de la momentul dobândirii imobilului și până în prezent nu și-a pierdut dreptul de proprietate, intabulat în C.F. , dar nu a reușit pe cale amiabilă, administrativă sau pe calea unei acțiuni în revendicare să reintre în posesia și folosința acestuia. Acțiunea este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h), art. 2 alin. (2), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 16 alin. (4), art. 46 alin. (2) și art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 3 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480, art. 481 C. civ.

Pârâții Prefectura județului Sălaj și județul Sălaj prin Consiliul județean Sălaj au depus întâmpinări prin care au invocat excepția lipsei calității lor procesuale și excepția autorității de lucru judecat, iar Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a invocat excepția prematurității acțiunii. Prin sentința nr. 2416 din 2 decembrie 2002, Tribunalul Sălaj, secția civilă, a admis acțiunea precizată a reclamantei împotriva tuturor pârâților și a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul a cărui restituire în natură o solicitase. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Reclamanta este proprietară tabulară asupra imobilului în litigiu care, din anul 1980, prin acte administrative succesive a fost transmis în administrarea O.G.A.

Sălaj, apoi a Comitetului de Cultură Zalău și a Muzeului de Istorie și Artă Zalău, care îl deține și în prezent. Muzeul de Istorie și Artă Zalău a răspuns notificării primite de la reclamantă în sensul că este deținător al imobilului în virtutea calității de sale proprietar. Instanța a stabilit că Muzeul de Istorie și Artă Zalău a preluat imobilul în baza dispozițiilor Decretului nr. 409/1955 care prevedea transmiterea bunurilor în proprietatea statului, astfel că titlul acestuia este valid și, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu poate beneficia de restituirea imobilului în natură, ci numai de măsuri reparatorii prin echivalent. Au fost respinse, ca nefondate, excepțiile lipsei calității procesuale a pârâților Prefectura județului Sălaj și județul Sălaj prin Consiliul județean Sălaj.

Apelurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P. Sălaj, de Prefectura județului Sălaj și de județul Sălaj prin Consiliul județean Sălaj au fost admise, prin decizia nr. 69 din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. Sentința a fost schimbată în tot, respingându-se acțiunea reclamantei față de acești trei pârâți. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, pârâții apelanți au invocat mai multe excepții de procedură și au formulat critici pe fondul cauzei. Referitor la excepția prematurității acțiunii, instanța a găsit-o nefondată, motivat de faptul că reclamanta și-a îndeplinit obligația legală de a notifica pe deținătorul bunului, iar omisiunea pârâților notificați de a emite dispoziția sau decizia motivată nu poate împiedica accesul reclamantei la instanță.

Instanța de apel a considerat, însă, întemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a celor trei apelanți, motiv pentru care a admis apelurile declarate de aceștia, respingând acțiunea față de ei. Întrucât Muzeul de Istorie și Artă Zalău, care este deținătorul imobilului nu a declarat apel, instanța a apreciat că acesta a achiesat la soluția instanței de fond, motiv pentru care a menținut soluția de admitere a acțiunii față de acest pârât. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Muzeul județean de Istorie și Artă Zalău, criticând-o pentru nelegalitate și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei și respingerea acțiunii, în principal ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată.

În susținerea recursului, Muzeul județean de Istorie și Artă Zalău arată că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată și completată prin O.U.G. nr. 184/2002, reclamanta nu are calitate de persoană îndreptățită pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent și, ca urmare, cererea sa nu poate face obiectul acestei legi; susține că excepția a fost invocată și la instanța de fond, care nu s-a pronunțat asupra ei. Lipsa de calitate a fost motivată pe dispozițiile Legii nr. 101/1998 privind Statutul B.N.R. și pe cele ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. Deasemeni, recurentul susține că se află în subordinea Consiliului județean Sălaj, care este ordonator principal de credite și care, potrivit deciziei recurate, nu are calitate procesuală.

S-a invocat faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv, ci prin acte ale organelor statului, conforme legii de la momentul emiterii lor, acte cu caracter de gestiune făcute de stat, ce nu pot fi atacate în justiție. În final, recurentul susține că nu a declarat apel pentru că sentința îi era favorabilă, cel obligat la măsuri reparatorii prin echivalent fiind ordonatorul principal de credite, respectiv Consiliul județean Sălaj. Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează. Din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că reclamanta B.N.R. este și în prezent proprietara imobilului situat în Zalău, înscris în C.F.

Zalău, nr. top 177, 178 și compus din construcție, curte și grădină, imobil dobândit prin cumpărare în anul 1930. Acest drept nu a fost înstrăinat niciodată de reclamantă printr-un act valabil; el a fost doar afectat prin transmiterea dreptului de administrare, printr-o decizie a Consiliului Popular județean Sălaj către Comitetul de Cultură Zalău care, la rândul său, l-a transmis actualului deținător, respectiv recurentului Muzeul de Istorie și Artă Zalău. Este adevărat că, la data de 14 martie 1980 s-a emis Ordinul nr. 28/1980 al Guvernatorului B.N.R., privind „transferul de la Sucursala județeană Sălaj la Oficiul de gospodărire a apelor Sălaj” a imobilelor-construcții, curte și grădină pretinse de reclamantă în cauza de față, dar acest ordin administrativ s-a întemeiat pe dispozițiile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.

Din dosar nu rezultă însă că, anterior acestui ordin, imobilele intraseră în proprietatea statului, pentru ca apoi să poată opera această transmitere în baza Decretului nr. 409/1955. Părțile nu au administrat nici o dovadă în acest sens, reclamanta neavând nici interes sub acest aspect. Reclamanta a făcut însă dovada că a încercat să intre în posesia imobilului, uzând de două căi judiciare, respectiv de o acțiune în contencios administrativ, pe temeiul Legii nr. 29/1990, care a fost respinsă prin sentința civilă nr. 1 din 8 ianuarie 1992 a Tribunalului Sălaj și de o acțiune în revendicare, deasemeni respinsă prin sentința civilă nr. 3917 din 19 noiembrie 1992 a Judecătoriei Zalău.

Acțiunea în revendicare a fost respinsă, ca nefondată, reținându-se că imobilul în litigiu a fost naționalizat prin Legea nr. 119/1948, astfel că titlul Statului este valid, deși în prezenta cauză reclamanta nu a susținut că imobilul ar fi fost preluat în acest mod și nici nu a depus dovezi în acest sens. Reclamanta a susținut că, prin actele administrative menționate, imobilul a ajuns în posesia actualului deținător, ceea ce echivalează cu o preluare fără titlu valabil și constituie temei pentru restituirea lui în natură, așa cum a solicitat prin cele trei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin acțiune, reclamanta a solicitat tot numai restituirea în natură a imobilului, dar instanțele i-au recunoscut un drept la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, drept pe care aceasta l-a acceptat, prin neatacarea hotărârilor pronunțate.

În acțiune s-au invocat dispozițiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent sau despăgubiri, texte care nu au legătură cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Abia prin răspunsul la întâmpinări (depus la fila 71 din dosarul de fond), reclamanta a invocat dispozițiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, cerând în final obligarea pârâților (în solidar) să facă ofertă de despăgubiri bănești. Această mențiune a fost considerată de prima instanță ca o precizare de acțiune și a admis-o ca atare, împotriva tuturor pârâților. Recursul declarat de Muzeul de Istorie și Artă Zalău circumstanțiază controlul judiciar, în primul rând, pe chestiunea calității reclamantei de persoană îndreptățită potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, ceea ce face inutilă examinarea celorlalte motive invocate.

Sub acest aspect, trebuie menționat că, la data de 9 septembrie 2002 când a fost introdusă acțiunea la Tribunalul Sălaj, textul art. 3 din Legea nr. 10/2001 avea numai un alineat și stabilea trei categorii de persoane considerate îndreptățite să beneficieze de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent; între acestea, la pct. c), s-au menționat persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv. Prin O.U.G. nr. 184/2002, intrată în vigoare la data de 18 decembrie 2002, textul acestui art. 3 a fost completat cu alin. (2), potrivit căruia „ministerele, celelalte instituții publice ale statului sau ale unităților administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societățile naționale, societățile comerciale cu capital de stat, precum și cele privatizate, potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptățite și nu fac obiectul” legii.

Reclamanta a susținut că este persoană juridică în sensul cerut de textul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 nemodificată prin O.U.G. nr. 184/2002 și că, oricum, actul normativ invocat de recurentul pârât, respectiv O.U.G. nr. 184/2002 a intrat în vigoare după introducerea acțiunii, astfel că nu poate opera retroactiv, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului aplicării legilor în timp, consacrat de art. 1 C. civ. Apărarea reclamantei este nefondată, iar motivul invocat de recurentă nu are suport legal. În cauză, identitatea reclamantei de Bancă Națională a României face ca și calitatea ei de persoană juridică să prezinte caracteristici care o exclud din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit Statutului său, reglementat la data introducerii acțiunii prin Legea nr. 101/1998 (abrogată prin Legea nr. 312/2004), B.N.R. este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. Obiectivul său fundamental este asigurarea stabilității monedei naționale, sens în care elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară, în cadrul politicii generale a statului. B.N.R. poate participa, în numele statului, la tratative și negocieri externe în probleme financiare, monetare, valutare, de credit și de plăți, exercită drepturi și îndeplinește obligații ce revin României în calitate de membru al Fondului Monetar Internațional și poate participa, din împuternicirea Parlamentului, la organizații internaționale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăți.

Acestea sunt doar câteva dintre cele mai importante atribuții ale Băncii Naționale a României care evidențiază statutul său de organ prin care statul își realizează capacitatea de exercițiu. Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954: „Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale”. Art. 25 din același act normativ stabilește că: „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile în care legea stabilește anume alte organe în acest scop”. B.N.R. este persoană juridică de stat, având o capacitate de folosință specializată, respectiv aceea care îi conferă drepturi și obligații civile în concordanță cu scopul ei, subordonat exclusiv interesului statal și o capacitate de exercițiu, ca parte a capacității de exercițiu a statului.

Ca persoană juridică de stat, B.N.R. prezintă elementele constitutive ale unei persoane juridice, așa cum sunt ele definite de art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954, dar toate aceste elemente au o configurație specifică naturii ei de instituție de stat. Spre exemplu, capitalul său, ca element de patrimoniu aparține în întregime statului, conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 101/1998. Este adevărat că statutul său îi permite, potrivit art. 58 să facă investiții imobiliare și acestea „numai pentru necesitățile sale de funcționare și pentru nevoile colective ale personalului”, dar ea nu-și pierde caracterul de persoană juridică de stat, cu tot ceea ce presupune această calitate.

Este evident că, pornind de la însăși rațiunea Legii nr. 10/2001, de la caracterul ei profund reparator, completarea adusă prin includerea alin. (2) la art. 3 nu constituie o reglementare nouă, un text care, în virtutea principiului neretroactivității legii, nu ar putea fi avut în vedere la soluționarea chestiunii calității procesuale a reclamantei. Acest alin. (2) cuprinde, în realitate, o consacrare legislativă a unei situații care exista și la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv aceea că alte persoane juridice decât cele de stat au calitatea de persoane prejudiciate prin preluarea abuzivă a imobilelor lor. În consecință, art. 3 alin. (2) din legea specială republicată este aplicabilă cauzei și reclamanta nu are calitate procesuală în cauză, ceea ce conduce la respingerea acțiunii, ca urmare a admiterii recursului și casării celor două hotărâri pronunțate în cauză [art. 312 alin. (1), (2), (3) și art. 314 C. proc.

civ].

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de Muzeul județean de Istorie și Artă Zalău împotriva deciziei nr. 69 din 16 aprilie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, și împotriva sentinței civile nr. 2416 din 2 decembrie 2002 a Tribunalului Sălaj, pe care le casează și rejudecând, respinge acțiunea declarată de B.N.R. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2005.