ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 729/2006

Prin rapoartele de control intermediar nr. 528 din 12 iulie 2002 și nr. 632 din 30 august 2002, precum și prin raportul de control nr. 548 din 19 iulie 2002 au fost verificate conturile de execuție bugetară pe anul 2001, precum și pentru perioade anterioare acestuia ale Consiliului Local al municipiului Odorheiul Secuiesc.

Prin încheierea nr. 66 din 19 septembrie 2002, a Camerei de Conturi a județului Harghita, dosar nr. 49/2002, s-a dispus sesizarea Colegiului jurisdicțional al Camerei de Conturi Harghita, pentru: - stabilirea răspunderii civile delictuale și solidare în sarcina Primarului S.J. , a secretarului B.L., a contabilului-șef D.I. și a șefului de serviciu N. T.F. și recuperarea de la aceștia, a prejudiciului de 7.338.838.999 lei, actualizat conform dispozițiilor art. 71 alin. (2) din Legea nr. 94/1992.

Pe rolul Colegiului jurisdicțional Harghita a fost înregistrată sesizarea sub nr. 30/2002. Prin încheierea nr. 2 din 15 octombrie 2002, a Colegiului, s-a admis excepția lipsei calității procesuale a Consiliului Local, statuându-se că în cauză are calitate procesuală de parte păgubită municipiul Odorheiu Secuiesc. A fost admisă cererea de chemare în garanție a SC U. SA Odorheiu Secuiesc, formulată de pârâtul S.J. La termenul din 7 ianuarie 2003 a formulat cerere de intervenție în interes propriu, Consiliul Local al municipiului Odorheiu Secuiesc, în numele și în reprezentarea municipiului Odorheiu Secuiesc. Prin încheierea nr. 5 din 14 ianuarie 2003, instanța a apreciat că în proces, Consiliul local nu poate figura ca intervenient, ci ca parte păgubită, dar nu în nume propriu, ci ca reprezentant al municipiului.

Prin încheierea nr. 6 din 18 februarie 2003, instanța, la cererea Procurorului financiar, a dispus introducerea în cauză, în temeiul art. 70 din Legea nr. 94/2002, a celor douăzeci de consilieri locali care au adoptat hotărârea nr. 6 din 27 ianuarie 2000 (a cărei nelegalitate a fost adusă în discuție la controlul fiscal din iulie 2002): A.J., B.P., B.N., B.G., B.I., B.L.Z., D.D., F.Ș., G.I., L.J., I.J., M.Z., N.P., P.L., P.G.I., S.F., S.E., S.G.J., S.L. și Z.J. Prin încheierea nr. 7 din 18 martie 2003, instanța a dispus luarea măsurilor asiguratorii: 1) sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și ipotecă asiguratorie asupra bunurilor imobile ale pârâților S.J. și D.I., până la concurența sumei de câte 8,8 miliarde lei, de la fiecare, reprezentând paguba efectivă, dobânzi și cheltuieli de judecată. 2) Sechestru asigurator asupra bunurilor mobile și ipotecă asiguratorie asupra bunurilor imobile ale pârâților B.L. și N.T.F. și ale celorlalți 20 de consilieri locali mai sus menționați (vezi pct. 4), până la concurența sumei de câte 8,5 miliarde lei, pentru fiecare, reprezentând paguba efectivă, dobânzile și cheltuielile de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în temeiul art. 67 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, măsurile asiguratorii sunt obligatorii și necesare, în scopul asigurării reparării prejudiciului rezultat din actul de sesizare.

Împotriva acestei încheieri au formulat în termen, recursuri jurisdicționale la secția jurisdicțională a Curții de Conturi: - recurenții S.J., D.I. și N.T.F., împreună și - recurenții A.J., B.P., I.J. , G.I., N.P., S.E. și Z.E. , împreună, cererile fiind înregistrate sub nr. 258/2003. Prin decizia nr. 359 din 29 mai 2003 au fost respinse recursurile jurisdicționale.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs în termen, la Înalta Curte de Casație și Justiție, toți recurenții, cu excepția lui I.J., cererile fiind înregistrate în dosarul de față și legal timbrate. În cererea comună, recurenții S.J., D.I. și N.T.F., susțin: - că nu sunt răspunzători de prejudiciul constatat prin raport, întrucât, ca funcționari însărcinați cu aducerea la îndeplinire a hotărârilor organului deliberativ al municipiului (consiliul local), nu aveau putere de decizie asupra destinației sumelor de bani obținute din înstrăinarea imobilelor de către SC U. SA; - că tocmai din acest motiv, au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și au cerut introducerea în cauză a persoanelor care au adoptat hotărârile în consiliul local, conform art. 70 din Legea nr. 94/1992, dar Colegiul jurisdicțional, deși i-a introdus în cauză pe aceștia, a luat măsurile asiguratorii împotriva tuturor pârâților, în mod nelegal; - că luarea măsurilor asiguratorii împotriva celor trei recurenți este rezultatul greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, sub două aspecte: 1). obligativitatea măsurilor asiguratorii aduce o gravă atingere dreptului de proprietate garantat de art. 41 din Constituție, astfel încât Colegiul ar trebui să nu le considere obligatorii în considerarea acestor dispoziții constituționale; argumentul în favoarea caracterului facultativ al acestor măsuri este posibilitatea de a ataca cu recurs încheierea prin care se iau asemenea măsuri; 2). scopul urmărit de legiuitor prin acest text - art. 67 alin. (1), este de a asigura repararea prejudiciului rezultat din actul de învestire, așadar sunt vizate numai persoanele care se fac vinovate de cauzarea prejudiciului, iar recurenții nu se fac vinovați în speță. În cererea lor, cei șase consilieri recurenți arată: - că introducerea în cauză a celor 20 de consilieri nu s-a făcut la cererea unei părți, ci din oficiu, de către instanță, pe principiul rolului activ; - că instanța a respins în mod greșit excepția lipsei calității procesuale pasive a celor 20 de consilieri, cu motivarea că art. 32 din Legea nr. 69/1991 prevede răspunderea solidară, iar ei au votat pentru hotărârea consiliului local nr. 6/2000; - că această motivare nu e corectă, întrucât din procesul-verbal al ședinței rezultă că 4 consilieri au votat contra, iar unul s-a abținut; - că instanța a respins în mod nelegal extinderea procesului asupra actualilor consilieri locali care au votat pentru aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pe anii 2000 și 2001; - că instanța care a soluționat recursul jurisdicțional, nu a motivat în fapt și în drept respingerea excepției procedurale ridicate în recursul celor 7 consilieri, privitor la lipsa calității procesuale pasive a tuturor celor 20 de consilieri; - că prin încheierea nr. 7/2003 s-a dat termen pentru formularea recursului jurisdicțional, 15 zile de la pronunțare, dispozitivul ei putând fi calificat ca denegare de dreptate, deoarece limitează dreptul persoanelor de a se apăra prin căile de atac; - că stabilirea existenței/inexistenței prejudiciului trebuia să se facă pornind de la extinderea controlului asupra SC U. SA, cea care a încasat contravaloarea imobilelor vândute, întrucât din analiza modului în care s-au folosit acei bani, s-ar fi constatat că nu există nici o pagubă. Recursurile nu se fondează. 1. Potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie, astfel încât instanța nu o poate interpreta ca facultativă. În măsura în care recurenții o consideră ca neconstituțională, ei ar fi putut invoca excepția de neconstituționalitate, ceea ce nu au făcut. Scopul urmărit de legiuitor, prin instituirea unor măsuri asiguratorii, este, evident, de a asigura repararea prejudiciului, dar luarea efectivă a acestor măsuri nu antamează fondul, astfel încât instanța învestită cu recursul jurisdicțional nu putea să exercite un control de legalitate cu privire la întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fiecare pârât în parte. 2. Motivele de recurs argumentate în ambele cereri, pe lipsa culpei în producerea prejudiciului ori pe inexistența prejudiciului, nu pot fi analizate în fond, câtă vreme încheierea atacată cu recurs jurisdicțional se referă direct la măsuri asiguratorii a căror luare, conform legii, este obligatorie fără a antama fondul. 3. În fiecare dintre recursuri se invocă lipsa calității procesuale pasive a recurenților, cu consecința incriminării reciproce. În realitate, însă, nu este vorba de o excepție de ordin procedural, ci de invocarea lipsei de culpă în producerea prejudiciului pe care organele de control l-au constatat. Or, acest aspect nu putea fi verificat decât de către secția jurisdicțională a Curții de Conturi și numai la soluționarea fondului cauzei. Această discuție nu putea fi antamată la luarea măsurilor asiguratorii. 4. De asemenea, întinderea ori existența însăși a prejudiciului nu puteau face obiectul controlului în recursul jurisdicțional la încheierea prin care s-au luat măsuri asiguratorii pentru aceleași motive arătate mai sus. 5. Potrivit art. 67 alin. (4) din Legea nr. 94/1992, împotriva încheierilor Colegiului jurisidicțional prin care au fost dispuse măsuri asiguratorii, se poate face recurs jurisdicțional. Textul redat nu prevede termenul în care acesta se exercită, dar potrivit art. 130 din aceeași lege, dispozițiile referitoare la activitatea de jurisdicție se completează cu prevederile Codului de procedură civilă. Or, potrivit art. 594 C. proc. civ., cererea de sechestru asigurator se soluționează de urgență, prin încheiere supusă numai recursului, în termen de 5 zile de la pronunțare. Este evident că legiuitorul, în considerarea caracterului urgent al acestei proceduri, a prevăzut nu doar o singură cale de atac, dar și un termen scurt și a cărui curgere se calculează de la pronunțare. Așa fiind, aplicarea de către Colegiul jurisdicțional, a termenului de exercitare a recursului de 15 zile, dar calculat de la pronunțare, nu încalcă principiile Codului de procedură civilă și nu poate fi considerată, în nici un caz o denegare de dreptate. Faptul că dintre cei 20 de consilieri pârâți cu privire la care s-au luat măsurile asiguratorii, numai șapte au formulat recurs jurisdicțional, nu poate fi reținut ca efect al unei încălcări a legii de către Colegiul jurisdicțional.