ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 19/2025

Ședința publică din data de 14 ianuarie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 29 mai 2020 pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă sub nr. x/2020, reclamanta U.A.T. Municipiul Odorheiu Secuiesc, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., a solicitat instanței să dispună obligarea solidară a pârâților (sau în mod divizibil a tuturor pârâților, ori numai a celor care vor fi considerați vinovați) la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul creat bugetului local conform Deciziei nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, la care se adaugă foloase nerealizate, calculate la nivelul majorărilor de întârziere pentru veniturile bugetului local, respectiv dobânzi și penalități, în sumă totală de 287.310 RON, calculate până la sfârșitul lunii martie 2020, respectiv în continuare, până la plata efectivă a sumelor datorate și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată care urmează a fi suportate de către unitate.

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 1253 din 09 noiembrie 2022, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția civilă în dosarul nr. x/2021 s-au dispus următoarele: s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune; s-a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta U.A.T. Municipiul Odorheiu Secuiesc în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și chemații în garanție N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X.; s-a respins, ca rămasă fără obiect, cererea formulată de pârâții B., C., D., F., H., J., K. Și L. în contradictoriu cu chemații în garanție N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W. și X.; s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată; s-a dispus obligarea reclamantei U.A.T. Municipiul Odorheiu Secuiesc să plătească pârâtului B. suma de 4.498 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost obligată reclamanta U.A.T. Municipiul Odorheiu Secuiesc să plătească pârâtului M. suma de 6.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; au fost obligați, în solidar, pârâții B., C., D., F., H., J., K. și L. să plătească câte 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către fiecare dintre chemații în garanție: N., O., Q., R., S., T. și U.; au fost obligați, în solidar, pârâții B., C., D., F., H., J., K. și L., să plătească chematei în garanție V. suma de 4760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; s-a luat act că pârâții C., D., F., H., J., K., L. și E. și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă

Prin decizia civilă nr. 495A din 22 septembrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a dispus următoarele: a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematei în garanție V.; a respins excepția inadmisibilității apelului incident declarat împotriva încheierii civile din 26.05.2022, pronunțate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2021, invocată de reclamanta U.A.T.M. Odorheiu Secuiesc; a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta U.A.T.M. Odorheiu Secuiesc, împotriva sentinței civile nr. 1253 din 09.11.2022, pronunțate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2021; a respins ca nefondate apelurile incidente declarate de pârâții B., C., D., F., H., J., K. și L., împotriva încheierii civile din 26.05.2022 și a sentinței civile nr. 1253 din 09.11.2022, pronunțate de Tribunalul Harghita în dosarul nr. x/2021; a obligat reclamanta la plata în favoarea pârâtului M., a sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel; a obligat, în solidar, pârâții B., C., D., F., H., J., K. și L. să le plătească, în solidar, chemaților în garanție O., U., Q., N., R., S. și T. suma de 7.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel; a obligat, în solidar, pârâții B., C., D., F., H., J., K. și L. la plata în favoarea chematei în garanție V. a sumei de 1.785 RON și în favoarea chematului în garanție E. a sumei de 4.772 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din 12 octombrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis cererea formulată de petentul E. și a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul deciziei civile nr. 495/A din 22 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, în dosar nr. x/2021, în sensul că numitul E. are calitatea de pârât, și nu calitatea de chemat în garanție, cum în mod eronat s-a menționat. Celelalte mențiuni și dispoziții ale deciziei au rămas neschimbate.

Prin decizia nr. 770A din 06 decembrie 2023, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins cererea de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul deciziei nr. 495/A din 22.09.2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, formulate la data de 19.10.2023 de petentul E.. De asemenea, a respins cererea de completare a deciziei nr. 495/A din 22.09.2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, formulată de petenții B., C., D., F., H., J., K. și L..

Prin încheierea din 01 februarie 2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins cererea de lămurire a dispozitivului deciziei nr. 495/A din 22.09.2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă în dosarul nr. x/2021, formulată de petentul E..

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, reclamanta UATM Odorheiu Secuiesc a formulat recurs principal, iar pârâtul E. și pârâții K., C., D., H., L., F., J., B. au formulat recursuri incidente.

Pârâtul E. a formulat recurs incident și împotriva încheierii de ședință din 1 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă.

I.4.1 Recursul formulat de reclamanta UATM Odorheiu Secuiesc împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă

Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023 a Curții de Apel Târgu Mureș și, în urma rejudecării apelului său să se dispună anularea sentinței civile nr. 1253 din 09 noiembrie 2023, iar în urma respingerii excepției prescripției dreptului material la acțiune, să se dispună trimiterea cauzei în vederea continuării judecății pe fondul cauzei. De asemenea, a mai solicitat admiterea excepției inadmisibilității apelului incident ce vizează încheierea de ședință din 26 mai 2022 pronunțată de Tribunalul Harghita și, în consecință, respingerea acestui apel ca inadmisibil. A precizat că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

În susținerea recursului formulat, recurenta-reclamantă a arătat că excepția prescripției dreptului material la acțiune trebuia tratată de instanțele fondului în mod diferit, raportat la partea care a invocat-o, calitatea acelei părți și momentul invocării acestei excepții.

Astfel, pârâții E. (fost consilier local) și M. (fostul administrator al societății Y.) au invocat această excepție în mod procedural, prin întâmpinările formulate de aceștia, însă pârâții J., C., H., D., F., L., K. și B. au invocat această excepție peste termen, prin notele scrise transmise la 18 septembrie 2020, deși depuseseră întâmpinare la 26 iunie 2020. Acest detaliu este relevant, întrucât momentul când a avut loc primul termen de judecată nu prezintă relevanță, ci însăși împrejurarea că această excepție nu a fost invocată prin întâmpinarea formulată de aceste părți sau, după caz, în termenul de formulare a respectivei întâmpinări. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 2512-2513 C. civ.

Așadar, pârâții J., C., H., D., F., L., K. și B. erau decăzuți din dreptul de a invoca prescripția dreptului material la acțiune, întrucât au formulat întâmpinare, act în cuprinsul căruia nu au invocat această excepție.

Decăderea acestor intimați-pârâți din dreptul de a se prevala de prescripția dreptului material la acțiune a fost invocată de recurenta-reclamantă în cuprinsul notelor de ședință depuse anterior primului termen de judecată, fără ca notele scrise depuse de pârâți să îi fi fost comunicate. Astfel, această apărare a recurentei-reclamante a fost invocată în condiții procedurale, contrar argumentelor intimaților-pârâți, prezentate la termenul de judecată din 13.04.2022, respectiv din 26.10.2022, în fața primei instanțe.

Recurenta-reclamantă a precizat faptul că decăderea unei părți din dreptul de a invoca o excepție nu are o reglementare proprie în cuprinsul C. proc. civ., sens în care devin incidente prevederile generale ale art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dreptului material în domeniul mijlocului și termenului de invocare a prescripției dreptului material la acțiune (art. 2512-2513 C. civ.), fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a preluat abordarea instanței de fond și a considerat că, din moment ce s-a urmărit angajarea răspunderii solidare a pârâților, invocarea de către unii pârâți a prescripției dreptului material la acțiune ar beneficia tuturor pârâților.

Or, invocarea prescripției este o cerință procedurală, ea trebuind invocată de partea interesată prin întâmpinarea pe care o formulează, omisiunea invocării în condiții de legalitate a acestei excepții ducând la decăderea părții respective de a beneficia de efectele admiterii excepției.

În aceste condiții, hotărârea pronunțată, prin care invocarea excepției de către doi pârâți a fost extinsă la toți pârâții, constituie o încălcare flagrantă a dispozițiilor art. 2512 alin. (2) C. civ., care stabilesc în mod neechivoc că organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu. Or, în speța de față, deși prima instanță a constatat în prealabil că restul pârâților sunt decăzuți din dreptul de a invoca prescripția, totuși a pronunțat o hotărâre prin care valorifică această sancțiune și în favoarea acelor pârâți care nu au invocat prin întâmpinare această excepție, soluție considerată de instanța de apel ca fiind una legală.

Instanța de fond a făcut trimitere la prevederile C. civ., privind drepturile debitorilor solidari, respectiv art. 1449 alin. (1) și art. 1455 alin. (2) C. civ.

Astfel, pe de o parte, art. 1449 alin. (1) C. civ. reglementează o altă problemă, respectiv suspendarea și întreruperea termenului de prescripție extinctivă, iar pe de altă parte, art. 1455 alin. (2) C. civ. stabilește că hotărârea poate să profite celorlalți codebitori, cu excepția situației în care acea cauză trebuia invocată de respectivul codebitor. Or, acest text de lege nu se referă la prescripție, ci la apărări la modul general, condiționând dreptul de a beneficia de apărările codebitorilor de inexistența unei situații în care acea cauză se invocă personal.

În aceste condiții, coroborând textele legale analizate de instanță, nu se poate ajunge la concluzia că prescripția invocată de un codebitor profită și celorlalți codebitori, din moment ce prescripția se impune a fi invocată de fiecare codebitor în parte, prin întâmpinare.

Ca atare, instanța de apel a interpretat eronat prevederile art. 1449 alin. (1) și art. 1455 alin. (2) C. civ., fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la chestiunea prescripției, recurenta-reclamantă a indicat Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1, art. 231 și art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, cu modificările și completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare și art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, republicată, cu modificările și completările ulterioare, prevederile Codului muncii se aplică raporturilor juridice dintre primar/viceprimar și unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conțin dispoziții specifice, inclusiv după încetarea mandatelor.

A susținut că această decizie a fost aplicabilă doar cu privire la un pârât inițial (fostul primar) în privința căruia cauza a fost soluționată definitiv, în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Harghita, nefiind relevantă în prezenta cauză, raportat la calitatea intimaților-pârâți din prezentul litigiu, care niciunul nu a avut calitate de primar la momentul săvârșirii faptelor juridice generatoare ale prejudiciilor.

De altfel, a se invoca de judecătorul fondului propria hotărâre (pronunțată în dosarul nr. x/2020), ca producătoare de efecte în prezenta cauză, constituie o exagerare, mai ales în condițiile în care diferența dintre pârâtul din acea cauză (fostul primar) și cea a pârâților din prezenta speță, este una evidentă, acesta fiind motivul disjungerii care a dus la formarea acestui dosar. Inclusiv soluția instanței de apel a devenit previzibilă în momentul în care declarațiile de abținere formulate de ambii membri ai completului de judecată s-au respins, fiind vorba de cei doi magistrați care au soluționat apelul în dosarul x/2020

Recurenta-reclamantă a considerat că dreptul la acțiune s-a născut la momentul constatării neregulilor de către auditori, prin Decizia nr. 20/2017, întrucât atunci a luat cunoștință de respectivele abateri de nelegalitate, cauzatoare de prejudicii.

Așadar, a apreciat că această excepție este neîntemeiată, fiind admisă în mod nelegal de instanța de fond, soluție păstrată de instanța de apel, având în vedere prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Or, reclamanta a luat cunoștință de caracterul ilicit al celor două operațiuni de majorare a capitalului social doar cu ocazia întocmirii raportului de audit financiar, procesul-verbal de constatare și Decizia nr. 20/2017, respectiv cel mai devreme în iunie 2017, motiv pentru care prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai devreme la acel moment.

Altfel spus, argumentul recurentei-reclamante nu a fost acela că actul emis de Curtea de Conturi a României ar fi cel care, în sine, marchează momentul începerii termenului de prescripție, ci pur și simplu că acela a fost momentul la care a constatat producerea unui prejudiciu.

A mai susținut recurenta-reclamantă și faptul că nu sunt incidente în cauza de față statuările Înaltei Curți de Casație și Justiție din Decizia nr. 19/2019, raportat la calitatea tuturor pârâților, respectiv aceea de consilier local și o terță persoană, iar nu de salariați sau angajați ai primăriei, întrucât această decizie analizează strict problema stabilirii momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție în cazul salariatului, în situațiile în care prejudiciul s-a produs de salariat.

Această concluzie poate fi dedusă inclusiv din analiza problemei cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție, respectiv "dacă actul de control întocmit de Curtea de Conturi sau de alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat (în baza art. 254 din Codul muncii) ori rezultat în urma plății către acesta a unor sume necuvenite (în baza art. 256 din Codul muncii), marchează sau nu, în funcție de data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu, începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

Or, în speța de față nu este vorba de un salariat care să fi produs un prejudiciu sau de un prejudiciu născut în urma unor plăți necuvenite salariatului.

Așadar, decizia analizată nu are aplicabilitate în prezenta cauză, iar excepția prescripției dreptului material la acțiune este neîntemeiată, la fel cum și hotărârea adoptată de instanța de apel este criticabilă prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, în privința prescripției dreptului de a acționa, în speța de față nu se aplică prevederile Legii dialogului social sau cele ale Codului muncii, fiind incidente exclusiv prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ.

Recurenta-reclamantă a mai susținut că instanța de apel a ignorat faptul că, în vederea punerii în executare a celor stabilite prin Decizia nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, la data de 24.04.2020 s-a emis Dispoziția Primarului Municipiului Odorheiu Secuiesc cu nr. 554/2020 privind stabilirea întinderii prejudiciului, a persoanelor responsabile în contextul abaterii de la legalitate și regularitate generatoare a unor prejudicii și a măsurilor pentru recuperarea acestuia ca urmare a celor prevăzute la punctul 1.3. din Decizia nr. 20/25.07.2017 emisă de Camera de Conturi Harghita. În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat textele art. 1, art. 2, art. 3 și art. 4 din această dispoziție, susținând că atât prejudiciul, cât și persoanele responsabile au fost stabilite/identificate la momentul emiterii dispoziției, respectiv la 24.04.2020, moment de la care a început să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune.

De asemenea, a precizat faptul că persoanele respective nu au și nu au avut calitatea de primar/viceprimar, calitate la care se referă Decizia nr. 16/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În consecință, a apreciat că hotărârea pronunțată de instanța de apel este criticabilă prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 2528 alin. (1) C. civ.

Recurenta-reclamantă a criticat inclusiv soluția adoptată de instanța de apel, în privința excepției inadmisibilității apelului incident formulat de intimații-pârâți, susținând, în acest sens, că sunt relevante considerentele cuprinse în paragrafele 143-147 ale Deciziei nr. 14/22.06.2020, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2020, în urma admiterii recursului în interesul legii, pe care le-a redat.

Astfel, având în vedere dispozițiile art. 472 C. proc. civ., așa cum au fost interpretate în urma admiterii recursului în interesul legii, recurenta-reclamantă a considerat că apelul incident formulat de intimații-pârâți este inadmisibil, excepție care a fost invocată prin întâmpinarea pe care a formulat-o în fața instanței de apel, întrucât nu vizează dispozitivul și/sau considerentele hotărârii judecătorești împotriva căreia s-a declarat apelul principal.

Astfel, apelul recurentei reclamante viza exclusiv sentința finală pronunțată de prima instanță, pe când apelul incident analizat vizează exclusiv o altă hotărâre, respectiv o încheiere de ședință premergătoare, prin care au fost soluționate anumite excepții.

S-a mai susținut că instanța de apel a considerat că, din moment ce apelul principal poate fi exercitat și împotriva încheierilor premergătoare, iar interesul pentru exercitarea apelului incident se naște doar după ce părțile sau una din părți exercită apelul principal, instanța de apel a apreciat că nu poate fi restrâns obiectul apelului incident doar la sentința atacată pe calea apelului principal.

În opinia recurentei-reclamante instanța de apel a oferit dispoziției legale incidente o interpretare atipică, apreciind pur și simplu că apelul incident poate viza oricare hotărâre pronunțată de instanța inferioară în grad, cât timp se formulează un apel principal. Acceptarea unei asemenea interpretări echivalează cu posibilitatea extinderii obiectului apelului în mod nepermis, deși apelantul (principal) a sesizat instanța exclusiv cu privire la o singură hotărâre.

În consecință, a solicitat ca, în urma casării deciziei pronunțate de instanța de apel, să se admită excepția inadmisibilității apelului incident formulat de intimații-pârâți.

Față de argumentele prezentate, recurenta-reclamantă a apreciat că hotărârea este criticabilă în raport cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pornind de la împrejurarea că apelul principal poate fi exercitat și împotriva încheierilor premergătoare, iar interesul pentru exercitarea apelului incident se naște doar după ce părțile sau una din părți exercită apelul principal, a apreciat că nu poate fi restrâns obiectul apelului incident doar la sentința atacată pe calea apelului principal.

În vederea lămurii problemelor supuse analizei instanței de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat să se dispună sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, privind următoarele aspecte:

În ceea ce privește prima chestiune, recurenta-reclamantă a susținut că în urma pronunțării Deciziei nr. 19/2019 și Deciziei nr. 16/2016, general obligatorii, au fost stabilite reguli speciale atât cu privire la competența de soluționare a cererilor de chemare în judecată prin care unitatea administrativ teritorială tinde la recuperarea unor prejudicii din partea primarilor și viceprimarilor, dar și cu privire la regimul juridic aplicabil și modul de calcul al prescripției dreptului material la acțiune, în cazul unor acțiuni care au ca scop recuperarea unor prejudicii în urma celor constatate de auditorii Curții de Conturi a României.

Pornind de la această premisă, se pune întrebarea dacă dispozițiile legale în această materie, astfel cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție, se aplică și în cazul consilierilor locali.

Aceasta deoarece, în timp ce Decizia nr. 16/2016 tratează situația primarului și a viceprimarului, iar Decizia nr. 19/2019 vizează problema salariatului care este acuzat de producerea unui prejudiciu, în privința consilierilor locali nu există reguli speciale sau vreo hotărâre pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii sau chiar și o hotărâre prealabilă, care să lămurească, în cazul acestei categorii de aleși locali, care nu au calitatea de angajat/salariat sau funcționar public, în cadrul unității administrativ teritoriale, cum s-ar aplica regulile incidente în materia prescripției dreptului material la acțiune.

În această situație, problema supusă judecății în prezenta cauză, respectiv prescripția dreptului material la acțiune în cazul acestui tip de aleși locali, urmează a fi tratată în mod aleatoriu, putând să se nască hotărâri de natura celei criticate în acest dosar, prin care cele stabilite în privința unor cu totul alte categorii de persoane (primar/viceprimar/salariat/funcționar public) se aplică și altor persoane, care nu dețin astfel de calități.

În ceea ce privește cea de-a doua chestiune, s-a susținut că, pe de o parte, C. civ. stabilește în mod clar persoana care are interesul și îndreptățirea să invoce prescripția dreptului material la acțiune, adică cel în folosul căruia curge termenul, iar C. proc. civ. stabilește sancțiunea pentru neexercitarea unui astfel de drept, în termenul stabilit de lege.

În aceste condiții, în opinia recurentei-reclamante se pune întrebarea dacă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de o parte din pârâți, prin întâmpinare, poate să profite altor pârâți, din aceeași cauză/raport juridic, care nu au invocat în termen această excepție.

Din punctul său de vedere, această problemă nu poate fi tratată prin raportare la prevederile art. 1455 alin. (2) C. civ., întrucât acest text de lege tratează o cu totul altă problemă, respectiv efectele unei hotărâri judecătorești care profită codebitorilor, nu și cea a beneficiului unui drept care se impune a fi invocat de partea interesată, instanței nefiindu-i permis să o invoce din oficiu.

Așadar, se impune a se lămuri dacă un pârât codebitor poate beneficia de un drept care nu a fost invocat de acesta, cu respectarea condițiilor legale impuse pentru a invoca incidența unei astfel de sancțiuni.

Referitor la cea de-a treia chestiune, recurenta-reclamantă a apreciat că se impune a se lămuri dacă cele două momente indicate de textul de lege al art. 2513 C. civ. constituie o reglementare a posibilității invocării prescripției dreptului material la acțiune până la primul termen de judecată sau este vorba de două momente alternative, în funcție de obligativitatea întâmpinării în procedura respectivă.

Mai exact, s-ar impune a se clarifica dacă, raportat la prevederile art. 2513 C. civ., prescripția poate fi invocată exclusiv prin întâmpinare, dacă depunerea întâmpinării este obligatorie, iar invocarea prescripției cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, este posibilă doar în cazurile în care întâmpinarea nu este obligatorie, conform legii.

C. proc. civ. stabilește regula depunerii unei întâmpinări, în toate spețele, indiferent de obiect, stabilind în același timp anumite reguli derogatorii în acest domeniu, în cazul unor cauze în care formularea întâmpinării nu este obligatorie.

În aceste condiții, în opinia sa, invocarea excepției prescripției dreptului material la acțiune ulterior momentului depunerii întâmpinării (sau împlinirii termenului de formulare a întâmpinării) este posibilă doar în procedurile în care întâmpinarea nu este obligatorie.

În ceea ce privește a patra chestiune, a considerat că, având în vedere dispozițiile art. 472 C. proc. civ. și interpretarea dată acestora prin Decizia nr. 14/22.06.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2020, paragrafele 143-147, se impune a se lămuri, în mod concret, dacă apelul incident poate viza și o altă hotărâre pronunțată de instanță, în aceeași cauză.

În cazul de față, apelul incident vizează o încheiere de ședință anterioară sentinței finale de dezînvestire a instanței, situație în care problema ridicată prezintă o relevanță majoră.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., precum și toate dispozițiile legale indicate în cuprinsul memoriului de recurs.

I.4.2 Recursul incident formulat de pârâtul E. împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023 și împotriva încheierii din 1 februarie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă

Prin cererea formulată, recurentul-pârât E. a solicitat casarea încheierii de ședință din 1 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/2021 cu privire la cererea de lămurire pe care a formulat-o referitor la cheltuielile de judecată către acesta, precum și casarea deciziei civile nr. 495/A/22.09.2023 în partea care privește cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate și în rejudecare, schimbarea hotărârii în sensul obligării reclamantei UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc la plata cheltuielilor de judecată din apel către E.. A solicitat în recurs cheltuieli de judecată.

În susținerea recursului formulat, recurentul-pârât E. a învederat că a fost chemat în judecată în calitate de pârât de UATM Odorheiu Secuiesc, însă instanța de apel a încălcat normele de procedură, reținând calitatea sa de chemat în garanție, sens în care i-a obligat pe pârâții B., C., D., F., H., J., K. și L. la plata în favoarea sa a sumei de 4.772 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, deși partea care a pierdut procesul (în contradictoriu cu pârâtul E.) în sensul prevederilor din C. proc. civ. este UATM Odorheiu Secuiesc.

Astfel, s-au aplicat greșit prevederile art. 452 C. proc. civ. atât din perspectivă procesuală, cât și din perspectiva dreptului material (fapta ilicită pierderea procesului fiind a UATM Odorheiu Secuiesc, în raport cu pârâtul E., iar nu a pârâților B., C., D., F., H., J., K. și L.).

De aceea, în mod greșit, instanța de apel a respins cererea de lămurire. Or, atât timp cât prin încheierea din 12 octombrie 2023 s-a reținut că s-a strecurat o eroare materiale cu privire la calitatea pârâtului E., hotărârea trebuia lămurită nu doar pe acest aspect, dar și asupra părții căreia îi revine obligația de plată a cheltuielilor (UATM Odorheiu Secuiesc).

De asemenea, a solicitat și casarea deciziei civile nr. 495/A/22.09.2023 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș în dosarul nr. x/2021, în partea care privește cheltuielile de judecată către E. și, în rejudecare, a solicitat schimbarea hotărârii în sensul obligării reclamantei UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc la plata cheltuielilor de judecată din apel către E..

I.4.3 Recursul incident formulat de pârâții K., C., D., H., L., F., J., B. împotriva deciziei civile nr. 495A din 22 septembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă

Prin recursul formulat, recurenții-pârâți K., C., D., H., L., F., J., B. au solicitat casarea deciziei recurate în ceea ce privește obligarea acestora la plata în solidar către copârâtul E. a sumei de 4.772 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, apreciind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dispozitivul hotărârii fiind în contradicție cu considerentele acesteia.

În susținerea recursului, au învederat că prin decizia atacată, instanța de apel i-a obligat la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 4.772 de RON în favoarea chematului în garanție E..

Prin încheierea din 12 octombrie 2023, instanța de apel a admis cererea de îndreptare formulată de E. și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei pronunțate în ceea ce privește calitatea petentului în cauză, respectiv aceea de pârât și nu de chemat în garanție. Cu toate acestea, obligația de plată a cheltuielilor de judecată a rămas în sarcina pârâților K., C., D., H., L., F., J., B..

În considerentele deciziei atacate, pagina 27, alin. (4), instanța a reținut faptul că, urmare a respingerii atât a apelului reclamantei, cât și a apelului incident al pârâților K., C., D., H., L., F., J., B., urmează ca atât reclamanta, cât și acești pârâți să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată în favoarea părților cu interese contrare.

Având în vedere faptul că reclamanta și-a formulat pretențiile în contradictoriu cu pârâții din prezenta cauză, urmează că aceasta să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtului E., urmând ca pârâții K., C., D., H., L., F., J., B. să fie obligați la plata cheltuielilor de judecată în favoarea chemaților în garanție.

Au mai precizat recurenții-pârâți că numai ei au formulat cerere de chemare în garanție, nu și copârâtul E..

Având în vedere situația mai sus descrisă, dispoziția instanței fiind rezultatul menționării eronate a calității numitului E., recurenții-pârâți au apreciat că se impune admiterea recursului incident pe care l-au formulat, casarea hotărârii recurate și obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimatului-pârât E..

Au mai arătat că această situație a fost reținută întocmai și de instanța de apel prin încheierea din 06 decembrie 2023, când a respins cererea de îndreptare a erorii formulată de E., la pagina 6, alin. (1)-(3).

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1 Întâmpinarea formulată de recurentul-pârât E. la recursul principal formulat de recurenta-reclamantă

Prin întâmpinarea formulată, recurentul-pârât E. a învederat, în esență, în ceea ce privește legalitatea și temeinicia hotărârii pronunțate de instanța de apel cu privire la prescripție, că acțiunea vizează atragerea răspunderii sale civile pentru fapte săvârșite în perioada 2014-2015 (votul privind HCL nr. 105/2014 și HCL nr. 70/2015).

Din documentele atașate acțiunii, rezultă dincolo de orice dubiu că paguba pretinsă a fost cunoscută încă din anul 2014 (cu privire la majorarea capitalului în temeiul HCL nr. 105/2014), respectiv 2015 (cu privire la majorarea capitalului în temeiul HCL nr. 70/2015), deoarece se reține că societatea Y. S.R.L. a încheiat anul financiar 2014 cu o pierdere de 326.388 RON, pierdere majorată în anul 2015 cu suma de 528.880 RON.

Așadar, în perioada 2014-2015 a fost cunoscută această pagubă, fără să fie inițiate niciun fel de demersuri împotriva persoanelor considerate responsabile (cunoscute, de asemenea), în termenul de prescripție aplicabil.

În acest context, recurentul-pârât a solicitat respingerea acțiunii ca fiind prescrisă față de el.

A mai susținut că în mod legal și temeinic prima instanță și instanța de apel au reținut că data deciziei Curții de Conturi invocate de reclamant nu marchează începutul termenului de prescripție, în acest sens pronunțându-se și Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 19/2019 pronunțată în recurs în interesul legii.

Speța de față este similară celei ce a făcut obiectul dosarului în care a fost pronunțată Decizia nr. 19/2019, respectiv o acțiune privind atragerea răspunderii patrimoniale a primarului, consilierilor locali și administratorului unei societăți, în urma unui act de control al Curții de Conturi prin care s-a pus în vedere entității auditate obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani.

Problema analizată, cu relevanță în prezenta cauză, este aceeași: efectul actului de control al Curții de Conturi cu privire la momentul de început al prescripției acțiunii declanșate de entitatea auditată.

Or, așa cum a statuat Înalta Curte în Decizia nr. 19/2019, actul de control al Curții de Conturi nu poate marca începutul termenului de prescripție.

În ceea ce privește fondul cauzei, a susținut că fapta pretinsă de reclamantă nu este imputabilă consilierilor locali, ci secretarului unității administrativ-teritoriale și primarului de la momentul implementării hotărârilor.

A mai susținut că respectivele hotărâri nu au fost adoptate de consilierii locali, ci doar votate de aceștia, responsabilitatea declarării hotărârii ca legal adoptate revenind secretarului unității administrativ-teritoriale. Dacă acesta nu ar fi declarat ca legal adoptate cele două hotărâri, nu s-ar mai fi produs prejudiciul pretins.

La momentul votului, consilierii nu aveau cum să știe câți vor vota pozitiv și câți negativ pentru a cunoaște dacă vor fi sau nu îndeplinite condițiile art. 36 alin. (3) coroborate cu art. 45 alin. (3) din Legea nr. 215/2001.

De asemenea, a susținut că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile a consilierilor, iar reclamanta nu a justificat îndeplinirea condițiilor cumulative în sarcina pârâților, ci doar a invocat cele constatate de Curtea de Conturi.

I.5.2 Întâmpinarea formulată de recurenții-pârâți K., C., D., H., L., F., J., B. la recursul principal formulat de recurenta-reclamantă

Prin întâmpinarea formulată, recurenții-pârâți K., C., D., H., L., F., J., B. au solicitat respingerea atât a recursului declarat de recurenta-reclamantă, cât și a cererii de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu dezlegarea unor chestiuni de drept.

Sub un prim aspect, recurenții-pârâți au susținut că recursul formulat de recurenta-reclamantă este nul, motivele invocate neputându-se încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., acestea fiind invocate formal. Au mai susținut că reclamanta a reiterat susținerile din fața instanței de fond și a celei de apel, necombătând argumentarea logico-juridică a instanței de apel. Recursul cuprinde nemulțumirile recurentei-reclamante, fără a fi dezvoltate și motivate pretinsele încălcări ale normelor legale invocate.

În ceea ce privește soluția data excepției prescripției dreptului material la acțiune, recurenții-pârâți au susținut că această excepție nu este o excepție personală care să poată fi invocată numai de unii dintre codebitorii solidari, astfel că în mod corect instanțele fondului au reținut că invocarea și admiterea excepției prescripției față de unul dintre codebitorii solidari profită tuturor codebitorilor.

Această soluție se impune și ca urmare a aplicării efectului pozitiv al lucrului judecat.

În ceea ce privește aplicabilitatea în cauză a Deciziei nr. 19/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenții-pârâți au susținut că instanțele de fond au aplicat chestiuni de principiu din considerentele hotărârii pronunțate de Înalta Curte, reținând faptul că prin decizia invocată s-a dat o dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit.

Referitor la soluția instanței de apel cu privire la respingerea excepției inadmisibilității apelului incident declarat de pârâți împotriva încheierii din 26 iunie 2022, recurenții-pârâți au susținut că motivarea acestei critici nu se încadrează în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă neindicând considerente contradictorii ale hotărârii. Aceasta din urmă își expune propriul punct de vedere pe care l-a expus și în întâmpinarea formulată în apel și pe care instanța l-a analizat.

Se mai susține că hotărârea instanței de apel este motivată sub acest aspect, încheierea atacată cu apel incident este o încheiere interlocutorie care poate fi atacată numai o dată cu fondul.

Deși recurenta-reclamantă a invocat în susținerea excepției inadmisibilității Decizia nr. 14/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, această decizie este pronunțată tocmai în susținerea admisibilității apelului incident formulat împotriva încheierilor interlocutorii.

În ceea ce privește cererea recurentei-reclamante de sesizare a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept privind: aplicabilitatea Deciziilor nr. 19/2019 și nr. 16/2016 asupra consilierilor locali, interpretarea dispozițiilor art. 2512 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 1455 C. civ. raportat la art. 185 C. proc. civ., interpretarea art. 2513 C. civ. și interpretarea art. 472 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat respingerea acesteia ca fiind inadmisibilă, iar în situația în care se va aprecia ca fiind admisibilă, să se respingă ca neîntemeiată.

I.6. Procedura de filtru derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 02 aprilie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și procesul-verbal de repartizare aleatorie .

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. și cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 28 august 2024, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 05 noiembrie 2024, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care pricina a fost amânată pentru data de 14 ianuarie 2025, față de imposibilitatea de prezentare din motive medicale a doamnei avocat Z..

La termenul din 14 ianuarie 2025, în ședință publică, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea dezlegării chestiunilor de drept învederate de recurenta-reclamantă, apreciind că această cerere nu este admisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite cerințele art. 519 C. proc. civ., respectivele chestiuni de drept neprezentând caracterul de noutate impus pentru activarea acestei proceduri civile, cel puțin din perspectiva faptului că normele juridice la care se referă sunt norme intrate de o perioadă lungă de timp în vigoare și nu prezintă dificultăți de interpretare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Recursul principal formulat de recurenta-reclamantă UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc împotriva deciziei nr. 495A din 22 septembrie 2023 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă

Circumstanțele litigiului relevante pentru soluționarea recursului de față, astfel cum au fost reținute de instanțele de fond și apel, sunt următoarele:

Consiliul Local al municipiului Odorheiu Secuiesc a procedat la majorarea succesivă a capitalului social al S.C. Y. S.R.L. cu suma totală de 500.000 RON, dispunând această majorare prin Hotărârile nr. 105/2014 și nr. 70/2015 adoptate în ședințele Consiliului Local din 27 noiembrie 2014 și 28 mai 2015.

În urma efectuării de către Camera de Conturi Harghita a acțiunii de "Audit financiar asupra contului de execuție" pentru anul 2016 la UATM Odorheiu Secuiesc, au fost constatate abateri de la legalitate și regularitate, acestea fiind consemnate în Raportul de audit financiar nr. x din 27 iunie 2017 și în Procesul-verbal de constatare încheiat la aceeași dată.

Prin Decizia nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, emisă în urma acțiunii de audit financiar, s-au dispus în sarcina UATM Odorheiu Secuiesc, recurenta-reclamantă din cauza de față, măsurile pe care acesta trebuie să le ia pentru stabilirea întinderii prejudiciilor și recuperarea acestora.

În baza acestei decizii, a fost emisă Dispoziția Primarului nr. 554/2020 privind stabilirea întinderii prejudiciului, a persoanelor responsabile în contextul abaterii de la legalitate și regularitate și a măsurilor pentru recuperarea prejudiciului (completată prin Dispoziția Primarului nr. 610/2020), prin care s-a stabilit existența prejudiciului constatat de Camera de Conturi Harghita la pct. 1.3 din Decizia nr. 20/2017, cuantumul acestuia fiind în valoare de 500.000 RON, precum și întinderea exactă a acestuia, inclusiv a dobânzilor și penalităților de întârziere, cuantumul total fiind în sumă de 787.310 RON.

În vederea recuperării acestui prejudiciu, reclamanta UAT Municipiul Odorheiu Secuiesc a inițiat prezenta acțiune, prin care a solicitat obligarea în solidar (sau în mod divizibil a tuturor pârâților ori numai a celor care vor fi considerați vinovați) a pârâților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. și M., la plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând prejudiciul creat bugetului local conform Deciziei nr. 20/2017 a Camerei de Conturi Harghita, la care se adaugă foloase nerealizate, calculate la nivelul majorărilor de întârziere pentru veniturile bugetului local, respectiv dobânzi și penalități, în sumă totală de 287.310 RON, calculate până la sfârșitul lunii martie 2020, respectiv în continuare, până la plata efectivă a sumelor datorate.

Prima instanță a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins cererea de chemare în judecată ca fiind prescrisă, reținând în considerentele sentinței, în esență, că reclamantul era în măsură să cunoască paguba anterior efectuării controlului Camerei de Conturi, respectiv chiar din momentul efectuării plății sumelor reprezentând majorarea capitalului social al S.C. Y. S.R.L., reținute cu titlu de prejudiciu, și anume 10 decembrie 2014 și 19 iunie 2015.

Soluționând apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței primei instanțe, instanța de apel l-a respins ca nefondat, reținând că momentul obiectiv al începutului curgerii termenului de prescripție al dreptului material la acțiune este momentul efectuării plăților pe care reclamanta le pretinde cu titlu de despăgubiri, respectiv 10 decembrie 2014 și 19 iunie 2015.

Împotriva soluției instanței de apel, reclamanta a declarat recurs, criticând decizia recurată prin prisma motivelor de casare reglementate de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., însă criticile subsumate acestor motive de casare au caracter nefondat și, ca atare, nu pot fi primite pentru argumentele ce urmează a fi înfățișate.

Astfel, printr-o primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea instanței de apel a fost dată cu încălcarea dreptului material la acțiune reprezentat de dispozițiile art. 2512-2513 C. civ. referitoare la partea interesată să invoce prescripția și momentul până la care se poate invoca aceasta, precum și cu interpretarea în mod greșit a prevederilor art. 1499 alin. (1) și art. 1455 alin. (2) C. civ.

În susținerea acestei critici, recurenta-reclamantă a învederat că pârâții J., C., H., D., F., L., K. și B. erau decăzuți din dreptul de a mai invoca excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât nu au invocat-o în mod procedural prin întâmpinarea formulată la data de 26 iunie 2020, ci au invocat-o prin notele scrise depuse la dosar la data de 18 septembrie 2020. A mai susținut recurenta-reclamantă că nu prezintă relevanță momentul când a avut loc primul termen de judecată, ci însăși împrejurarea că această excepție nu a fost invocată prin întâmpinarea formulată de acești pârâți sau, după caz, în termenul de formulare a respectivei întâmpinări.

De asemenea, recurenta-reclamantă a învederat și faptul că invocarea excepției de către doi pârâți a fost extinsă la toți pârâții, aspect ce conduce la încălcarea dispozițiilor art. 2512 alin. (2) C. civ., precum și că prescripția invocată de un codebitor nu beneficiază și celorlalți codebitori, din moment ce prescripția se impune a fi invocată de fiecare codebitor în parte, prin întâmpinare.

Înalta Curte reține că, fiind o excepție de fond, relativă, prescripția nu poate fi invocată oricând, adică în orice stare a pricinii, ci numai în fața primei instanțe de fond.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 2513 C. civ. - Momentul până la care se poate invoca prescripția - "Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate".

Din textul citat rezultă că, dacă prescripția nu a fost invocată prin întâmpinare și nici la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, pârâtul este decăzut din beneficiul prescripției, nemaiputând-o opune în cursul judecății în primă instanță și nici la închiderea dezbaterilor.

Așadar, singura limită temporală a dreptului de invocare a excepției prescripției impusă de lege este primul termen de judecată, așa cum corect a observat și instanța de apel. Textul de lege este clar, aplicând metodele de interpretare rațională și sistematică a normelor juridice: în lipsa invocării prin întâmpinare, excepția poate fi invocată cel mai târziu la primul termen de judecată cu părțile legal citate.

În cazul dedus judecății, pârâții J., C., H., D., F., L., K. și B., chiar dacă nu au invocat prescripția dreptului material la acțiune prin întâmpinare sau în termenul de formulare a întâmpinării, s-au conformat dispozițiilor textului de lege precitat și, în lipsa invocării prin întâmpinare, au invocat-o înainte de primul termen de judecată stabilit la data de 24 septembrie 2020, prin notele scrise depuse la dosar la data de 18 septembrie 2020, respectând astfel limita temporală impusă de dispozițiile art. 2513 C. civ.

Așadar, contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 2512 C. civ. - art. 2513 C. civ. cu privire la momentul până la care poate fi invocată excepția prescripției.

Mai reține Înalta Curte că prescripția nu operează ipso iure sau ope legis, ci numai ope exceptioni