Decizia nr. 1291/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara – secția I civilă la 14 iulie 2020, sub nr. x/2020*, ulterior pronunțării încheierii civile nr. 111/CA/CC din 13 iulie 2020 a secției a II-a civile, de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Hunedoara în dosarul nr. x/2020, reclamantul Municipiul Hunedoara, prin reprezentant legal, a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. și S.C. B. S.R.L. București, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 98.766,77 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului constând în penalități de întârziere stabilite pentru abaterea constatată prin măsura II.1 a - pct. 1 din decizia nr. 1/2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, precum și la plata dobânzilor și penalităților, calculate începând cu data producerii prejudiciului, până la data achitării lui integrale. În drept, a fost invocate următoarele prevederi legale: art. 1020-1021, art. 1073 și urm. din C. civ. de la 1864, art. 1270,1349 și urm. precum și art. 1596 și urm. C. civ., O.G. nr. 34/2006, Legea nr. 94/1992, Legea nr. 215/2001 republicată, Legea nr. 82/1991 republicată, Legea nr. 500/2002, Legea nr. 273/2006 și Regulamentul Curții de Conturi aprobat prin Hotărârea Plenului Curții de Conturi nr. 155/2014 cu modificările și completările ulterioare. Pârâtele au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond au solicitat respingerea cererii, ca nefondată. Pârâta S.C. A. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a S.C. B. S.R.L..

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința nr. 2878 din 11 decembrie 2020, Tribunalul Hunedoara – secția I civilă a respins atât acțiunea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Hunedoara, cât și cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. A. S.A., pe excepția prescripției extinctive.

Decizia pronunțată în apel Prin decizia nr. 1900 din 8 decembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamantul Municipiul Hunedoara împotriva sentinței nr. 2878 din 11 decembrie 2020, pronunțate de Tribunalul Hunedoara, secția I civilă.

Recursul Împotriva deciziei nr. 1900 din 8 decembrie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Municipiul Hunedoara, prin reprezentant legal, prin care a solicitat, în baza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului și casarea în tot a deciziei recurate, contestând soluția pronunțată asupra prescripției extinctive a dreptului material la acțiune. A solicitat ca, în rejudecare, să fie respinse excepțiile invocate în cauză, respectiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, precum și restul excepțiilor invocate în cauză - a inadmisibilității, a lipsei dovezii calității de reprezentant, a lipsei calității procesuale pasive și a lipsei de interes și să se pronunțe o soluție de admitere a acțiunii civile formulate, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata sumei de 98.766,77 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului pentru abaterea stabilită prin decizia nr. 1/2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, prin măsura II.1a-pct. 1 (ce vizează penalitățile pentru întârzierea la livrare a produselor), și la plata dobânzilor și a penalităților calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a acestuia. Recurentul a arătat că, așa cum a învederat în etapa procesuală a fondului, prin decizia nr. 1/2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, primarul municipiului Hunedoara, în calitatea sa de ordonator principal de credite, trebuia să dispună, printre altele, stabilirea întinderii prejudiciului adus bugetului local, ca urmare a primirii cu întârziere, față de termenul prevăzut în graficul de livrare, a unor echipamente medicale ce fac obiectul contractului de leasing înregistrat la Primăria Hunedoara sub nr. x din 15 februarie 2011. A susținut că, prin decizia menționată, s-a stabilit o valoare estimată a prejudiciului în sumă de 98.766,42 euro, calculat conform anexei nr. 17A la raportul de audit financiar, față de numărul zilelor de întârziere între data livrării produselor și termenelor de livrare stabilite în anexa-grafic de livrare la contract. Urmare a raportului Comisiei de analiză, a fost emisă dispoziția Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1778/25.09.2019 pentru punerea în aplicare a celor dispuse de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Hunedoara în baza controlului efectuat în perioada 13.09.2012-02.11.2012, prin măsurile prevăzute la pct. II.1.a, II.2-pct. 4, II.3-pct. 5, II.4-pct. 6, II.5-pct. 8, II.7-pct. 10, II.8-pct. 11, II.9-pct. 12, II.10-pct. 13 din decizia nr. 1/2013. Astfel, s-a stabilit, la art. 1, întinderea prejudiciului pentru abaterea stabilită la pct. II.1a-pct. 1 din decizia nr. 1/2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, în sumă de 98.766,77 euro, conform anexei nr. 1 la raportul nr. x/23.09.2019, reprezentând penalități de întârziere. A menționat că, astfel cum reiese din înscrisurile depuse la dosar, intimatele nu au contestat calculul și valoarea penalităților, apărarea acestora fiind fondată pe motive care țin mai mult de excepțiile procesuale și procedurale. A susținut că excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de intimate, se impunea a fi respinsă de instanța de fond, întrucât producerea pagubei nu poate fi considerată că exista până la data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control - decizia nr. 1/2013 a Camerei de Conturi Hunedoara și al raportului Comisiei de analiză numite prin Dispoziția Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1662/2019. Invocând dispozițiile art. 7 alin. (2) și art. 8 din Decretul nr. 167/1958, precum și pe cele ale art. 2523 C. civ., recurentul a afirmat că a cunoscut paguba și persoanele care răspund de aceasta la 23 septembrie 2020, odată cu emiterea raportului nr. x/23.09.2019 al Comisiei de analiză, numită prin Dispoziția primarului nr. 1662/2019, cu completările ulterioare, prin raport fiind identificate persoanele responsabile și prejudiciul efectiv creat de fiecare persoană în parte. Prin urmare, prin dispoziția Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1778/25.09.2020 pentru punerea în aplicare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, în urma controlului efectuat în perioada 13.09.2012-02.11.2012, s-a stabilit, la art. 1, întinderea prejudiciului pentru abaterea menționată, reprezentând penalități de întârziere, și s-a dat prejudiciului caracter cert, lichid și exigibil, dispunându-se recuperarea acestuia de la persoanele vinovate. Recurentul a apreciat că, de la 23 septembrie 2019 începe să curgă termenul de prescripție extinctivă a dreptului material la acțiune, termenul de 3 ani împlinindu-se la 23 septembrie 2022, iar acțiunea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la 29 mai 2020. Data producerii prejudiciului coincide cu data stabilirii întinderii acestuia, urmare a întocmirii raportului Comisiei de analiză din 23 septembrie 2019. Recurentul a afirmat că raționamentul instanței de fond și al celei de apel nu este corect, întrucât, anterior emiterii deciziei nr. 1/2013 a Curții de Conturi a României - Camera de Conturi a Județului Hunedoara, nu se putea vorbi despre vreun prejudiciu, iar înainte de întocmirea raportului Comisiei de analiză nu se punea problema identificării exacte a persoanelor care l-au cauzat sau de întinderea exactă a prejudiciului. Dacă prescripția ar începe să curgă de la data producerii pagubei, s-ar putea ca dreptul la acțiune să se stingă prin împlinirea prescripției, chiar înainte ca titularul să fi avut posibilitatea să își exercite acest drept, deoarece, cât timp păgubitul nu a cunoscut existența pagubei și pe cel chemat să răspundă, el nu putea acționa. Astfel, instanțele de fond și de apel ar fi trebuit să respingă excepția prescripției dreptului material la acțiune, prin raportare la prevederile legale menționate. Chiar dacă izvorul juridic este contractul de leasing, până la data rămânerii definitive a acțiunii din dosarul Curții de Apel Alba Iulia nu au survenit întârzieri, data limită de livrare a produselor fiind raportată la un alt moment privind intrarea în vigoare a contractului. Astfel cum au considerat auditorii Curții de Conturi și cum a rezultat și din raportul comisiei de analiză, trebuia luată în considerare o altă dată de intrare în vigoare a contractului și recalculate termenele. Deși produsele au fost livrate, unele din acestea au fost expediate cu întârziere, ceea ce justifică solicitarea penalităților de întârziere, recurentul activând clauza penală stipulată la pct. 10.1 în contractul de leasing. În dezacord cu cele reținute de instanțele de fond și de apel, referitor la răspunderea civilă delictuală și la faptul că acțiunea a fost introdusă în mod formal, recurentul a arătat că, prin răspunsul întâmpinare și prin concluziile scrise depuse la fond, a specificat că se pune problema unei răspunderi contractuale, izvorâte din încălcarea, de către pârâte, a obligațiilor contractuale asumate prin contractul de leasing financiar nr. LZ3053 din 22 octombrie 2010/22/7958 din 15 februarie 2011. A menționat că arătarea motivelor de fapt și de drept nu presupune indicarea ad literam a articolelor și a alineatelor din legislația incidentă, iar, conform art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ., "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire." Deși cele expuse nu au legătură cu motivarea excepției prescripției, fiind mai mult o analiză de fond a cauzei, recurentul a precizat că nu a renunțat la penalitățile de întârziere, ci le-a solicitat la momentul la care s-a stabilit că termenul de livrare a fost încălcat, când cunoștea valoarea exactă a acestora, la data emiterii raportului comisiei de analiză. A arătat că nu au relevanță aspecte precum semnarea proceselor-verbale de recepție sau eliberarea garanției de participare.

Apărările formulate în cauză La 30 martie 2022, intimata S.C. B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Prin întâmpinarea formulată la 4 aprilie 2022, intimata A. S.A., prin Sucursala București, prin administrator judiciar Consorțiul format din C. și D., a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivarea în termen a acestuia și neîncadrarea criticilor în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Recurentul a depus răspuns la întâmpinările intimatelor, la 18 și 19 aprilie 2022, solicitând respingerea apărărilor formulate prin intermediul acestor acte procedurale. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prin acțiunea civilă dedusă judecății, reclamantul Municipiul Hunedoara a solicitat obligarea pârâtelor A. S.A. și B. S.R.L. la plata, în solidar, a sumei de 98.766,77 euro, reprezentând contravaloarea prejudiciului constatat pentru abaterea stabilită prin măsura II.1a pct. 1 din cuprinsul deciziei nr. 1/2013 a Curții de Conturi a României – Camera de Conturi a Județului Hunedoara, constând în penalități de întârziere, la care se adaugă dobânzi și penalități, calculate de la data producerii prejudiciului, până la data achitării integrale a acestuia. Prin sentința nr. 2878 din 11 decembrie 2020, Tribunalul Hunedoara – secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâte prin întâmpinările formulate în cauză și a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul Municipiul Hunedoara, prin reprezentant legal, ca fiind prescrisă, reținând, în esență incidența dispozițiilor art. 7 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și faptul că termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din acest act normativ era împlinit, în raport de ultima dată de livrare stabilită și de data emiterii raportului de audit, finalizat prin decizia nr. 1 din 28 ianuarie 2013 a Curții de Conturi a României – Camera de Conturi a Județului Hunedoara. Sentința pronunțată de tribunal a fost menținută de Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia nr. 1900 din 8 decembrie 2021, prin care s-a constatat că pretențiile exhibate de reclamant sunt prescrise, în raport de aceleași dispoziții legale - art. 7 din Decretul nr. 167/1958 - și de clauzele contractuale prin care au fost stabilite termene de livrare (art. 9.2 din contractul de leasing și anexa la contract), precum și față de clauzele din contract care prevedeau plata unor penalități în cazul neîndeplinirii, de către pârâte, a obligațiilor în termen (art. 10.1). Criticile formulate în recurs vizează, în esență, neîmplinirea termenului de prescripție față de faptul că producerea pagubei nu putea fi considerată ca fiind existentă până la data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control (decizia nr. 1/2013 a Camerei de Conturi Hunedoara și raportul Comisiei de analiză numită prin Dispoziția Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1662/2019) și față de faptul că prejudiciul a fost cunoscut la momentul la care s-a stabilit că termenul de livrare a fost încălcat, când se putea ști valoarea exactă a acestuia, respectiv la data emiterii raportului comisiei de analiză. Aceste motive de recurs nu sunt fondate. Pretențiile solicitate de recurent prin cererea de chemare în judecată reprezintă, potrivit susținerilor sale, prejudiciul stabilit pentru abaterea disciplinară constatată prin decizia nr. 1/2013 emisă de Curtea de Conturi a Județului Hunedoara (pct. II.1.a) în urma efectuării auditului financiar asupra conturilor de execuție bugetară în anul 2011 la Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Hunedoara, decizie prin care s-a dispus, pe de o parte, determinarea prejudiciului adus bugetului local pentru primirea cu întârziere, față de termenul prevăzut în graficul de livrare, a unor echipamente medicale, conform contractului de leasing înregistrat la Primăria Municipiului Hunedoara sub nr. x din 15 februarie 2011, iar pe de altă parte, recuperarea pagubei produse în termenul de prescripție. Prin decizia nr. 1/2013, Curtea de Conturi a constatat că valoarea contractului de leasing a fost supraestimată și că, după încheierea acestuia, au avut loc întârzieri la expedierea produselor față de termenul stabilit în graficul de livrare, întârzieri pentru care furnizorul datora penalități în sumă de 0,1% pe fiecare zi de întârziere, din valoarea echipamentelor nelivrate, conform art. 10.1 din contract, prejudiciul fiind cuantificat la suma de 98.766,42 euro (449.762 RON) prin raportul Comisiei de analiză constituite prin dispoziția nr. x/2019 a Municipiului Hunedoara, reprezentat prin primar, în vederea punerii în aplicare a măsurilor stabilite prin decizie. Se observă, așadar, că în cauza pendinte se pune problema reparării patrimoniale a prejudiciului material creat bugetului Primăriei Municipiului Hunedoara pentru executarea defectuoasă a contractului de furnizare produse în sistem leasing financiar nr. 22/7958 din 15 februarie 2011, încheiat de recurent cu pârâtele A. S.A. și B. S.R.L.. Raportând solicitările formulate prin acțiunea dedusă judecății la circumstanțele cauzei, se constată că în mod corect curtea de apel a reținut, în exercitarea rolului său activ, conform dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., că dreptul ce se urmărește a fi valorificat prin intermediul acesteia își are izvorul în răspunderea civilă contractuală, fiind supus prescripției extinctive. Potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speță conform prevederilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 față de data încheierii contractului de leasing financiar, 15 februarie 2011, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită." Conform art. 3 teza I din Decretul nr. 167/1958, "Termenul prescripției este de 3 ani (…)." Înalta Curte constată că, prin dispozițiile prevăzute la art. 9.2 în contractul de leasing financiar - "Obligațiile și drepturile furnizorului" – intimatele s-au obligat să transporte și să livreze recurentului, la destinația finală, produsele însoțite de întreaga documentație necesară, cu respectarea termenelor prevăzute în graficul de livrare anexat contractului. Potrivit art. 10 din contract – "Sancțiuni pentru neîndeplinirea obligațiilor" – în cazul neîndeplinirii obligațiilor de livrare conform art. 9.2, intimatele urmau să plătească recurentului penalități reprezentând 0,1% din valoarea produselor neexpediate, pe zi de întârziere, calculate de la expirarea termenului limită prevăzut în anexa – grafic de livrare, până la predarea efectivă a produselor. Potrivit celor reținute de comisia de analiză prin raportul întocmit la 23 septembrie 2019, în vederea punerii în aplicare a deciziei nr. 1/2013 a Curții de Conturi a României – Camera de Conturi a Județului Hunedoara, din procesele-verbale de recepție a echipamentelor medicale a reieșit că termenele maxime de expediere prevăzute în graficul de livrare au fost depășite. În această situație, deveneau eficiente dispozițiile art. 10.1 din contractul de leasing, în temeiul cărora recurentul avea posibilitatea să solicite de la intimate, la scadența fiecărei obligații, plata penalităților stipulate și în legătură cu care Curtea de Conturi – Camera de Conturi a Județului Hunedoara, prin decizia nr. 1/2013, a stabilit că nu a fost determinat cuantumul acestora, iar entitatea auditată (Primăria Municipiului Hunedoara) nu a cerut contravaloarea lor de la furnizor, până la încheierea misiunii de audit. Astfel cum corect a constatat instanța de apel, părțile au stabilit un program de livrare a bunurilor achiziționate, fixând termene diferite pentru fiecare dintre acestea, debutul termenelor fiind stipulat la date distincte, începând de la 90 de zile de la data intrării în vigoare a contractului, până la 124 de zile de la acest moment. În cazul prestațiilor succesive, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care fiecare dintre acestea a devenit scadentă, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, care stipulează că, "În cazul când un debitor este obligat la prestațiuni succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestațiuni se stinge printr-o prescripție deosebită." Înalta Curte constată că expedierea tuturor produselor urma să se finalizeze în perioada iunie- august 2011, potrivit graficului de livrare și a situației privind calculul penalităților în conformitate cu art. 10.2 din contractul de leasing financiar întocmit de comisia de audit. Raportat la regula înscrisă în art. 3 și art. 7 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție de 3 ani pentru promovarea prezentei acțiuni a început să curgă de la data la care recurentul a luat cunoștință de nașterea acestui drept, moment ce se identifică, în speță, cu datele limită la care bunurile contractate trebuiau să-i fie livrate, ultima perioadă pentru efectuarea acestei operațiuni fiind stabilită în luna august a anului 2011, conform graficului de livrare și a situației privind calculul penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, întocmite de comisia de audit în conformitate cu dispozițiile art. 10.2 din contractul nr. x/7958 din 15 februarie 2011. Astfel, începând, cel mai târziu din luna august 2011, recurentul avea deschisă calea acțiunii în justiție pentru recuperarea sumelor pretinse prin acțiunea civilă dedusă judecății, când era stipulat ultimul termen de expediere a produselor de către pârâte. Stabilind că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune a început să curgă cel mai târziu din luna august 2011, rezultă că termenul de prescripție a dreptului material la acțiune s-a împlinit trei ani mai târziu, anterior datei la care recurentul a promovat cererea de chemare în judecată, respectiv la 29 mai 2020. Prin urmare, în mod corect instanța de apel a reținut că respectivul contract de leasing încheiat de părți cuprinde elementele necesare și suficiente pentru determinarea momentului de la care s-a născut dreptul material la acțiune al reclamantului, respectiv în august 2011, astfel că acțiunea înregistrată în 2020 este formulată cu depășirea termenului de prescripție. Susținerile recurentului potrivit cărora producerea pagubei nu putea fi considerată ca fiind existentă până la data întocmirii, comunicării sau dobândirii caracterului executoriu al actului de control, respectiv a deciziei nr. 1/2013 a Curții de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara și a raportului Comisiei de analiză numite prin Dispoziția Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1662/2019 nu sunt fondate, cursul termenului de prescripție începând să curgă, astfel cum s-a arătat, la data scadenței ultimei prestații la care erau obligate cele două pârâte. Decizia nr. 1/2013 a Curții de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara nu reprezintă titlul în baza căruia recurentul putea să solicite executarea obligațiilor contractuale asumate de pârâte, ci contractul însuși, acesta fiind legea părților, conform art. 969 C. civ. Prin eficiența principiului forței obligatorii a contractului, părților aflate în ipoteza normei menționate nu li se permite să înlăture, prin voința lor, obligațiile asumate prin contract, acestea fiind ținute să execute întocmai toate prestațiile la care s-au îndatorat. Astfel, executarea obligațiilor generate de contract trebuie să corespundă reperelor stabilite contractual de părți, sub aspectul calității, cantității, identității, locului, timpului și a modalității de executare a unei prestații contractuale, ceea ce în speță, nu s-a întâmplat. Faptul că momentul începeri curgerii termenului de prescripție nu poate fi raportat la momentul emiterii deciziei nr. 1/2013 a Curții de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara și a raportului Comisiei de analiză, ci la dispozițiile contractuale stabilite de părți este justificat și prin considerentele deciziei nr. 19/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, prin care s-a reținut că, (pct. 60) "Izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba invocată"; (pct. 63) "Cum actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu se încadrează în cele trei cazuri expres reglementate de lege, acesta nu poate marca începutul unui (nou) termen de prescripție"; (pct. 64) "A susține că momentul curgerii termenului de prescripție este cel al datei la care a fost emis actul de control de către Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control ar însemna a se lăsa lipsită de eficiență însăși instituția prescripției, care sancționează pasivitatea în exercițiul dreptului subiectiv, o pasivitate care nu poate fi justificată de entitatea controlată pe necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale." Deși această decizie se referă la o altă problemă de drept decât cea din prezentul dosar (începutul termenului de prescripție extinctivă în cazul acțiunii privind angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului), ea este relevantă din perspectiva raționamentului care a stat la baza sa, care este aplicabil, pentru identitate de rațiune, și în cauza pendinte. Actul de control efectuat de Curtea de Conturi și verificările care au urmat acestuia sunt lipsite de relevanță din perspectiva instituției prescripției dreptului material la acțiune, întrucât, indiferent de constatările unor organe de control cu privire la caracterul datorat sau nedatorat al unor plăți, se impunea ca recurentul să solicite, în baza prevederilor contractuale, penalitățile stabilite prin art. 10.1, deoarece cunoștea datele exigibilității acestora, ce au fost stabilite prin graficul de rambursare. Dacă s-ar accepta ipoteza susținută de recurent, în sensul că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care decizia Curții de Conturi a rămas definitivă, ar însemna să se admită că, deși partea a pierdut dreptul la acțiune prin lipsa de diligență în termenul prevăzut de lege pentru repararea prejudiciului, intervenirea unor împrejurări extrinseci raporturilor dintre părți, cum este decizia Curții de Conturi, să îi dea acesteia posibilitatea de a repune în discuție dreptul la acțiune, stins ca urmare a neexercitării acestuia în termenul prevăzut de lege. Validarea opiniei recurentului (respectiv că a cunoscut prejudiciul și pe cel care răspunde de producerea lui la data emiterii deciziei nr. 1/2013 a Curții de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara și a raportului Comisiei de analiză numite prin Dispoziția Primarului Municipiului Hunedoara nr. 1662/2019) contrazice principiul de drept potrivit căruia nimănui nu îi este îngăduit să se prevaleze în fața justiției de propria sa culpă pentru valorificarea un drept. Se reține că, de altfel, recurentul nu a atacat măsurile dispuse de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Hunedoara prin decizia nr. 1/2013 cu privire la recuperarea prejudiciului generat de executarea necorespunzătoare a clauzelor contractului de leasing financiar, aspect ce rezultă din considerentele deciziei nr. 3671 din 3 iulie 2018 a Curții de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2013, prin care s-a reținut că măsurile dispuse la Capitolul II pct. 1 și pct. 2 din decizia nr. 1/28.01.2013 "sunt măsuri rămase definitive". Față de considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și că, potrivit art. 1 din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege", va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Hunedoara împotriva deciziei nr. 1900 din 8 decembrie 2021 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Totodată, în lipsa dovezilor de plată a cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-pârâtă A. S.A. prin întâmpinare, conform prevederilor art. 452 C. proc. civ., în baza art. 453 din același act normativ, Înalta Curte va respinge cererea acestei părți privind obligarea recurentului-reclamant la plata spezelor de judecată.