ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2597/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă la data de 10.09.2020, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Bilbor, UAT Comuna Bilbor, să se constate, în temeiul dispozițiilor art. 9 raportat la art. 5 din O.G. nr. 9/09.01.2000, nulitatea de drept a clauzei care stipulează obligația reclamantei de a plăti majorări de întârziere de 5% pe zi în cazul întârzierilor la plata redevenței, clauză prevăzută în cadrul punctului 4 - articolul 9 din Contractul de concesiune nr. x/20.09.2000 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 3, art. 5, art. 9 din O.G. nr. 9/09.01.2000. Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, ca inadmisibilă, și în subsidiar ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Primul ciclu procesual Prin sentința nr. 136/16.02.2021, Tribunalul Harghita, secția civilă a respins acțiunea. Prin decizia nr. 320/A/07.12.2021, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției I civilă din cadrul aceleiași instanțe. Prin decizia nr. 214/A/24.02.2022, completată prin decizia nr. 459/A/19.05.2022, ambele pronunțate de secția I civilă a Curții de Apel Târgu Mureș, a fost respins apelul declarat de A. S.R.L., apelanta fiind obligată să plătească intimaților pârâți suma de 5000 RON, cheltuieli de judecată. Prin decizia nr. 1075/08.06.2023 din 08 iunie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de reclamanta A., decizia atacată fiind casată iar cauza trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Al doilea ciclu procesual Prin decizia nr. 221/A/07.03.2024, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței; a schimbat în tot sentința; a admis acțiunea; a constatat nulitatea clauzei cuprinsă la punctul 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x/20.09.2000, prin care s-au stabilit în sarcina reclamantei majorări în cuantum de 5% din suma datorată pentru fiecare zi de întârziere; a obligat, în solidar, intimații pârâți să plătească apelantei reclamante suma de 35.400 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând contravaloarea taxei judiciare de timbru și contravaloarea parțială a onorariului de avocat achitat în cauză.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7, 8 C. proc. civ., pârâții Consiliul Local Bilbor și UAT Comuna Bilbor. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții au învederat următoarele: -Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 35 C. proc. civ.. Prin prezentul litigiu reclamanta a solicitat ca instanța să constate un fapt juridic, respectiv inexistența dreptului recurentelor de a percepe penalități de întârziere a executării sale neconforme a obligațiilor stabilite prin contractul de concesiune nr. x/20.09.2000, dat fiind faptul că nivelul acestora depășește cuantumul maxim legal stabilit de O.G. nr. 9/2000. Recurenții arată că acțiunea în constatare are un caracter subsidiar față de acțiunea în realizare (conform cu care, oricine are o pretenție împotriva altei persoane ori urmărește soluționarea în justiție a unei situații juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanței competente), astfel că, atâta cât timp cât partea a avut la dispoziție un alt mijloc procedural pentru realizarea dreptului subiectiv civil, nu poate utiliza actualmente de acțiunea în constatare, aceasta urmând a fi respinsă, ca inadmisibilă. Legiuitorul a urmărit ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept subiectiv civil, să se restabilească ordinea de drept afectată prin încălcarea respectivă, finalitate ce poate fi atinsă în mod direct și definitiv prin promovarea unei acțiuni în realizarea dreptului sau, cum este cazul în speță, prin formularea de către reclamantă a tuturor apărărilor în cadrul dosarului nr. x/2016 prin care să tindă la contracararea susținerilor recurentelor din respectivul litigiu. În fapt, reclamanta urmărește un obiectiv limitat, respectiv să se constate inexistența unui drept al pârâtelor împotriva sa, mai exact imposibilitatea de a fi calculate majorări de întârziere aferente redevențelor restante pentru anii 2015-2016, astfel cum prevede pct. 4, art. 9 din Contractul de concesiune nr. x/20.09.2000 și, în consecință, diminuarea/înlăturarea acestora. Însă, potrivit doctrinei și jurisprudenței, acțiunea prin care se solicită declararea nulității este o acțiune în realizare, indiferent dacă se întemeiază pe un motiv de nulitate relativă sau absolută, reclamanta având la momentul demarării primului litigiu dintre părți toate instrumentele necesare pentru protejarea dreptului antamat și în prezentul dosar. Pe cale de consecință, atât timp cât reclamanta a avut la dispoziție, la momentul demarării litigiului din 2016, acțiunea în realizare, respectiv declararea nulității clauzei contractuale contestate în prezentul cadru procesual, însă nu a înțeles să uzeze de aceasta, devine aplicabilă sancțiunea prevăzută de art. 35 C. proc. civ., respectiv inadmisibilitatea acțiunii în constatare. -Instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., situație față de care recurenții invocă excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată. Este adevărat că efectul constatării nulității absolute a unei clauze contractuale, astfel cum a fost solicitată de către reclamantă, are efect asupra prestațiilor anterioare, însă între părți există hotărâri judecătorești care consfințesc dreptul pârâtelor de a încasa sume de bani de la reclamantă, tocmai în virtutea pct. 4, art. 9 din contractul nr. x/20.09.2000. Pe cale de consecință, fără a nega efectele nulității absolute presupus incidente, atât timp cât contractul încheiat între părți a încetat, iar împotriva reclamantei există hotărâri judecătorești definitive de obligare la plata unor sume de bani în favoarea pârâtelor, dar și de respingere a contestației la executare inițiate în urma pronunțării acestei hotărâri, iar cea dintâi nu are remedii procesuale în a desființa hotărârea de fond pronunțată în dosarul nr. x/2016, apare ca lipsită de interes promovarea prezentului demers judiciar, acesta fiind, în fapt, lipsit de efecte juridice. -Instanța de apel în mod eronat a dispus respingerea excepției procesului rău condus față de noul demers judiciar al reclamantei, reprezentat de prezentul dosar, raportat la apărările pe care reclamanta le-ar fi putut face în întreg istoricul litigios dintre părți, însă cu precădere în litigiul ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, soluționat definitiv. Atât timp cât, deși societatea comercială a supus analizei instanței pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x/2000 încheiat între părți, prin prisma prevederilor art. 1, 2 și ale art. 3, alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/09.01.2000 - invocând nulitatea absolută a clauzei presupus abuzive, declarând-o nulă și ineficace, iar nu și pe cele ale art. 5 din același act normativ, este pe deplin dovedit că încă la momentul anului 2016 - cel al demarării primului litigiu dintre părți, reclamanta ar fi avut la îndemână mijloace suficiente și potrivite de apărare împotriva pretențiilor recurenților, astfel cum sunt formulate prin noua cerere de chemare în judecată, în ambele litigii interesul urmărit de societatea comercială fiind același, respectiv neachitarea de penalități. Mai mult, prin neinvocarea tuturor apărărilor și excepțiilor incidente în cauză la momentul respectiv, reclamanta a încălcat prevederile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., prin neexecutarea obligației ce îi revenea. Mai mult, în considerentele deciziei Tribunalului Harghita au fost analizate apărările societății comerciale cu privire la caracterul nelegal al clauzei contractului de concesiune prin care au fost stabilite majorările de întârziere în cazul neplății redevenței și s-a concluzionat că acestea nu sunt întemeiate, inclusiv prin raportare la dispozițiile O.G. nr. 9/2000. În analiza lor, instanțele de judecată cu siguranță au avut în vedere, în momentul analizării clauzelor contractuale dintre părți, eventualele nulități absolute/exprese - în temeiul art. 247 alin. (1) C. proc. civ., și, în măsura în care ar fi fost incidente norme sancționatorii contractuale - cum este cea invocată de reclamantă în prezentul litigiu, instanțele de judecată le-ar fi invocat din oficiu, cu atât mai mult cu cât norma de drept material aplicabilă în cauză este C. civ. din 1864. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au arătat că s-a invocat de către recurenți, în fața instanței de apel puterea de lucru judecat a naturii juridice a clauzei contractuale reprezentată de pct. 4, art. 9 din Contractul de concesiune nr. x/2000 încheiat între părți prin raportare la soluțiile pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2016, însă curtea de apel a apreciat în mod eronat că această chestiune litigioasă a fost tranșată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, ca urmare a pronunțării deciziei civile nr. 1075/08.06.2023. Instanța de apel a analizat superficial atât cele învederate de recurenți, cât și conținutul hotărârii de casare, întrucât, nicăieri în cuprinsul deciziei nr. 1075/08.06.2023 nu se face vorbire despre puterea de lucru judecat a naturii juridice a acestei clauze, ci strict despre constatarea sau nu a legalității acesteia. În speță, prin raportare la hotărârea judecătorească atacată și la apărarea formulată în fața instanței de apel privind incidența puterii de lucru judecat a naturii juridice a clauzei contractuale reprezentată de pct. 4, art. 9 din Contractul de concesiune nr. x/2000 încheiat între părți, recurenții apreciază că este incident motivul de casare invocat, dat fiind faptul că soluția la care s-a oprit instanța apare ca fiind nemotivată. Cercetarea judecătorească și motivarea sentinței recurate au fost superficiale atât timp cât instanța de apel nu a motivat în fapt și în drept soluția pronunțată sub acest aspect, întreaga motivare axându-se pe analiza clauzei contractuale contestate prin prisma prevederilor O.G. nr. 9/2000, fără a stabili dacă, în funcție de natura juridică a acestei clauze, îi pot fi impuse rigorile actului normativ menționat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a chestiunii litigioase reprezentate de dreptul recurenților de a aplica și primi penalități pentru neexecutarea la timp a obligațiilor contractuale de către reclamantă. În cauză, chestiunea litigioasă o reprezintă suma de bani rezultată din aplicarea clauzei din pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x încheiat între părți, de vreme ce, în dosarul anterior nr. x/2016, obiectul litigiului a fost suma de bani rezultată din executarea necorespunzătoare a contractului - in integrum. În suma de bani la plata căreia a fost obligată reclamanta prin sentința civilă nr. 595/29.06.2017, pronunțată de Judecătoria Toplița este inclusă și suma reprezentând majorări de întârziere - sumă care, ultima ratio, face obiectul actualului dosar, chiar dacă, formal, este supusă analizei instanței legalitatea unei clauze contractuale prin perspectiva incidenței unei nulități absolute. Prin urmare, o nouă analiză a acestei chestiuni litigioase, respectiv obligația reclamantei de plată a penalităților datorate ca urmare a întârzierilor la plata redevenței, conform pct. 4, art. 9 din contractul nr. x/20.02.2000, presupune o încălcare a autorității de lucru judecat, câtă vreme aceste aspecte au fost tranșate în litigiul anterior în care a fost pronunțată deja o hotărâre definitivă. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții arată că instanța de apel a dat o hotărâre prin care a calificat în mod eronat natura juridică a contractului nr. x/2000. Astfel, prin decizia recurată se reține că ne aflăm în prezența unui contract pur civil, aspect contrazis de legislația incidentă la momentul încheierii actului, respectiv C. civ. din 1864, precum și Codul comercial, ce clasifică prezentul contract drept unul comercial, fiind aplicate greșit normele de drept material reprezentate de art. 3, art. 4, art. 7 și art. 56 din Codul comercial. Scopul încheierii contractului între părți a fost unul eminamente comercial pentru societatea A. S.R.L., respectiv "explorarea/exploatarea surselor de apă minerală existente în perimetrul Bilbor, conform licențelor obținute de la ANRM", ce constă în punerea în valoare a unei resurse naturale, ceea ce conferă, în baza normelor de drept material arătate mai sus, calitatea de act comercial al contractului și pentru recurenți. Conform art. 5 din O.G. nr. 9/2000, "în raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an". Interpretând per a contrario dispozițiile sus-citate rezultă că, în raportul juridic dintre părțile prezentei spețe - fiind unul comercial - nu este aplicabilă dispoziția legală redată anterior. Aspectele reținute prin decizia atacată conform cărora natura civilă a contractului încheiat între părți a fost stabilită prin decizia nr. 1515/29.09.2019 a ÎCCJ sunt nelegale, din moment ce analiza instanței supreme s-a făcut strict prin raportare la normele procedurale incidente și neasimilarea contractului din speță unuia administrativ, dat fiind faptul că bunul ce face obiectul concesiunii face parte din domeniul privat al statului, însă în niciun moment nu a procedat instanța, în regulatorul de competență, la analiza normelor de drept material incidente, analiza în cauză raportându-se doar la actele normative actuale aplicabile strict în domeniul dreptului procedural. Pe cale de consecință, având în vedere caracterul comercial al contractului de concesiune nr. x/2000 încheiat între părți - catalogat ca având această natură ca urmare a prevederilor de drept material anterior menționate, acesta nu se subsumează rigorilor instituite de art. 5 și art. 9 al O.G. nr. 9/2000, privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești ce se repercutează strict asupra convențiilor civile cu obligații bănești, aceste norme de drept material fiind, la rândul lor, aplicate greșit. S-a reținut, prin decizia atacată, faptul că, la încheierea contractului de concesiune nr. x/20.09.2000, au fost încălcate prevederile O.G. nr. 9/09.01.2000 dată fiind natura de dobândă moratorie a clauzei contractuale reprezentată de pct. 4, art. 9, interpretare pe care recurenții o consideră eronată. În cauză este vorba despre o clauză penală inserată în contractul de concesiune prin care au fost stabilite daune-interese moratorii - sub forma penalităților și nicidecum sub forma dobânzilor, clauză stabilită conform art. 1.066-1070 din C. civ. 1864, astfel încât nu se poate concluziona decât că, în raportul juridic contractual existent între părțile prezentului litigiu, nu sunt aplicabile dispozițiile O.G. nr. 9/2000 care limitează dobânda legală pentru obligații bănești. În acest sens, instanța de apel a omis să aibă în vedere și dispozițiile art. 1069 din C. civ. 1864, referitoare la clauza penală reliefându-se astfel, fără putință de tăgadă, caracterul juridic al clauzei litigioase, din moment ce prin hotărârile pronunțate ca urmare a litigiului dintre părți demarat în anul 2016, reclamanta a fost obligată atât la plata contravalorii redevenței restante, cât și a majorărilor de întârziere aferente conf. pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x/20.09.2000. De asemenea, din interpretarea art. 1088 din C. civ. din 1864 rezultă natura de clauză penală a pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune încheiat între părți, dat fiind faptul că părțile nu au stabilit nicio dobândă contractuală, aceste aspecte reieșind și din interpretarea clauzelor contractuale prin prisma voinței părților. Astfel, în mod eronat a considerat instanța de apel că nu ne aflăm în fața unei clauze penale, ci a unei dobânzi moratorii și prin raportare la prevederile art. 1.066 C. civ. 1864 care definesc clauza penală ca fiind "aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i", dat fiind faptul a omis să aibă în vedere natura mixtă a clauzei penale - astfel cum este ea stipulată și în contractul dintre părți, cu o componentă sancționatorie și una reparatorie, prevalentă fiind cea punitivă. În principal, rolul clauzei penale este de a sancționa neexecutarea și comportamentul culpabil al debitorului și numai în subsidiar, în acele situații în care s-a produs un prejudiciu, servește și la acoperirea acestuia, instanța de apel atribuindu-i clauzei litigioase exclusiv natura de dobândă moratorie - ce indemnizează doar întârzierea în plata sumei datorate, fără a sancționa comportamentul culpabil al reclamantei. În cauză, pct. 4, art. 9 din contractul de concesiune nr. x/20.09.2000 nu stipulează o dobândă, ci o veritabilă clauză penală venită să garanteze creditorului îndeplinirea de către debitor a obligației principale asumate prin contract, respectiv plata redevenței, precum și pentru sancționarea acestuia. Suma la care a fost obligată pârâta prin soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2016 reprezintă un drept de despăgubire al concedentului, solicitat în baza clauzei penale reprezentate de art. 9 din contractul de concesiune. În mod nelegal se reține de către instanța de apel faptul că ne aflăm în prezența unei dobânzi contractuale, din moment ce dobânda poate purta numai asupra cuantumului sumei împrumutate, fiind un accesoriu al sumei datorate cu titlu principal, mai exact aceasta este incidentă doar în cazul încheierii unui contract de împrumut cu dobândă, astfel cum era acesta prevăzut în art. 1.587 C. civ. 1864 (act normativ incident la momentul încheierii contractului dintre părți), nicidecum în cazul încheierii unui contract de concesiune. În acest sens, recurenții învederează că din Nota de fundamentare pentru adoptarea O.G. privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești nr. 13/2011 și de abrogare a O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, reiese fără putință de tăgadă că domeniul de aplicabilitate al acestora se limitează la reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, situație de fapt și de drept în care nu ne aflăm, contractul dintre părți fiind unul de concesiune, caracterizat prin alte obligații principale ale părților, nicidecum bănești, ci referitoare la folosința bunului din domeniul privat al comunei. Contractul nr. x/20.09.2000, încheiat de părți, este un contract de concesiune guvernat de Legea nr. 219/1998 care în art. 1 precizează că obiectul unui astfel de contract este "atribuirea concesiunii de... c) bunuri proprietate publică ori privată a statului, județului, orașului sau comunei, în schimbul unei redevențe", rezultând astfel că obligațiile părților din prezentul dosar nu erau, în mod principal și exclusiv, bănești. Nu în ultimul rând, prin interpretarea per a contrario a art. 1 al Legii nr. 313/19.02.1879 pentru anularea clauzei penale din oarecare contracte și pentru adaosul unui aliniat la articolul 1089 din C. civ., conform căruia "Clauza penală, aflată în contracte de împrumuturi sau de prestații în natura, este și va rămânea anulată, oricare va fi data actului a cărui executare se cere, însă numai dacă termenul exigibilității creanței va cădea în urma promulgării acestei legi", rezultă faptul că, în cazul contractului de concesiune, clauza penală stipulată, conform acordului părților, rămâne valabilă și produce efectele juridice conform naturii ei, dat fiind faptul că aceasta este interzisă doar în contractele de împrumut. Prin urmare, întrucât în speță suntem în prezența unui contract de concesiune - în care este permisă clauza privind sancționarea neexecutării obligațiilor și a comportamentului culpabil al debitorului, însă interzisă calcularea și perceperea de dobânzi - nefiind un contract de folosire a capitalului împrumutat, apare ca evident faptul că pct. 4, art. 9 din contractul nr. x/20.09.2000 are natura juridică a unei clauze penale, nefiind astfel incidente prevederile O.G. nr. 9/2000.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că pentru prima oară în recurs, pârâții invocă o apărare privind o pretinsă aplicabilitate a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., susținere care nu numai că reprezintă o apărare nouă în recurs, dar care nici nu are vreo legătură cu obiectul cauzei. Acțiunea de constatare a nulității absolute a clauzei de la art. 9 pct. 4 din Contractul de concesiune nr. x/2000 nu reprezintă o acțiune în constatarea inexistenței unui drept al pârâților de a aplica penalități, ci este o veritabilă acțiune în realizare, care vizează constatarea de către instanță a operării unei sancțiuni imperative prevăzute în mod expres de art. 9 din O.G. nr. 9/2000. În ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., de asemenea, aceasta este o apărare nouă în recurs dar, totodată, este o apărare ce nu poate fi primită întrucât interesul reclamantei este evident, aceasta fiind vătămată prin stipularea unei clauze nule de drept, care o obligă la plata unor penalități de întârziere cu peste 8.000% față de maximul admis de lege conform art. 5 din O.G. nr. 9/2000. În ce privește excepția procesului rău condus, recurenții urmăresc, în mod inadmisibil, reluarea unor aspecte tranșate cu putere de lucru judecat prin decizia de casare a Înaltei Curți și supun analizei o construcție juridică formală, fără legătură cu mecanismul excepției invocate. Referitor la motivele de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 7 C. proc. civ., arată că instanța de apel a motivat în mod clar că problemele de drept dezlegate de instanța de recurs în caz de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel încât chestiunea lucrului judecat tranșată de instanța de recurs, prin respingere, în cadrul încheierii din 02.02.2021, neatacată de pârâți, este o dezlegare a problemei de drept obligatorie atât pentru părți, cât și pentru instanța care rejudecă fondul după casare. În cauză nu se pune problema încălcării autorității de lucru judecat, întrucât nu există identitate de părți, obiect și cauză cu dosarul nr. x/2016. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arată că în mod corect instanța de apel a reținut tranșarea anterioară a caracterului civil al contractului și litigiului ce are ca obiect acest contract, în condițiile în care în litigiul anterior privind contractul de concesiune nr. x/2000, cauza a fost înregistrată pe rolul secției civile specializate în litigii cu profesioniștii a Curții de Apel Târgu Mureș, ca mai apoi să fie trimisă secției civile, de contencios administrativ și fiscal a instanței, iar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1515/29.09.2019, dată în tranșarea definitivă a acestui aspect litigios a stabilit, în raport cu obiectul litigiului, faptul că avem de-a face cu un contract civil și nu comercial, care atrage competența secției civile și nu a secției specializate în litigii cu profesioniștii. La data de 04.11.2024, recurenții au depus note scrise, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinare, admiterea recursului astfel cum a fost formulat și judecata în lipsă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: - Critica recurenților, conform căreia decizia ar fi nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susține o încălcare a formelor de procedură în neanalizarea judecății din apel, cu trimitere la dispozițiile art. 35 C. proc. civ., art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., precum și o greșită soluționare a excepției procesului rău condus (exceptio mali processus). Niciunul din aspectele menționate nu este de natură să atragă nelegalitatea deciziei și incidența cazului de casare indicat. Astfel, în ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., recurenții au arătat că instanța a pronunțat o hotărâre în constatarea inexistenței (respectiv, inexistența dreptului pârâților de a percepe penalități de întârziere în legătură cu executarea neconformă a obligațiilor asumate de societatea A. S.R.L. printr-un contract de cesiune) deși acțiunea în constatare are caracter subsidiar celei în realizare, pe care partea adversă o avea la dispoziție în valorificarea dreptului subiectiv afirmat. Separat de împrejurarea că acțiunea prin care se tinde la constatarea nulității unui act juridic (respectiv, a unei clauze din conținutul acestuia care, particularizată la speță, viza stabilirea unei majorări pe fiecare zi de întârziere), nu este una în constatare, ci în realizare, de vreme ce prin intermediul acesteia se poate desființa un act producător de efecte juridice, modificându-se, ca atare, ordinea juridică și raporturile dintre părți, ceea ce prevalează în analiza instanței de recurs este impedimentul susținerii de către recurenți a unei asemenea critici, decurgând din prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor procedurale menționate, motivele de casare nu pot fi primite "decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor". Or, aspectul decurgând din pretinsa inadmisibilitate a acțiunii, dat de nerespectarea regulii subsidiarității acțiunii în constatare în raport cu cea în realizare, este unul dedus judecății omisso medio, pentru prima dată în faza recursului. - Aceeași este situația criticii referitoare la excepția lipsei de interes a reclamantei în promovarea acțiunii - sub motiv că există deja hotărâri judecătorești în raporturile dintre părți, favorabile pârâților, așa încât reclamanta nu și-ar mai justifica demersul în prezenta cauză -, critică formulată direct în recurs și, ca atare, nesusceptibilă de analiză în raport cu rigorile procedurale ale art. 488 alin. (2) C. proc. civ., anterior menționate. - Critica privind greșita soluționare, de către instanța de apel, a excepției procesului rău condus (exceptio mali processus) întrucât nu a sancționat demersul reclamantei de a deduce din nou judecății valabilitatea unei clauze a contractului de concesiune al părților, deși avea posibilitatea să o supună evaluării judiciare sub toate aspectele cu ocazia judecății anterioare, este, de asemenea, nefondată. Astfel, susținerea recurenților, conform căreia societatea intimată ar fi trebuit să-și valorifice toate apărările în litigiul anterior (care a vizat plata redevenței restante și a majorărilor de întârziere) nu este una de natură să pună obstacol celei de-a doua judecăți dintre părți, în măsura în care poate fi invocat un fundament juridic nou al pretențiilor, nesupus verificării jurisdicționale anterioare și deci, neexistând impedimentul decurgând din dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. referitor la efectul negativ, extinctiv al autorității de lucru judecat ("Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect"). Împrejurarea că printr-o conduită procedurală adecvată, caracterizată prin diligență în susținerea pretențiilor sau în realizarea apărărilor, părțile ar trebui să-și valorifice dintru început toate argumentele, motivele și temeiurile juridice care le justifică poziția în raportul litigios, în vederea soluționării definitive a conflictelor judiciare, nu înseamnă, în același timp, că poate opera o decădere a părții din dreptul de a sesiza ulterior instanța cu analiza unor aspecte care nu au făcut obiect al primei judecăți. În acest sens, dispozițiile art. 247 alin. (3) C. proc. civ., de care se prevalează recurenții, care pun în sarcina părții obligația de a invoca toate mijloacele de apărare și toate excepțiile procesuale de îndată ce îi sunt cunoscute, sancționează o conduită contrară nu prin decăderea din dreptul de a le invoca ulterior, ci prin obligația de plată a unor despăgubiri, pentru pagubele pricinuite părții, cu trimitere la dispozițiile art. 189 - 191 C. proc. civ. De aceea, susținerea conform căreia reclamanta ar fi trebuit ca în procesul anterior să invoce nevalabilitatea clauzei penale in contractul de concesiune al părților și din perspectiva dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 9/2000, referitoare la cuantumul maxim al dobânzilor, este una inaptă să pună obstacol celei de-a doua judecăți, câtă vreme, așa cum s-a arătat, pe de o parte, nu a operat o decădere pe acest aspect din dreptul de a sesiza instanța (neexistând o astfel de sancțiune în dreptul pozitiv) și, pe de altă parte, dispozițiile art. 6 C. proc. civ. garantează, în același sens cu reglementarea la nivel european (art. 6 CEDO), dreptul fiecărei persoane la judecarea cauzei sale, prin recunoașterea accesului la justiție. Astfel fiind, afirmația recurenților, potrivit căreia, întrucât în procesul anterior intimata din prezenta cauză a supus analizei instanței valabilitatea clauzei de la pct. 4 art. 9 al contractului prin prisma dispozițiilor art. 1,2 și 3 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 9/2000, iar nu și din punct de vedere al dispozițiilor art. 5 al O.G. nr. 9/2000, aceasta ar însemna că partea nu ar putea solicita ulterior constatarea nulității din perspectiva noului temei juridic este una care ignoră principiul liberului acces la justiție, ale cărui limitări nu pot fi decât unele legale și expres reglementate, ceea ce nu este cazul în speță. - Critica referitoare la incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. susține o nemotivare a deciziei atacate, câtă vreme s-ar fi reținut greșit că prin decizia de casare pronunțată în cauză (nr. 1075/8.06.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă) s-ar fi tranșat chestiunea referitoare la natura juridică a clauzei contractuale disputate prin raportare la litigiul anterior al părților și, în același timp, analiza respectivei clauze prin prisma prevederilor O.G. nr. 9/2000 s-ar fi realizat fără a se stabili dacă natura juridică a acesteia ar permite aplicarea actului normativ menționat. Argumentele aduse de reclamanți în susținerea acestei critici sunt fără fundament, fiind contrazise de considerentele deciziei din apel. Astfel, ceea ce a reținut instanța de apel, cu trimitere la decizia de casare, este modalitatea în care aceasta a tranșat asupra lipsei de incidență a efectului pozitiv al lucrului judecat atașat deciziei nr. 36/2018 a Tribunalului Harghita (pe dezlegările căreia pârâții recurenți din prezenta cauză își sprijină susținerile în legătură cu valabilitatea clauzei penale), pe aspecte de ordin procedural, legate de neatacarea încheierii prin care prima instanță din judecata anterioară respinsese "excepția puterii de lucru judecat". În acest context, instanța de apel a reținut corect, cu referire la art. 501 C. proc. civ., și la obligativitatea dezlegărilor în drept ale deciziei de casare, că nu mai pot fi primite susținerile pârâților în legătură cu modalitatea în care s-a tranșat, cu putere de lucru judecat, asupra clauzei de la pct. 4 art. 9 din contractul de concesiune al părților. În ce privește pretinsa nemotivare a deciziei sub aspectul calificării clauzei, astfel încât să poată fi reținută incidența O.G. nr. 9/2000, poziția recurenților este în contradicție cu întreaga argumentare regăsită în considerentele deciziei din apel în legătură cu noțiunea de clauză penală în reglementarea dată de legislația civilă aplicabilă în raport cu data încheierii contractului (vechiul C. civ.) și cu limitarea adusă în materia libertății contractuale sub aspectul dobânzilor moratorii, inclusiv prin instituirea sancțiunii nulității în anumite condiții. - Recurenții-pârâți au pretins nelegalitatea deciziei și pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., arătând că în cauză a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosarul anterior (nr. x/2016 al Judecătoriei Toplița) prin care societatea A. S.R.L. a fost obligată la despăgubiri în baza contractului de concesiune, a cărui clauză de la pct. 4, art. 9 privind majorările de întârziere este disputată în prezentul litigiu. Critica este, de asemenea, nefondată întrucât ignoră parcursul procesual al litigiului, care a impus, în funcție de modalitatea în care părțile au înțeles să-și facă apărările și să aducă în fața judecății aspecte soluționate în procesul anterior, limitele în care au putut fi valorificate verificările jurisdicționale din dosarul nr. x/2016 (și a căror nesocotire, sub efectul dat de autoritatea lucrului judecat, au invocat-o recurenții). Astfel, deși în primă instanță pârâții-recurenți s-au prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat decurgând din sentința nr. 595/2017 a Judecătoriei Toplița, rămasă definitivă prin decizia nr. 36/2018 a Tribunalului Harghita, sub aspectul valabilității clauzei penale de la pct. 4 art. 9 din contractul de concesiune al părților, această susținere a lor nu a fost primită, fiind respinsă "excepția prezumției de lucru judecat" prin încheierea nr. 1/02.02.2021 a Tribunalului Harghita, cu motivarea că "dezlegările anterioare nu statuează cu privire la temeiurile avute în vedere prin introducerea acțiunii de față". Întrucât această încheiere interlocutorie nu a fost atacată de pârâți, soluția definitivându-se ca atare, prin decizia nr. 1075/8.06.2023 pronunțată în cauză de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a fost casată hotărârea instanței de apel (decizia nr. 214/A/24.02.2022 a Curții de Apel Târgu Mureș) care valorificase efectul pozitiv al lucrului judecat în mod neprocedural, în absența unui apel care să pună în discuție modalitatea în care acest aspect al judecății mai putea face obiect al cenzurii de legalitate. Astfel fiind, conduita procesuală a pârâților a însemnat definitivarea acelei soluții de la judecata în primă instanță care a statuat asupra faptului că în cauză nu se poate repercuta efectul pozitiv al lucrului judecat anterior (pe aspectul valabilității clauzei penale) întrucât sunt supuse judecății și analizei jurisdicționale temeiuri juridice noi, neinvocate în primul proces. În acest context, recurenții-pârâți pretind greșit că decizia atacată ar fi nesocotit efectul autorității lucrului judecat anterior. În realitate, prin termenii și conținutul criticii formulate, recurenții-pârâți sunt cei care tind la nesocotirea autorității de lucru judecat, care se manifestă și în interiorul aceluiași proces, în sensul în care dezlegările cu caracter obligatoriu ale deciziei de casare se impun fără posibilitatea de a fi contrazise sau reevaluate, cu ocazia reluării judecății de către instanța de trimitere. - Critica formulată de recurenți pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susținut nelegalitatea deciziei pentru nesocotirea dispozițiilor art. 4, 7 și 56 Codul comercial, incidente cauzei în raport cu data încheierii contractului de concesiune nr. x/2000, texte în funcție de care contractul ar fi trebuit considerat ca având natură comercială, exceptat ca atare de la aplicarea dispozițiilor art. 5 din O.G. nr. 9/2000, care limitează într-o anumită modalitate dobânda numai cu privire la raporturile civile. De asemenea, s-a arătat că soluția dată în cauză, în regulatorul de competență pronunțat de Înalta Curte, nu ar fi tranșat natura civilă a contractului, întrucât analiza instanței s-ar fi realizat "strict prin raportare la normele procedurale incidente și neasimilării contractului unuia administrativ, nefiind analizate normele de drept material incidente". Critica are caracter nefondat. Astfel, instanța de apel a reținut în mod corect natura raporturilor juridice dintre părți ca având caracter civil, decurgând dintr-un contract civil, față de cele statuate cu caracter obligatoriu (conform art. 135 alin. (2) C. proc. civ.) prin decizia nr. 1515/26.09.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în regulator de competență. Prin această din urmă hotărâre, instanța supremă a tranșat conflictul negativ apărut între secțiile Curții de Apel Târgu Mureș, care și-au declinat reciproc competența - considerând că litigiul nu se grefează pe un contract administrativ și respectiv, că ar fi vorba despre un litigiu între profesioniști, având în vedere că pârâta este o societate comercială care exploatează terenul concesionat în scopul obținerii unui profit - stabilind, în raport cu obiectul și natura cauzei deduse judecății, că "actul a cărui desființare se cere, contractul de concesiune încheiat de părți, este un contract civil", iar litigiul este unul esențialmente civil. În acest context, susținerea recurenților conform căreia natura civilă a contractului nu ar fi fost stabilită prin regulatorul de competență este una eronată. Pe de o parte, întrucât determinarea competenței nu s-a făcut "strict prin raportare la normele procedurale incidente" întrucât această operațiune, de determinare, în concret, a instanței competente, este una subsecventă calificării litigiului, în funcție de care se stabilesc criteriile de competență incidente (în speță, fiind vorba de competența materială procesuală disputată). Pe de altă parte, stabilindu-se că este vorba despre un litigiu esențialmente civil, el nu putea fi altfel calificat de instanța învestită cu continuarea judecății, opunându-se și regula de interpretare tertium non datur (care nu permite ca, odată stabilită o interpretare, să fie permisă și o altă interpretare, care să o contrazică pe prima). De altfel, (și în mod subsidiar, față de cele arătate anterior, care se impun analizei principale și determinante a prezentei instanțe de recurs) temeiurile de care se prevalează recurenții (art. 4, 7 și 56 Codul comercial) nu ar fi fost oricum apte să justifice o altă natură respectiv, comercială, a raportului juridic. Aceasta întrucât contractul având ca obiect un imobil era considerat, în reglementarea vechiul Codul comercial (cu înțelesul dat în doctrina și în jurisprudența dezvoltate sub acest aspect) ca având caracter eminamente civil, chiar atunci când era încheiat între doi comercianți, față de împrejurarea că art. 3 Codul comercial, în enumerarea actelor obiective de comerț, nu făcea referire și la actele juridice privitoare la imobile. Ca atare, scoaterea acestor contracte din categoria actelor de comerț, de către legiuitor, a avut consecința considerării lor ca având caracter civil, fiind lipsit de relevanță criteriul subiectiv (al părților actului), precum și așa-numita prezumție de comercialitate, prev. de art. 56 Codul comercial De aceea, raportat la natura civilă a contractului de concesiune încheiat de părți, instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 5 și 9 din O.G. nr. 9/2000 și, constatând că nivelul dobânzii datorate (corespunzătoare unor majorări zilnice de 5% din suma datorată) depășește dobânda legală cu mai mult de 50% pe an (fiind vorba, în speță, de 1825% pe an) a găsit justificat incidentă sancțiunea nulității absolute. - Argumentele aduse de recurenți, în sprijinul aceluiași motiv de nelegalitate, al greșitei aplicări a normelor art. 5 și 9 din O.G. nr. 1/2000, au vizat și împrejurarea că părțile au stabilit, prin clauza de la pct. 4 art. 9 a contractului de concesiune, o veritabilă clauză penală, având ca obiect daune-interese moratorii, iar nu acordarea de dobânzi, pentru a fi limitate în ce privește cuantumul lor. S-a făcut trimitere, în acest sens, la dispozițiile art. 1066 - 1070 vechiul C. civ., art. 1069 și art. 1088 vechiul C. civ., pentru a se demonstra natura de clauză penală a celei convenite de părți și greșeala instanței de apel care a considerat că nu ar fi vorba despre o asemenea clauză ci de stipularea unei dobânzi moratorii, atribuindu-i exclusiv o funcție reparatorie, dată de întârzierea în executarea obligației, fără a sancționa și comportamentul culpabil al reclamantei. Critica este fără fundament și din perspectiva acestor argumente, lipsite de substanță juridică. Astfel, contrar susținerii recurenților, instanța de apel a reținut în considerentele deciziei, cu trimitere la dispozițiile din vechiul C. civ., de care aceștia se prevalează, că în cauză părțile au convenit asupra unei clauze penale având ca obiect evaluarea anticipată a despăgubirilor (sub forma unor penalități zilnice de 5% din suma datorată, în cazul întârzierii la plata redevenței). Cum clauza penală poate avea ca obiect deopotrivă, determinarea daunelor interese în caz de neexecutare, precum și în situația executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate, în mod corect s-a reținut că, în speță, este vorba despre o evaluare anticipată a prejudiciului în cazul executării cu întârziere a obligației principale, de plată a redevenței, acesta fiind sensul majorărilor sau penalităților de întârziere convenite. Disocierea pe care o fac recurenții între clauza penală și dobânzile moratorii este una artificială și incorectă, menită doar să sustragă raporturile juridice ale părților de la incidența O.G. nr. 9/2000 și de la sancțiunea nulității, câtă vreme obiectul clauzei penale îl reprezintă, în speță, tocmai despăgubirile cuvenite pentru întârzierea în executare, adică pentru plata obligației bănești reprezentate de redevența datorată și evaluarea întinderii acestora prin stabilirea unei majorări pe zi de întârziere. Or, potrivit art. 1 din O.G. nr. 9/2000, părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii pentru întârzierea în plata unei obligații bănești (ca în cazul redevenței) exprimată într-o sumă de bani datorată lunar. Această dobândă are caracter moratoriu, reprezentând echivalentul bănesc al prejudiciului încercat ca urmare a executării cu întârziere a obligației (potrivit situației din speță, plata redevenței restante fiind constatată prin decizia nr. 36/2018 a Tribunalului Harghita), fiind doar indirect, prin amenințarea pe care o reprezintă pentru debitor, o modalitate de constrângere în executarea obligației principale. Susținerea că în speță nu ar fi vorba despre dobânzi contractuale "din moment ce dobânda poate purta numai asupra cuantumului sumei împrumutate, fiind incidentă doar în cazul încheierii unui contract de împrumut" este una care nesocotește evident dispozițiile menționate anterior, ale art. 1 din O.G. nr. 9/2000, care fac referire la dobânzi pentru întârziere la plata unei obligații bănești, fără distincții în privința izvorului juridic al unei asemenea obligații. În consecință, potrivit tuturor considerentelor arătate, criticile formulate pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5,6,7 și 8 C. proc. civ. au fost găsite lipsite de fundament juridic, recursul pârâților urmând să fie respins ca nefondat.