ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1935/2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

I.1. Obiectul cererii deduse judecății:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita, secția civilă, sub nr. x/2023, la 27 decembrie 2023, reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând următoarele:

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul Harghita, în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 1039 din 25 septembrie 2024, Tribunalul Harghita, secția civilă a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, în contradictoriu cu pârâtul A., ca inadmisibilă; a obligat reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc la plata către pârâtul A. a sumei de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Deciziile pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, în apel:

Prin decizia nr. 42/R din 22 ianuarie 2025, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declinat competența de soluționare a apelului declarat în cauză în favoarea secției I civile a Curții de Apel Târgu-Mureș.

Prin decizia nr. 224/A din 06 martie 2025, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc împotriva sentinței civile nr. 1039 din 25 septembrie 2024, pronunțate de Tribunalul Harghita; a obligat apelantul-reclamant să plătească intimatului pârât suma de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 224/A din 06 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, prim Primar.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la 05 mai 2025, sub nr. x/2023*, fiind repartizată computerizat aleatoriu, spre soluționare, completului filtru nr. 2, care, prin rezoluția din 12 mai 2025, a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) C. proc. civ. în ceea ce privește cerința impusă de lit. d) a aceluiași articol, a reținut că recurentul-reclamant a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în temeiul art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, a stabilit că recursul este scutit de la plata taxei judiciare de timbru.

II.1. Motivele de recurs:

Recurentul-reclamant Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii apelului, și, în rejudecare, să se dispună respingerea excepției inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu de către instanță, a excepției prescripției dreptului material la acțiune și a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului, invocată de pârât, și admiterea cererii sale așa cum a formulat-o, precum și să fie scutit de la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este neîntemeiată și nelegală, fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Sub acest aspect, a menționat că instanța de apel a constatat că nu s-a urmat procedura reglementată de Codul de procedură fiscală care are caracter special, iar recurentul nu are deschisă calea dreptului comun pentru colectarea taxei locale pretinse, fără a lua în considerare că suma reprezintă prejudiciul creat bugetului local al municipiului Miercurea-Ciuc prin ocuparea ilegală a domeniului public, iar în lipsa unui raport de drept fiscal între recurent și pârâtul A., acesta nedeclarând și nesolicitând aprobarea ocupării domeniului public, mijlocul legal pentru recuperarea prejudiciului creat bugetului local nu este cel indicat de către instanță în contextul inexistenței unui titlu de creanță fiscală, relațiile dintre reclamant și pârât neîncadrându-se în dispozițiile Codul fiscal/Codul de procedură fiscală.

A precizat că în privința colectării altor taxe locale (taxa pentru ocuparea domeniului public) sunt incidente dispozițiile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, însă, în cauză, nefiind emis un titlu de creanță fiscală (din omisiunea pârâtului, acesta nerespectând cele prevăzute în procedura aprobată conform HCL-urilor anuale prin care se stabilesc impozitele și taxele locale), sunt aplicabile dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ.

Astfel, instanța de apel nu a ținut cont de apărările recurentului prin care a arătat că pârâtul nu a depus cerere pentru a putea fi calculată taxa și nici nu există vreun contract încheiat cu acesta, nu a solicitat și nu a fost emisă autorizație de construire pentru construcțiile amplasate pe teren, ci a ocupat domeniul public în mod ilegal.

Or, răspunderea civilă delictuală constă în obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara astfel paguba pricinuită, răspunderea civilă delictuală constituind răspunderea de drept comun, iar răspunderea contractuală o răspundere specială sau limitată, ceea ce înseamnă că ori de câte ori răspunderea civilă nu decurge din neexecutarea unui contract operează răspunderea delictuală.

A menționat că prejudiciul în materia răspunderii civile delictuale privește consecințele negative ale faptei ilicite care se manifestă pe plan material sau/și afectiv prin atingerile aduse bunurilor sau drepturilor de creanță aflate în patrimoniul persoanei sau chiar persoanei înseși și care sunt susceptibile de o reparație patrimonială. Prin reparația patrimonială a prejudiciului ca urmare a aplicării regulilor răspunderii civile delictuale are loc implicit și o reparație a acestui tip de prejudiciu, întrucât se recunoaște caracterul ilicit al faptei și, prin reparația patrimonială stabilită, are loc o restabilire a situației anterioare, care conduce și la restabilirea dreptului atins.

Or, în cauză, se poate reține răspunderea civilă din moment ce pârâtul, ocupând domeniul public în mod ilegal, a adus un prejudiciu patrimonial Municipiului Miercurea-Ciuc prin neplata taxei de ocupare a domeniului public, acesta semnând și acceptând cele cuprinse în Notificarea nr. x/28.06.2023, adică faptul că deține în proprietate o construcție, care este amplasată fără forme legale în str. x, fiind necesară eliberarea domeniului public și readucerea terenului la starea inițială și achitarea datoriilor aferente taxei pentru ocuparea domeniului public, neformulând obiecțiuni.

Mai mult, recunoscând cu ocazia întâlnirilor din 28 iunie 2022 și 30 iunie 2022 că are cunoștință despre faptul că trebuie să mute construcțiile, pârâtul a și eliberat domeniul public la data de 26 august 2023, însă nu a achitat taxa de ocupare.

Recurentul-reclamant a făcut trimitere la fotografiile înainte de data notificării care atestă existența construcției de 30 mp, la panoul publicitar era afișat numărul de telefon folosit de pârâtul A., la care a fost contactat recurentul, la 09 octombrie 2023, după apelarea acestuia din urmă la 06 octombrie 2023, fiind întocmită în acest sens nota telefonică nr. 50242/09.10.2023, depusă la dosarul cauzei, dar și la procesul-verbal de trasare a terenului efectuat la fața locului de topograf, înregistrat sub nr. x/04.10.2022, semnat de pârât fără obiecții.

A mai susținut că instanța nu a ținut cont nici de apărările sale referitoare la faptul că dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren în cauză (str. x F.N.) îl are Municipiul Miercurea-Ciuc, conform Cărții funciare nr. x Miercurea-Ciuc, anexată la dosarul cauzei, arătând și faptul că societatea B. S.A. nu are niciun drept real asupra terenului și a imobilului-spațiu de la această adresă, iar Contractul de comodat din 01.03.2016 a fost încheiat între C. S.R.L. și B. S.A. pentru darea în folosință exclusivă, cu titlu gratuit, a spațiului în Miercurea-Ciuc, str. x și nu în str. x F.N., fiind vorba de ocuparea unui alt imobil-teren.

Astfel, instanța, respingând acțiunea introductivă ca inadmisibilă, a restricționat drepturile Municipiului Miercurea-Ciuc de a alege demersul procedural în vederea recuperării prejudiciului cauzat de pârât prin ocuparea ilegală a domeniului public.

II.2. Apărările formulate în cauză:

II.2.1. Întâmpinarea:

Prin întâmpinarea depusă la 23 mai 2025, prin poștă, în termen legal, intimatul-pârât A. a invocat, în principal, pe cale de excepție, nulitatea recursului, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea căii extraordinare de atac, ca nefondată, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

În susținerea poziției sale procesuale, cu privire la excepția nulității recursului, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., intimatul-pârât a arătat că pentru a se încadra susținerile recurentului în ipoteza avută în vedere de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acesta trebuia să invoce și să dezvolte una din ipotezele enumerate la pct. 1- 8 în alin. (1) al acestui articol.

Deși în partea finală a recursului a indicat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul nu a arătat normele de drept material care au fost încălcate în raport de soluția inadmisibilității acțiunii civile, ținând cont de faptul că excepția respectivă a fost soluționată doar în baza unor dispoziții de drept procedural și nu de drept material.

De altfel, motivarea recursului cuprinde o reiterare a motivelor de apel, cu privire la aspecte ce țin de fondul cauzei, fără a se combate considerentele instanței privind respingerea apelului, prin arătarea modului în care ar fi admisibilă acțiunea de drept comun formulată de reclamant.

A precizat că nu pot fi puse în discuție, prin motivele de recurs, similar celor din apel, excepția lipsei calității procesuale pasive și a excepției prescripției, întrucât instanța de fond nu s-a pronunțat asupra acestor excepții.

Deși prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 3.777.750,00 RON cu titlu de taxă de ocupare temporară a domeniului public pentru 2019-2023, susținând că a deținut în proprietate construcții care au fost amplasate, fără forme legale, pe str. x F.N., ocupând domeniul public în mod nelegal, fiind vorba de o creanță bugetară, pentru recuperarea acesteia trebuia urmat Codul de procedură fiscală.

Chiar dacă reclamantul a invocat Hotărârile Consiliului Local nr. 335/2018, nr. 343/2019, nr. 331/2020, nr. 343/2021 și nr. 423/2022, nu a arătat categoria de taxă de ocupare a domeniului public ce s-ar aplica sumei calculate și imputate intimatului, dat fiind că în anexele hotărârilor invocate sunt enumerate diferite categorii de taxe, fiecare având un cuantum diferit de plată, pentru care apelantul trebuia să emită un titlu de creanță fiscală, respectiv actul prin care se stabilește și se individualizează creanța fiscală indicată în hotărârea instanței de fond.

A precizat că, potrivit art. 454 lit. h) Codul fiscal, taxa de ocupare temporară a domeniului public face parte din categoria "alte taxe locale", iar conform art. 2 alin. (1) Codul de procedură fiscală, acest ultim act normativ reglementează drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului general consolidat, indiferent de autoritatea care le administrează, cu excepția cazului când prin lege se prevede altfel, așa cum s-a menționat și în hotărârea instanței de fond.

Fiind vorba de o excepție absolută, instanța de apel a examinat-o cu prioritate, fără a mai analiza celelalte două excepții. În motivele de recurs s-au dezvoltat elementele răspunderii civile delictuale cu trimiteri la răspunderea civilă contractuală, însă instanța de fond a respins acțiunea nu pentru că ar fi vorba de o răspundere civilă contractuală, ci pentru că temeiul recuperării acestor creanțe nu este cel al dispozițiilor de drept comun, ci dispozițiile din Codul de procedură fiscală.

II.2.2. Răspunsul la întâmpinare:

Prin răspunsul la întâmpinare depus la 28 mai 2025, prin poștă electronică, în termen legal, recurentul-reclamant a arătat că a adus critici concrete la adresa deciziei atacate cu privire la modalitatea de soluționare a apelului de către instanță, indicând normele de drept material încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reiterând în acest sens argumentele de fapt și de drept expuse în cadrul cererii de recurs.

II.3. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Reținând incidența dispozițiilor art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", se constată că recursul nu a parcurs procedura de filtrare, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., având în vedere că cererea de chemare în judecată a fost înregistrată la 27 decembrie 2023, ulterior datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din 02 iunie 2025, s-a fixat termen de judecată la 11 noiembrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, termen la care instanța a reținut cauza în pronunțare, în principal, pe excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, iar în subsidiar pe fondul căii extraordinare de atac.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

II.4.1. Examinând, cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, argumentată de intimatul-pârât prin prisma neîncadrării criticilor formulate de recurentul reclamant în cazurile de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., dar și a reiterării acelorași apărări invocate în apel, asupra cărora instanța devolutivă s-a pronunțat deja, în sensul respingerii lor, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și se impune a fi respinsă, ca atare, pentru următoarele considerente:

Este real că recurentul nu a făcut o sistematizare riguroasă a criticilor pe care le-a dezvoltat subsecvent indicării motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prezentându-le într-o manieră imprecisă și, uneori, improprie și fără a expune întotdeauna un raționament juridic apt a demonstra nelegalitatea deciziei atacate.

Însă, o atare modalitate de concepere a cererii motivate de recurs nu este de natură a conduce, prin ea însăși, la aplicarea sancțiunii nulității acestei căi de atac pentru că, dintr-o interpretare per a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., conform căruia "Aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488", reiese obligația instanței de a verifica dacă și în ce măsură motivele expuse de parte, în susținerea recursului, sunt susceptibile de încadrare în motivele de casare pe care legea de procedură le conține.

Or, din analiza conținutului motivelor de recurs expuse de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că, deși în cuprinsul lor se regăsesc și susțineri ce au fost formulate în faza procesuală anterioară, asupra cărora instanța de apel deja s-a pronunțat, precum și susțineri de ordin factual, ce tind către o reapreciere a probatoriului și, pe acest temei, către o recalificare juridică a actelor și faptelor litigioase, chestiuni care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanța învestită cu soluționarea prezentei căi extraordinare de atac, există și critici în a căror dezvoltare recurentul s-a raportat la însăși motivarea deciziei atacate, combătând argumentele reținute de instanța de apel în considerentele ce susțin soluția adoptată, și care pot fi încadrate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că pot face obiectul controlului judiciar în recurs.

În concret, recurentul reproșează instanței de apel modul de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii precum și aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză, or, asemenea critici sunt, în mod incontestabil, unele care privesc aspecte de nelegalitate a judecății din apel și care, din perspectiva cazurilor de casare reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pot fi formal încadrate în motivele reglementate la pct. 5 și 8 ale art. 488 alin. (1), indicate, de altfel, parțial, și în memoriul de recurs.

În aceste circumstanțe, având în vedere că, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conține și critici care satisfac cerința de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., ci de un act de sesizare apt a determina legala învestire a instanței de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motive ce urmează a fi analizate ca atare.

În considerarea acestor aspecte, Înalta Curte, având în vedere dispozițiile art. 486 alin. (1) și pe cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va respinge, ca nefondată, excepția nulității recursului declarat de reclamant, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile formulate prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în speța de față.

II.4.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente:

Din circumstanțele factuale ale cauzei reiese că recurentul-reclamant Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar a învestit instanța cu o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, având ca finalitate recuperarea prejudiciului patrimonial ce i-a fost cauzat ca urmare a amplasării de către intimatul-pârât A., pe domeniul public, a unei construcției de 30 mp, fără forme legale, în perioada 2019-2023, prejudiciu ce constă în taxa de ocupare temporară a domeniului public

Prima instanță a respins acțiunea, ca inadmisibilă, soluție validată prin decizia recurată în care instanța de apel a reținut, în esență, că în situația creanțelor fiscale, cum este cazul taxei de ocupare a domeniului public clamate în speță, partea trebuia să urmeze procedura reglementată de Codul de procedură fiscală și nu calea dreptului comun, în absența unui titlu care să o ateste.

Prin motivele de recurs, criticând o atare dezlegare, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel, aplicând greșit normele de drept material, nu a luat în considerare faptul că suma solicitată prin demersul judiciar inițiat reprezintă prejudiciul creat bugetului local al municipiului Miercurea-Ciuc prin ocuparea ilegală a domeniului public și că nu există un titlu de creanță fiscală, relațiile dintre părți neîncadrându-se în dispozițiile Codul fiscal/Codului de procedură fiscală.

Înalta Curte constată că instanța anterioară, examinând hotărârea atacată în limitele devoluțiunii fixate prin motivele de apel, a respins calea ordinară de atac formulată de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar, ca nefondat, apreciind în mod corect că, atât timp cât partea nu a urmat procedura specială reglementată de Codul de procedură fiscală, nu are deschisă calea dreptului comun pentru recuperarea sumei respective întrucât, taxa locală în discuție, stabilită în conformitate cu H.C.L nr. 335/2018, nr. 343/2019, nr. 331/2020, nr. 343/2021 și nr. 423/2022 privind stabilirea impozitelor și taxelor locale, precum și a taxelor speciale în municipiul Miercurea-Ciuc, reprezintă o taxă locală stabilită în conformitate cu prevederile art. 486 alin. (1) din Codul fiscal și are natura juridică a unei creanțe fiscale, încadrându-se la lit. h) a art. 454 Codul fiscal.

Astfel, instanța de apel nu a contestat dreptul recurentului-reclamant de a pretinde de la pârât sumele cu acest titlu, ci doar calea de care acesta s-a prevalat în acest scop și care, în opinia sa, nu poate fi decât cea reglementată de normele speciale de procedură fiscală, de la care nu se poate deroga prin formularea unei acțiunii direct în instanță pe calea dreptului comun.

Potrivit situației de fapt reținute de instanțele de fond și necontestate de părți, prin Notificarea nr. x/28.06.2023, emisă de recurentul-reclamant, i s-a pus în vedere intimatului-pârât să elibereze domeniul public, să aducă terenul la starea inițială și să achite contravaloarea taxei pentru ocuparea domeniului public, în cuantum total de 3.777.750.00 RON, sumă calculată pe anii 2019-2023, în baza hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Miercurea-Ciuc, nr. 335/2018. nr. 343/2019, nr. 331/2020, nr. 343/2021 și nr. 423/2022.

Prin aceeași notificare, s-a menționat că actul astfel emis constituie punere în întârziere în conformitate cu prevederile art. 1522 C. civ.. În urma primirii notificării, intimatul-pârât a eliberat domeniul public, a readus terenul la starea inițială, ridicând construcția amplasată, însă nu a achitat taxa de ocupare a domeniului public.

În categoria impozitelor și taxelor, în concordanță cu art. 454 Codul fiscal, sunt incluse: a) impozitul pe clădiri și taxa pe clădiri, b) impozitul pe teren și taxa pe teren, c) impozitul pe mijloacele de transport, d) taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor, e) taxa pentru folosirea mijloacelor de reclamă și publicitate, f) impozitul pe spectacole, taxele speciale, g) alte taxe locale.

Potrivit art. 486 alin. (1) Codul fiscal, "(1) Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucuresti sau consiliile județene, după caz, pot institui taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice și pentru vizitarea muzeelor, caselor memoriale, monumentelor istorice de arhitectură și arheologice și altele asemenea", iar conform alin. (3) al aceluiași articol "(3) Taxele prevăzute la alin. (1) și (2) se calculează și se plătesc în conformitate cu procedurile aprobate de autoritățile deliberative interesate".

Modalitatea de calcul și de plată a taxei locale pretinse intimatului-pârât a fost reglementată prin hotărârile Consiliului Local al Municipiului Miercurea-Ciuc, invocate de recurentul-reclamant, hotărâri în care, la art. 27 Cap. XII, este prevăzută procedura ce trebuie urmată pentru a se ajunge la această finalitate constând, în concret, în solicitarea adresată în scris (o cerere tip) în care să se specifice locația, suprafața, destinația și perioada pentru care se cerere aprobarea ocupării locului public; primirea acordului/avizului sau refizului, după verificarea și avizarea cererii solicitantul; calcularea taxei cu luarea în considerare a elementelor menționate în cerere și a valorilor prevăzute în anexa hotărârii și achitarea anticipată a acesteia.

Deși recunoaște că în privința colectării anumitor taxe locale, cum este cea pentru ocuparea domenului public, sunt incidente dispozițiile Codul fiscal și Codului de procedură fiscală, recurentul-reclamant a invocat inexistența unui titlu de creanță determinată de omisiunea pârâtului de a respecta procedura aprobată prin hotărârile consiliului local, prin care se stabilesc impozitele și taxele locale, aspect ce justifică, în opinia sa, alegerea căii de drept comun prin promovarea unei acțiuni în pretenții întemeiată pe răspunderea civilă delictuală reglementată de dispozițiile art. 1349 C. civ., însă o atare susținere nu poate fi primită în raport cu datele speței.

Inexistența titlului de creanță și, în consecință, a unui raport de drept fiscal, nu poate fi invocată drept argument legal de natură a permite declanșarea unui demers judiciar întemeiat pe dispozițiile de drept comun pentru recunoașterea și recuperarea unei creanțe fiscale, din moment ce activitatea de emitere a titlurilor de creanță și de recuperare a creanțelor fiscale este reglementată prin dispoziții speciale, din materia fiscală, care derogă de la dreptul comun și se aplică cu prioritate.

Fiind vorba de o taxă în înțelesul art. 454 Codul fiscal, aceasta este supusă regimului de colectare/percepere stabilit de Codul de procedură fiscală, astfel încât recuperarea acesteia urmează a se realiza prin procedura specială prevăzută de cod, iar nu prin obținerea unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-o acțiune de drept comun, cum eronat susține recurentul-reclamant.

Astfel, potrivit art. 152 Codul de procedură fiscală, colectarea creanțelor fiscale reprezintă totalitatea activităților care au ca scop stingerea creanțelor fiscale și se face în temeiul unui titlu de creanță fiscală sau al unui titlu executoriu, după caz.

Art. 1 pct. 37 Codul de procedură fiscală statuează că titlul de creanță fiscală este actul prin care, potrivit legii se stabilește și se individualizează creanța fiscală, iar împotriva acestuia, precum și împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestație, care este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal, conform art. 268 alin. (1) din același cod.

Totodată, se are în vedere că stingerea creanțelor fiscale se produce prin plată, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție, dare în plată și prin alte modalități prevăzute expres de lege, potrivit art. 22 Codul de procedură fiscală.

Cum, în cauză, nu s-a emis un act prin care să fie individualizată creanța pretins datorată cu titlu de taxă de ocupare a domeniului public, notificarea emisă de către reclamant nu poate fi asimilată unui titlu de creanță în condițiile prevăzute de art. 1 pct. 37 Codul de procedură fiscală.

Așadar, instanța de apel a făcut o corectă interpretare și aplicare a legii atunci când a confirmat raționamentul care a stat la baza soluției de respingere a acțiunii promovate împotriva pârâtului, ca inadmisibilă, fiind cert că atât timp cât reclamantul nu a uzitat de procedura reglementată de Codul de procedură fiscală pentru stabilirea, și recuperarea de la pârât a taxei datorate pentru ocuparea domeniului public, nu poate promova o acțiune civilă întemeiată pe răspunderea civilă delictuală cu scopul de a obține acoperirea prejudiciului pretins a-i fi fost cauzat prin neplata taxei respective.

Susținerile recurentului-reclamant relative la incidența dispozițiilor art. 1349 C. civ. și la condițiile în care operează răspunderea civilă delictuală a pârâtului, prin nuanțarea unor aspecte de ordin teoretic legate de prejudiciu, dar și faptic, regăsite în paginile 3-4 ale cererii de recurs, antamează fondul raportului juridic de drept substanțial, însă aceste chestiuni nu pot fi analizate întrucât depășesc limitele cadrului legal în care au fost analizate pretențiile deduse judecății, limite stabilite prin însăși cererea de chemare în judecată în care reclamantul a indicat în mod expres că suma solicitată de la pârât are titlul de taxă datorată pentru ocuparea domeniului public iar temeiul de drept al solicitării de obligare la plată îl constituie dispozițiile Codului de procedură fiscală.

Pe de altă parte, aceste susțineri au fost invocate de parte cu încălcarea principiului non omisso medio, direct în fața instanței de recurs, fără să fi făcut obiectul dezbaterilor și a unei dezlegări proprii a instanței de apel, astfel că nu pot fi primite, în raport cu prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul, cât și recursul, sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel.

Cum efectul devolutiv al apelului se limitează la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care vizează judecata instanței de apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări sau susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu calea extraordinară de atac.

Or, prin motivele de apel, reclamantul a criticat sentința primei instanțe de admitere a excepției inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, prin prisma prevederilor art. 27 alin. (1) și (4) Capitolul XII - Alte taxe locale din H.C.L.-urile privind stabilirea impozitelor și taxelor locale, precum și a taxelor speciale în municipiul Miercurea Ciuc, dar și a prevederilor alin. (1) și (3) ale art. 486 - Alte taxe locale din Codul fiscal, care instituie procedura de urmat pentru calcularea și plata taxei locale, susținând că singura modalitate prin care poate să recupereze sumele pretins datorate de pârât este calea dreptului comun, fără a aduce în discuție, însă, aplicabilitatea dispozițiilor art. 1349 C. civ. și îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

În consecință, aceste susțineri nu pot fi analizate.

De altfel, solicitând instanței de recurs să constate că în cauză sunt îndeplinite condițiile necesare antrenării răspunderii delictuale a pârâtului, recurentul reclamant face largi trimiteri la situația de fapt și la modul în care aceasta ar fi trebuit să fie reținută și evaluată de către instanțele de fond în raport cu probatoriul administrat, or, în mod evident, astfel de susțineri nu se circumscriu unor veritabile critici de nelegalitate a deciziei atacate, apte de a fi analizate din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., instanței de recurs nefiindu-i să rețină o altă situație de fapt decât cea avută în vedere în apel și nici să reaprecieze asupra unor chestiuni de fapt.

Pentru considerentele expuse, reținând că, în cauză, nu se verifică incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 224/A din 06 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-pârât A., de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.:

"Instanța poate, chiar și din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaților, atunci când acesta este vădit disproporționat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfășurată de avocat, ținând seama și de circumstanțele cauzei. Măsura luată de instanță nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său".

Fundamentul acestei obligații, care constituie un caz particular de răspundere civilă, îl constituie culpa procesuală, adică împrejurarea că partea, prin atitudinea sa în proces, a determinat aceste cheltuieli, fie solicitând recunoașterea unui drept pe care nu îl are, fie neexecutându-și o obligație care îi incumbă.

În raport cu criteriile conturate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cheltuielile de judecată pot fi acordate în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al acestora, inclusiv al onorariilor avocaților (cauza Sabou și Pârcălab împotriva României, hotărârea din 28 septembrie 2009).

Aplicând în speță aceste considerații de ordin teoretic, Înalta Curte constată că suma solicitată de intimatul-pârât, în cuantum de 9.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, dovedite cu factura din 23 mai 2025 și chitanța seria x nr. x din 23 mai 2025 aflate la dosar, depășește limitele rezonabilității și ale proporționalității în raport cu valoarea, complexitatea cauzei și activitatea efectiv desfășurată de către apărătorul intimatului-pârât, concretizată în redactarea întâmpinării, în cuprinsul căreia apărările s-au rezumat doar la excepția nulității căii extraordinare de atac și la reiterarea, pe fondul cauzei, a argumentelor expuse în întâmpinarea formulată în fața instanței de apel, dar și cu împrejurarea că recursul a fost soluționat la primul termen de judecată fixat, din 11 noiembrie 2025, astfel că se impune diminuarea sa.

În consecință, Înalta Curte va obliga pe recurentul-reclamant Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimatul-pârât A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 224/A din 06 martie 2025, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant Municipiul Miercurea-Ciuc, prin Primar la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 3.000 RON, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 noiembrie 2025.