ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1023/2020

Ședința publică din data de 03 iunie 2020

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Miercurea Ciuc la data de 13.12.2016, reclamantele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții acționarii fostei S.C. C. S.A. - societate dizolvată și lichidată și D., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1012/23 martie 2017, Judecătoria Miercurea Ciuc a dispus declinarea competenței de soluționare a acțiunii în favoarea Tribunalului Harghita.

Prin încheierea din 31 mai 2017, Tribunalul Harghita s-a declarat competent sub aspectul soluționării ambelor petite și a admis excepția inadmisibilității acțiunii în constatare formulată prin primul petit.

Prin precizarea de acțiune înregistrată la data de 9 august 2017, reclamantele au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Consiliului Județean Harghita, completând acțiunea prin formularea unui nou capăt de cerere, în sensul de a se constata existența dreptului de proprietate al acestuia cu privire la terenurile din litigiu - obiect al certificatelor de atestare pe care le-a emis în favoarea S.C. C. S.A.

Prin încheierea din 27 martie 2018, a fost anulată cererea modificatoare sub aspectul petitului suplimentar, întrucât a fost depusă după primul termen de judecată stabilit în cauză.

Prin sentința civilă nr. 675 din 9 mai 2018, Tribunalul Harghita, secția I civilă a admis excepția inadmisibilității în privința petitului 1 și, în consecință, a respins ca inadmisibilă cererea în constatare ce formează obiectul petitului 1, iar în ceea ce privește petitul 2 din acțiune, instanța de fond a admis excepția autorității de lucru judecat și a dispus respingerea lui pe acest considerent, obligând reclamantele să plătească pârâților de rând 1, prin Cabinet Individual de Insolvență F., suma de 2.975 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia nr. 101 din 7 martie 2019, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A împotriva sentinței civile nr. 675 din 9 mai 2018, pronunțată de Tribunalul Harghita, secția I civilă.

Au fost obligate apelantele, în solidar, la plata în favoarea intimatei S.C. C. S.A., prin lichidator judiciar Cabinetul Individual de Insolvență F., a sumei de 4165 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș au declarat recurs reclamantele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.

În susținerea recursului formulat, recurentele au formulat următoarele critici:

- - Soluția de admitere a excepției inadmisibilității primului capăt de cerere, adoptată prin încheierea din 31 mai 2017 de către prima instanță și menținută de instanța de apel este nelegală, respectiva excepție neputând fi soluționată, în opinia recurentelor, prin încheiere, ci doar prin sentință;

- În motivarea hotărârii, instanța de apel nu a arătat considerentele pentru care soluția instanței de fond referitoare la excepția inadmisibilității este legală, care este temeiul legal care permite instanței de fond să soluționeze o excepție procesuală, de fond, absolută și peremptorie, care ar trebui să pună capăt procesului fără cercetarea pe fond, prin încheiere, iar apoi să amâne judecarea cauzei;

- Motivarea instanței de apel este contradictorie, instanța reținând că excepția inadmisibilității a fost legal soluționată prin încheiere și apoi preluată în dispozitivul hotărârii, deși este analizată o excepție procesuală care nu necesita punerea în discuție a fondului dreptului dedus judecății, astfel că în mod greșit s-a apreciat că reclamantelor nu le-a fost cauzată nicio vătămare;

- Hotărârea atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la concluzia că acțiunea în constatare este inadmisibilă, motivat de faptul că reclamantele aveau deschisă calea acțiunii în realizare, instanța de apel ignorând că acestea justifică un interes legitim, personal și actual în formularea cererii în constatare, respectiv că recurentele nu au la îndemână o acțiune în realizare, cum este acțiunea în revendicare, prin cererea în anulare acestea neputând pretinde că au calitatea de titulari ai dreptului subiectiv care ar putea fi realizat și nici nu pot cere obligarea pârâților la respectarea unui drept, acțiunea în anularea titlurilor pârâților nevând, prin urmare, natura unei acțiuni în realizare în ceea ce le privește;

- Soluția de admitere a excepției autorității de lucru judecat cu privire la petitul 2 din acțiunea introductivă și soluția curții de apel de respingere a apelului cu privire la acest aspect fac incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurentele au învederat că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât nu există identitate de cauză, ignorând faptul că nu a fost "statuat" niciodată de vreo instanță de judecată (pentru că nici o instanță de judecată nu a mai fost sesizată cu vreo astfel de cerere), că dreptul de proprietate al pârâtei S.C. C. nu a luat naștere în mod valabil și, deci, nu există;

- Motivarea instanței de apel în ceea ce privește critica vizând autoritatea de lucru judecat este contradictorie. În acest sens, recurentele au arătat că instanța de fond a ținut cont de puterea lucrului judecat ca prezumție legală (și nu de excepția autorității de lucru judecat), caz în care ar fi avut obligația să analizeze cererea reclamantelor pe fond (și să țină cont de ceea ce au statuat instanțele anterioare cu puterea lucrului judecat) și nu să o respingă pe excepție, astfel cum a procedat. Or, instanța de apel a adoptat o motivare contradictorie, constatând că este legală admiterea excepției autorității lucrului judecat și respingerea pe excepție a cererii reclamantelor, deși în motivarea apelului a reținut că nu este vorba de autoritatea lucrului judecat, ci de prezumția legală a puterii lucrului judecat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din19 februarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 01 aprilie 2020.

Prin încheierea din data de 16.03.2020, pronunțată în Camera de consiliu, termenul de judecată stabilit pentru data de 01.04.2020 a fost preschimbat pentru data de 03.06.2020, având în vedere Hotărârea nr. 192/2020 a Consiliului Superior al Magistraturii și Ordinul nr. 91/12.03.2020 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Intimații D. și S.C. C. S.A., prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență F. au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. În esență, intimații au arătat că nu este incident niciunul dintre motivele de casare invocate în recurs, recurentele nedovedind nicio vătămare prin modalitatea în care a fost soluționată excepția inadmisibilității acțiunii în constatare, iar decizia recurată nu cuprinde motive contradictorii.

De asemenea, s-a susținut că argumentele referitoare la interesul formulării cererii în constatare sunt străine pricinii, soluția dată excepției autorității de lucru judecat fiind în concordanță cu prevederile art. 430 și art. 431 din C. proc. civ.

Intimatul Județul Harghita, prin Consiliul Județean Harghita, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, susținând că, în cauză, au fost corect aplicate prevederile art. 35 și art. 248 din C. proc. civ., respectiv că nu poate fi ignorat faptul că, anterior formulării prezentei cereri de chemare în judecată, au fost deja pronunțate hotărâri irevocabile, prin care s-a statuat asupra legalității certificatelor de atestare a dreptului de proprietate ce constituie obiect al prezentei cereri, fiind respinsă cererea reclamantelor având ca obiect constatarea nulității acestora și cererea de constatare a dreptului de proprietate asupra terenurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat.

În referire criticile vizând modul de soluționare a excepției inadmisibilității primului capăt de cerere, critici care se impun a fi analizate din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.:

În susținerea acestui motiv de recurs, recurentele au susținut, într-o primă teză, că, în mod eronat, instanța de apel a respins critica din apel vizând modul de soluționare a excepției inadmisibilității primului capăt de cerere, prin încheierea de ședință din data de 31 mai 2017.

Astfel, în opinia recurentelor, excepția inadmisibilității primului capăt de cerere nu putea fi soluționată printr-o încheiere de ședință ci, în măsura în care prima instanță a înțeles să soluționeze, prioritar, această excepție și nu să o unească cu fondul, trebuia să rămână în pronunțare cu privire la aceasta și să dispună, prin sentință, asupra acesteia.

Critica este nefondată.

În acest sens, Înalta Curte reține că prevederile art. 248 alin. (1) - (4) din C. proc. civ., stabilesc regula potrivit cu care excepțiile procesuale se soluționează cu prioritate, acestea putând fi unite cu administrarea probelor sau cu fondul cauzei doar în situațiile de excepție prevăzute de această normă legală, respectiv atunci când dovezile necesare soluționării excepției procesuale sunt aceleași cu probele necesar a fi administrate pentru finalizarea cercetării procesului sau pentru soluționarea fondului.

Din perspectiva textului de lege menționat anterior, rezultă că nu se justifică unirea excepției cu fondul cauzei în cazul în care situația de fapt este clar determinată prin cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, inclusiv în ipoteza în care excepția este admisă, însă instanța rămâne în continuare învestită, potrivit art. 248 alin. (5) din C. proc. civ., actul de procedură prin care se soluționează excepția este încheierea.

Or, în speță, deși recurentele pretind că s-ar fi impus ca instanța de fond să procedeze la soluționarea excepției inadmisibilității printr-o hotărâre, o atare susținere ignoră nepermis atât cadrul procesual în care acestea au înțeles să învească instanța de fond, caracterizat prin formularea a două capete de cerere, cât și împrejurarea că, pe calea excepției procesuale invocate în privința primului capăt de cerere, au fost deduse spre analiza primei instanțe exclusiv aspecte ce vizau lipsuri referitoare la dreptul la acțiune, relative la primul petit având ca obiect acțiunea în constatare, fără ca fondul dreptului dedus judecății prin această cerere să fie pus în discuție.

În consecință, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că cenzurarea admisibilității primului capăt de cerere formulat de reclamante, raportat la temeiul acestei cereri și la prevederile art. 35 din C. proc. civ. a fost corect realizată de instanța de fond prin încheierea de ședință din data de 31.05.2017.

Împrejurarea că, prin sus menționata încheiere s-a stabilit un nou termen de judecată, relevă aplicarea corectă a art. 248 alin. (5) din C. proc. civ. în cauză, dat fiind că, deși a fost admisă această excepție, prima instanța nu s-a dezînvestit decât în privința primului petit, continuând, însă, să fie legal sesizată cu analiza celui de-al doilea capăt de cerere.

De asemenea, întrucât raportat la prevederile art. 176 și art. 175 din C. proc. civ., nulitatea care ar fi putut opera în speță era una condiționată, nefiind expres prevăzută de lege, este judicioasă aprecierea instanței de apel în sensul că pentru a fi incidentă sancțiunea nulității sentinței apelate, ca urmare a prelării în cuprinsul hotărârii apelate a soluției date excepției inadmisibilității primului capăt de cerere (dispusă prin încheierea din 31.05.2017) era necesar ca recurentele să justifice vătămarea procesuală care le-a fost produsă.

Or, în speță, instanța de apel a constatat, făcând o aplicare judicioasă a prevederilor art. 248 alin. (1) și (5) din C. proc. civ., respectiv a art. 175 alin. (1) din C. proc. civ., că apelantele nu au justificat o atare vătămare procesuală, care nu trebuie confundată cu interesul acestora de a invoca nulitatea actului de procedură.

Subsumat aceluiași aspect vizând modalitatea în care, în apel, a fost soluționată critica reclamantelor vizând soluția de respingere, ca inadmisibil, a primului capăt de cerere, recurentele au susținut că instanța de apel a realizat o aplicare eronată în cauză a prevederilor art. 35 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține în privința sus menționatelor critici, că deși recurentele au apreciat că argumentele invocate în sprijinul acestora, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul acestora se tinde la a se evidenția o aplicare eronată, în speță, a art. 35 din C. proc. civ., așadar a unei norme de procedură.

Cum motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. are drept premisă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, făcând aplicarea art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la analiza criticii cu acest obiect din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că recurentele pretind că, în speță, ambele instanțe de fond au apreciat, în mod eronat, că nu sunt îndreptățite să formuleze acțiunea în constatare, întrucât au deschisă calea acțiunii în realizare, invocând interesul acestora în promovarea cererii.

Critica nu poate fi validată.

Astfel, în aplicarea art. 35 din C. proc. civ., pentru exercitarea acțiunii în constatare este necesar a fi îndeplinite următoarele condiții: partea să nu poată cere realizarea dreptului; să fie justificat un interes; respectiv, prin acțiune să nu se urmărească constatarea existenței sau inexistenței unei stări de fapt.

Trebuie menționat, totodată, că aceste condiții trebuie îndeplinite cumulativ, astfel că ele se impun a fi analizate de către instanțele învestite cu soluționarea unei acțiuni în constatare în mod gradual.

În speță, verificând considerentele deciziei civile recurate, se constată că instanța de apel nu a analizat și nici nu a constatat lipsa interesului reclamantelor în formularea primului capăt de cerere ci, raportându-se la prevederile art. 35 teza a II a din C. proc. civ., a verificat, prioritar, îndeplinirea cerinței vizând caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, condiție a cărei neîndeplinire, odată constatată, făcea inutilă analiza celorlalte cerințe de admisibilitate impuse de art. 35 din C. proc. civ.

În consecință, se constată că argumentele recurentelor reclamante nu se grevează pe raționamentul instanței de apel care a determinat adoptarea soluției de respingere a criticii din apel ce viza modul de soluționare a excepției inadmisibilității primului capăt de cerere formulat de reclamante, ci reprezintă nemulțumiri ale acestora cu privire la o altă condiție subsumată admisibilității cererii în constatare, anume cea a interesului în formularea acțiunii în constatare.

Înalta Curte constată, așadar, că, prin aceste argumente, recurentele-reclamante nu dezvoltă critici care să tindă a demonstra nelegalitatea judecății care s-a finalizat, în apel, prin constatarea caracterului fondat al excepției inadmisibilității cererii în constatare, în lipsa îndeplinirii condiției subsidiarității; or, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În consecință, numai în ipoteza îndeplinirii celorlalte condiții de admisibilitate impuse de art. 35 din C. proc. civ. - premisă care nu este însă îndeplinită în cauză, așa cum se va argumenta în analiza celorlalte critici care vizează aplicarea în cauză a acestei norme, s-ar fi putut pretinde în recurs, cenzurarea legalității deciziei civile recurate din perspectiva condiției interesului, condiție distinctă de cea referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în constatare.

În referire la argumentele care vizează greșita apreciere a instanței de apel în ceea ce privește posibilitatea reclamantelor de a cere realizarea dreptului pe calea celui de-al doilea capăt de cerere:

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că este corect raționamentul instanței de apel care, plecând de la cerința instituită prin art. 35 din C. proc. civ., care instituie caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, a reținut că, de vreme ce reclamantele au învestit prima instanță cu analiza unei cereri în realizarea aceluiași drept, formularea cererii în constatare tinde la a nega finalitatea urmărită de legiuitor prin reglementarea regimului juridic al acțiunii în constatare, aceea ca, în măsura în care este posibil, atunci când s-a încălcat un drept, restabilirea ordinii de drept să fie făcută, prioritar, pe calea acțiunii în realizare, înlăturându-se astfel incertitudinea din raporturile juridice civile.

Astfel, de vreme ce recurentele reclamante au justificat prezentul demers procesual susținând că, în calitatea lor de proprietar asupra construcțiilor - spații comerciale amplasate pe o parte din terenurile dobândite de pârâta S.C. C. S.A. - conform certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x din 02.12.2000 și seria x din 26.07.2001, terenuri înstrăinate ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.03.2010 la B.N.P. E., încheiat între pârâți - urmăresc să dobândească, în viitor, dreptul de proprietate asupra terenurilor menționate, în temeiul H.G. nr. 834/1991, o atare consecință juridică nu s-ar putea produce ca efect al admiterii acțiunii în constatare, prin care se solicită să se constate inexistența în patrimoniul pârâților a dreptului de proprietate, ci, prin desființarea retroactivă a actelor juridice exhibate drept titluri de proprietate de către pârâți, în privința cărora se invocă, prin cel de-al doilea capăt de cerere, nulitatea absolută, tinzându-se la lipsirea acestora de efecte juridice.

Nu poate fi validat argumentul recurentelor în sensul că, întrucât nu le-a fost recunoscută calitatea de proprietar asupra terenurilor în litigiu, acestea nu au la îndemână o acțiune în realizarea dreptului de proprietate, deoarece singurul mijloc procesual prin care ar putea tinde la realizarea dreptului urmărit ar fi acțiunea în revendicare imobiliară. O atare construcție juridică ignoră nepermis faptul că, în speță, recurentele reclamante nu au pretins deținerea în patrimoniul acestora a unui drept de proprietate asupra terenurilor în litigiu, (situație în care acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun ar fi constituit, într-adevăr, un mijloc procesual prin care să tindă la realizarea acestui drept real, respectiv obligarea pârâților să respecte acest drept), ci interesul primordial al acestora se centrează pe dovedirea inexistenței dreptului de proprietate al pârâților, principalul scop al acestora nefiind protecția unui drept real, actual, deținut de reclamante, ci stabilirea nelegalității procedurii prin care pârâtei S.C. C. S.A., i-a fost recunoscut acest drept, în temeiul Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991 și, pe cale de consecință, lipsirea de efecte a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate emise în favoarea acesteia, în privința terenurilor menționate în cererea introductivă și a actului juridic subsecvent prin care dreptul real a fost înstrăinat, scop care poate fi obținut prin acțiunea în anularea actelor juridice.

Contrar argumentelor din recurs, acțiunea în nulitatea unui act juridic este o acțiune în realizare deoarece prin constatarea nulității actului se produce în fapt o modificare a raporturilor juridice dintre părți, acestea fiind puse într-o altă situație juridică decât aceea pe care o aveau înainte de anularea acestuia, iar nu o acțiune în constatare.

În consecință, instanțele au reținut corect că cererea în constatare nu poate fi primită întrucât reclamantele au avut deschisă acțiunea în realizarea dreptului, ce constituie cel de-al doilea capăt de cerere formulat în cauză și care a fost deja soluționată prin decizia civilă nr. 602/R/17.10.2002 a Curții de Apel Târgu Mureș - hotărâre care se bucură de autoritate de lucru judecat în ceea ce privește dreptul solicitat a fi recunoscut în favoarea reclamantelor, așa cum se va demonstra în analiza criticii ce vizează greșita soluționare în cauză a excepției autorității de lucru judecat.

În ceea ce privește critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., vizând faptul că instanța de apel nu ar fi argumentat coerent raționamentul pentru care a apreciat că soluționarea excepției inadmisibilității prin încheierea de ședință prin care s-a dispus amânarea cauzei și nu prin sentință, nu a produs o vătămare a drepturilor acestora, și nici nu a făcut trimitere la temeiul legal care permite instanței de fond să soluționeze o excepție procesuală prin încheierea de ședință prin care s-a dispus amânarea judecății:

Critica este nefondată.

Astfel, învestită cu analiza acestei critici, instanța de apel avea a răspunde dacă este incidentă sancțiunea nulității hotărârii apelate, sens în care avea a stabili dacă, potrivit art. 248 alin. (1), (4) și (5) din C. proc. civ., excepția procesuală a inadmisibilității primului capăt de cerere formulat de reclamante se impunea a fi unită cu fondul cauzei și soluționată prin sentința apelată, sau putea fi soluționată printr-o încheiere premergătoare, respectiv dacă, preluarea în hotărârea apelată a soluției adoptate de prima instanță în privința acestei excepții prin încheierea de ședință din 31.05.2017, reprezenta sau nu un motiv de nulitate a hotărârii apelate, în raport de prevederile art. 175 - 176 din C. proc. civ.

Or, în speță, s-a reținut că împrejurarea că excepția inadmisibilității primului capăt de cerere a fost admisă inițial printr-o încheiere și reluată mai apoi prin dispozitivul sentinței nu este de natură a justifica vătămarea apelantelor, fiind vorba de o excepție procesuală care nu necesita punerea în discuție a fondului dreptului dedus judecății.

Prin urmare, contrar susținerilor din recurs, ipoteza privind motivarea contradictorie este contrazisă de conținutul hotărârii recurate, raționamentul expus de instanța de apel fiind logic și coerent, în acord cu normele legale incidente.

De asemenea, din conținutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma cerințelor impuse de art. 175, art. 248 și art. 35 din C. proc. civ., fiind avute în vedere aspectele esențiale pentru pronunțarea soluției.

Ca urmare, față de argumentele anterior prezentate, nu se poate reține absența unei motivări care să susțină soluția pronunțată și nici o contradicție între considerentele expuse în justificarea raționamentului instanței de control judiciar, situație care exclude incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În argumentarea recursului, recurentele au susținut, totodată, omisiunea instanței de apel de a motiva hotărârea recurată în privința posibilității acestora de a obține protecția dreptului pretins în cauză, pe calea unei acțiuni în realizare, critică care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Înalta Curte, examinând critica de nelegalitate în raport de conținutul său concret, reține caracterul nefondat al acesteia în condițiile în care în considerentele deciziei atacate se regăsește raționamentul care a justificat soluția de respingere a apelului formulat de reclamante. Parcurgerea acestor considerente relevă că, în esență, ca și prima instanță, curtea de apel a apreciat inadmisibilă cererea în constatare, întrucât reclamantele pot cere realizarea dreptului pe calea cererii formulate prin petitul doi al acțiunii, consecința inexistenței unui drept de proprietate în patrimoniul pârâtelor cu privire la imobilele terenuri din litigiu putând fi obținută prin efectul desființării actelor juridice în privința cărora se invocă nulitatea absolută.

Nefondată este și critica ce vizează modalitatea de soluționare a excepției autorității de lucru judecat, critică care poate fi subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., urmând a fi analizată din această perspectivă, deoarece soluția de respingere a pretenției reclamantelor având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatelor de atestare a dreptului de proprietate seria x din 02.12.2000 și seria x din 26.07.2001, emise în favoarea S.C. C. S.A. și respectiv, a contractuui de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.03.2010 la B.N.P. E., încheiat între pârâți, nu este rezultatul aplicării normelor de drept substanțial în materia nulității actelor juridice, ci s-a întemeiat pe excepția autorității de lucru judecat.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că principiul autorității de lucru judecat asigură imutabilitatea statuărilor jurisdicționale, stabilitatea și securitatea raporturilor juridice, parte importantă a preeminenței dreptului într-o societate democratică și a dreptului la un proces echitabil, prin aceea că, o chestiune litigioasă, odată tranșată de către o instanță nu mai poate fi readusă în fața instanței, iar soluția pronunțată nu mai poate fi contrazisă printr-o hotărâre ulterioară a altei instanțe.

Principiul autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Pornind de la argumentele subsumate acestei critici, care se limitează la a evidenția lipsa identității de cauză între pricina de față și cea soluționată prin decizia civilă nr. 602/17.10.2002 a Curții de Apel Târgu Mureș (aspect învederat și în ședința publică din data de 03.06.2020 de către recurentele reclamante reprezentate de apărător), Înalta Curte reține că noțiunea de cauză la care se referă textul art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. are în vedere temeiul juridic al dreptului valorificat prin acțiune, fiind derivată din argumentul care susține pretenția și nu se confundă cu scopul demersului judiciar, dar nici cu dreptul subiectiv și nici cu mijloacele de dovadă ale temeiului juridic.

Așadar, prin cauza cererii de chemare în judecată se înțelege fundamentul calificat juridic al cererii (act sau fapt juridic ori material pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmărește prin intermediul acțiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acțiunii).

În speță, reclamantele au invocat drept cauză a cererii lor în constatarea nulității actelor juridice reprezentate de certificatele de atestare a dreptului de proprietate seria x din 02.12.2000, seria x din 26.07.2001, emise în favoarea S.C. C. S.A. și, respectiv, de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 03.03.2010 la B.N.P. E., calitatea acestora de proprietar asupra construcțiilor-spații comerciale amplasate pe o parte din terenurile dobândite de pârâta S.C. C. S.A. prin cele două certificate de atestare a dreptului de proprietate în privința cărora se solicită a se constata nulitatea absolută, susținând că dreptul de proprietate opus de S.C. C. S.A nu a fost dobândit în mod valabil, ci a intrat în patrimoniul acestei pârâte cu încălcarea principiilor forței obligatorii și irevocabilității actului juridic unilateral, reprezentat de procesul-verbal nr. x din 17 dec. 1998 al adunării generale extraordinare a asociaților societății pârâte (întrunită pentru adoptarea hotărârii de divizare) prin care s-a decis transmiterea dreptului de folosință asupra respectivelor terenuri către S.C. A. S.R.L. și S.C. G. S.R.L., societăți nou înființate, urmând ca acestea să obțină titlul de proprietate în conformitate cu Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991.

Deși, în recurs, se pretinde că în acțiunea civilă soluționată prin decizia civilă nr. 602/R/17.10.2002 pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, instanțele anterioare nu au soluționat o cerere întemeiată pe principiile forței obligatorii a actului juridic unilateral și irevocabilitatii actului juridic unilateral de renunțare la drept emis de S.C. C. S.A., reprezentat de hotărârea din 17 decembrie 1998, a adunării generale extraordinare a asociaților societății pârâte, este corectă constatarea instanței de apel în sensul că, atât în cererea de chemare în judecată anterioară, cât și în cea prezentă, reclamantele s-au prevalat de efectele juridice produse de hotărârea consemnată în procesul-verbal nr. x/17.12.1998 al adunării generale extraordinare a asociaților S.C. C. S.A.

Astfel, autoritatea de lucru judecat privește nu numai dispozitivul hotărârii ci și considerentele care explicitează și determină limitele acestuia iar ceea ce prezintă relevanță în determinarea identității de cauză este existența unei identități de fapte și de reguli de drept aplicabile acestor fapte.

Or, în litigiul anterior, s-a statuat că "faptul divizării acestei societăți comerciale cu răspundere limitată și apoi al vânzării unora din activele comerciale - în procesul privatizării și al accelerării privatizării, către terți, nu modifică imperativele art. 1 și 5 ale H.G. nr. 834/1991 ...deoarece regimul juridic al unor asemenea terenuri, modalitatea de dobândire a certificatului de atestare a dreptului de proprietate (proprietatea fiind anterior dobândită în virtutea Legii nr. 15/1990, dar neatestată) și subiectul îndreptățit la titlu - sunt stabilite de legi speciale de strictă interpretare și aplicare - textele citate consacrând drepturi intransmisibile altor societăți comerciale și la care societatea îndreptățită - S.C. C. S.A. nu putea renunța prin hotărârea de divizare, asemenea decizie fiind nulă de drept, altfel spus - inaptă să producă consecințe juridice".

Cum fundamentul autorității de lucru judecat este dat de existența dezbaterilor contradictorii, în condiții de garanții procesuale, asupra aspectelor litigioase și de verificarea jurisdicțională, aptă să asigure imutabilitatea dezlegărilor instanței prin efectul autorității de lucru judecat, iar în litigiul anterior a fost deja constatată nulitatea manifestării de voință a S.C. C. S.A. de a renunța la dreptul de a dobândi, prin certificat de atestare a dreptului de proprietate, dreptul de proprietate asupra terenurilor menționate în cererea de chemare în judecată, cu consecința că aceasta nu mai are aptitudinea de a produce efecte juridice, respectiv, s-a statuat că acest drept nu putea fi transmis altor societăți comerciale (reclamantelor), o atare dezlegare jurisdicțională se opune cu autoritate de lucru judecat invocării în prezentul litigiu a principiilor forței obligatorii și irevocabilității aceluiași act juridic (așadar a aptitudinii acestei hotărâri de a produce efecte juridice obligatorii), pentru a demonstra nelegalitatea acelorași certificate de atestare a dreptului de proprietate.

Întrucât cauza acțiunii civile trebuie căutată în complexitatea de circumstanțe care au determinat voința părții interesate de a reclama, este lipsit de relevanță, din perspectiva verificării existenței identității de cauză faptul că, în expunerea motivelor de fapt ale cererii prezente, reclamantele fac trimitere la înscrisul constatator al hotărârii ce exprimă manifestarea de voință a S.C. C. S.A., anterior menționată, așadar la un mijloc de probă, câtă vreme, în realitate, ansamblul argumentelor care au justificat prezentul demers procesual relevă indubitabil că acestea au înțeles să se prevaleze de actul juridic al cărui suport material este reprezentat de procesul-verbal menționat, context în care au pretins recunoașterea efectelor obligatorii ale acestuia.

Or, solicitând instanțelor învestite cu prezenta acțiune să rețină că procesul-verbal care consemnează hotărârea de divizare și actul de renunțare evaluat în litigiul anterior, se bucură de forța obligatorie specifică actului juridic unilateral și generează efecte juridice în virtutea principiului irevocabilitatii actului juridic unilateral, reclamantele nu fac decât să pretindă o reevaluare a efectelor juridice ale actului consemnat în menționatul proces-verbal, contrar celor deja tranșate irevocabil.

Prin urmare, Înalta Curte constată că este neîntemeiat argumentul recurentelor-reclamante în sensul că validitatea certificatelor din litigiu nu ar fi fost anterior verificată și din perspectiva susținerilor acestora cu privire la forța obligatorie și irevocabilitatea actului juridic unilateral de renunțare la drept din partea S.C. C. S.A., înserat în hotărârea adunării generale extraordinare a asociaților din data de 17.12.1998.

Cum, prin prezenta acțiune, reclamantele nu invocă un nou temei al dreptului litigios, ci aceeași hotărâre a adunării generale a asociaților pârâtei din 17.12.1998, o atare solicitare nu ar putea fi încuviințată decât reevaluând condițiile impuse de lege pentru valabilitatea acesteia și dând o altă interpretare dispozițiilor legale aplicabile litigiului, de natură să o contrazică pe cea regăsită în decizia civilă nr. 602/2002 a Curții de Apel Târgu Mureș, hotărâre judecătorească irevocabilă. Așadar, se tinde, ca valorificându-se aceeași cauză juridică, să se readucă spre analiză aceeași pretenție.

În circumstanțele date, s-a apreciat în mod corect de către instanța de apel că se opun prezentului demers al reclamantelor dispozițiile art. 430 din C. proc. civ. și autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 602/2002 a Curții de apel Târgu Mureș.

Argumentul recurentelor potrivit cu care prin hotărârea anterioară nu s-a constatat că dreptul de proprietate al S.C. C. S.A. nu a luat naștere în mod valabil și, deci, acest drept nu există, respectiv că această constatare nu a mai fost realizată, de vreme ce nicio altă instanță nu a mai fost sesizată cu o astfel de cerere, nu este de natură să înlăture justețea argumentelor care au justificat soluția adoptată prin decizia civilă recurată, în speță, autoritatea de lucru judecat nefiind reținută în privința ambelor capete de cerere, ci raportat la acțiunea în realizare formulată în cauză, singurul instrument juridic avut de acestea la îndemână pentru a obține protecția dreptului pretins.

Or, recurentelor nu le este permis ca, prin formularea, ca prim petit, a unei cereri inadmisibile și reiterarea acelorași pretenții, fundamentate pe aceeași cauză juridică, deja tranșate jurisdicțional, pe calea celui de-al doilea capăt de cerere, să pretindă ignorarea efectului negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem), care face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză, după cum ceea ce este relevant în determinarea efectului pozitiv al lucrului judecat este stabilirea res judicata, cu consecința că, hotărârile anterioare prin s-a statuat în sensul valabilității actelor juridice de care se prevalează pârâții drept titlu de proprietate, se bucură de prezumția absolută că exprimă adevărul judiciar, astfel că nu mai pot fi contrazise.

Vor fi înlăturate și argumentele vizând motivarea contradictorie a instanței de apel raportat la faptul că prima instanță ar fi reținut puterea lucrului judecat ca prezumție legală și nu excepția autorității de lucru judecat, acestea fiind formulate formal, neavând suport în considerentele deciziei civile recurate, care s-au raportat, în mod judicios la prevederile art. 430 și 431 din C. proc. civ., norme care reglementând autoritatea de lucru judecat stabilesc că aceasta cunoaște două manifestări procesuale - excepția și prezumția - astfel că, atunci când se face trimitere la autoritatea de lucru judecat, nu se poate reține că se are în vedere doar excepția autorității de lucru judecat, ci această trimitere desemnează inclusiv prezumția - puterea de lucru judecat.

Pentru aceste considerente, se va respinge recursul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 101/A din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă, ca nefondat.

În conformitate cu prevederile art. 494 coroborat cu art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantele care se află în culpă procesuală, vor fi obligate la plata sumei de 2975 RON către intimatul-pârât D. cu reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, achitat conform chitanței nr. x/18.06.2020 și la plata sumei de 2975 RON, către intimata-pârâtă S.C. C. S.A., prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență F., reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, achitat conform ordinului de plată din 18.06.2020, depus în extras la dosarul de recurs coroborat cu factura fiscală nr. x/14.06.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele S.C. A. S.R.L. și S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 101/A din 7 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția I civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți la plata către intimatul-pârât D. a sumei de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată și către intimata-pârâtă S.C. C. S.A., prin lichidator Cabinet Individual de Insolvență F., a sumei de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 03 iunie 2020.