ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3166/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 934/2003, reclamanții S.A., S.L.,

T.C.M., B.M.M. și B.I.S. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București,

prin Primarul general, solicitând obligarea acestuia să înregistreze

notificarea prin care au solicitat restituirea imobilului situat în București,

și ca această notificare să se soluționeze în conformitate cu dispozițiile

Legii nr. 10/2001, dispunându-se repunerea petenților în termenul de formulare

a notificării.

În motivarea cererii s-a arătat că imobilul a aparținut autorului

reclamanților și a fost dobândit prin act de vânzare cumpărare în anul 1944,

iar în perioada în care autorul lor E.G. se afla în închisoare, imobilul a

trecut în proprietatea statului printr-un ordin M.A.I., pe motiv că fusese părăsit

de proprietari, iar ceilalți membri ai familiei au fost evacuați forțat din

locuință.

Reclamanții au arătat că notificarea formulată în baza Legii nr.

10/2001, le-a fost respinsă de Primăria Municipiului București, pe motiv că a

fost depășit termenul de depunere a notificărilor prevăzut de art. 21 alin. (5)

din susamintita lege.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr.

304 din 20 martie 2003, a respins excepția de inadmisibilitate a cererii de

chemare în judecată formulată de reclamanți, a respins cererea de repunere în

termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001 și a respins

acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța de fond a reținut că petiționarii nu s-au încadrat în termenul

prevăzut de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001, modificat prin O.U.G.

nr. 109/2001, notificarea adresată Primăriei Municipiului București fiind

înregistrată la 24 decembrie 2002.

Tribunalul a reținut că termenul prevăzut de articolul susmenționat este

un termen de decădere.

Reclamanții au declarat apel împotriva acestei hotărâri.

Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 477 din 6 noiembrie

2003, a respins apelul ca nefondat.

Recursul declarat de reclamanți împotriva acestei decizii a fost admis

prin decizia nr. 496 din 26 ianuarie 2005 de către Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia atacată a fost

casată, iar cauza trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului.

Rejudecând apelul, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

decizia nr. 1460 din 9 noiembrie 2005, l-a respins ca nefondat.

Curtea de apel a reținut că instanța de fond în mod corect nu a repus în

termenul de formulare a notificării pe reclamanți, reținând că motivele

invocate de ei sunt neîntemeiate.

De asemenea, s-a reținut faptul că termenul de 6 luni prevăzut de Legea

nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor, care a fost prelungit succesiv prin

O.G. nr. 109/2001 și 145/2001 este un termen de decădere și nu de prescripție.

Împotriva acestei decizii reclamanții au declarat recurs, invocând

motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ.

Reclamanții au arătat în esență, că instanța de apel a analizat doar

două dintre cele cinci motive de apel invocate, iar cu privire la acestea a

făcut o interpretare și o aplicare greșită a legii, iar toate celelalte critici

și interpretări au fost considerate „simple speculații făcute de apelanți”.

Recursul se va admite pentru argumentele ce succed.

Prin motivele de apel formulate, reclamanții au invocat și următoarele:

faptul că instituția decăderii nu se poate aplica dreptului de proprietate,

altfel spus că nimeni nu poate fi decăzut din dreptul de proprietate, faptul că

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 ar trebui interpretat în sensul că

dispune doar pierderea dreptului de a acționa în justiție pentru măsuri

reparatorii, deci numai dreptul la acțiune în justiție, nu și dreptul de a te

adresa pe cale necontencioasă în procedura administrativă a notificării, faptul

că nici o prevedere legală nu instituie sancțiunea decăderii din drept (în

speță din dreptul de proprietate), deci s-a aplicat o sancțiune neprevăzută în

lege, iar sancțiunea prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001

ocrotește un interes privat, putând fi invocată doar de pârâtă la primul

termen.

Într-adevăr, analizând considerentele deciziei atacate se constată că

instanța de apel nu le-a analizat, calificându-le simple speculații făcute de

apelanți.

Refuzând, practic, să se pronunțe asupra acestor motive, instanța de

apel a dat o hotărâre nelegală.

O instanță de apel nu are dreptul legal de a califica un motiv de apel

decât ca fiind întemeiat sau neîntemeiat.

Orice altă calificare, urmată de necercetarea acestor motive, tocmai

datorată calificării date, echivalează cu nesoluționarea apelului.

Prin urmare, în speță se impune admiterea recursului, casarea deciziei

recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel, care urmează

a analiza și a se pronunța asupra tuturor motivelor invocate în apel, ocazie cu

care se vor avea în vedere și argumentele invocate prin motivele de recurs, ca

apărări de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de S.A.,

S.L., T.M., B.M. și B.S. împotriva deciziei nr. 1460 din 9 noiembrie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la Curtea de

Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie

2007.