ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3247/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3247/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursurilor penale de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 408 din 28

martie 2005 a Tribunalului București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr.

600/2004, s-a dispus condamnarea inculpatei

M.A.I.,

la pedeapsa de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art.

211 alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 74 C. pen., art.

76 C. pen. și art. 99 C. pen.

În baza art. 81 și art. 110 C. pen.,

s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, stabilindu-se un

termen de încercare de un an și 6 luni.

În baza art. 359 C. proc. pen., i-au

fost puse în vedere inculpatei dispozițiile art. 83 C. pen.

În baza art. 88 C. pen., a fost

dedusă din pedeapsa aplicată, perioada reținerii din 20 noiembrie 2002.

În baza art. 211 alin. (2

1

)

lit. a) și c) C. pen., cu aplicarea art. 74 și 76 C. pen., s-a dispus

condamnarea inculpatei

D.A.S.,

la

un an închisoare.

I-au fost interzise inculpatei

drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., în condițiile și pe durata prevăzută

de art. 71 C. pen.

În temeiul art. 88 C. pen., a fost

dedusă, din pedeapsa aplicată, perioada reținerii din 20 noiembrie 2002.

În baza art. 11 pct. 2 lit. b),

raportat la art. 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen., s-a dispus încetarea

procesului penal împotriva inculpatelor D.A. și M.A. sub aspectul săvârșirii

infracțiunii de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen.

În baza art. 14, raportat la art. 346

C. proc. pen., a fost respinsă cererea formulată de partea civilă R.A. privind

acordarea daunelor morale.

Inculpatele au fost obligate la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

prima instanță a reținut în esență, următoarele:

În data de 18 noiembrie 2002,

inculpatele D.A.S. și M.A.I., s-au deplasat la domiciliul părții vătămate R.A.,

purtând o discuție cu aceasta în fața blocului.

În aceste împrejurări inculpatele

i-au reproșat părții vătămate faptul că i-ar fi sustras telefonul mobil,

aparținând martorului I.G. făcând, totodată, o serie de afirmații nereale.

Întrucât partea vătămată nu a recunoscut, inculpatele au lovit-o cu palmele

peste față, după care, la solicitarea acestora, s-au deplasat la domiciliul

martorului I.G. pentru a lămuri lucrurile, dar nu au reușit, acesta nefiind

acasă.

Ulterior părțile s-au deplasat la

locuința martorului R.G., rămânând însă în fața blocului pentru a-l aștepta. În

momentul în care martorul R.G. s-a întâlnit cu inculpatele și partea vătămată,

acestea au lovit-o cu palmele peste față, după care, toți patru au urcat în apartamentul

său situat la etajul 9.

După ce au ajuns în locuința martorului,

partea vătămată a fost dezbrăcată și lovită atât de către inculpatele D.A. și M.A.

cât și de martorul R.G.

Pe fondul violențelor exercitate

asupra sa, partea vătămată a fost deposedată de ceasul pe care-l avea la mână

de către martorul R.G. și de bijuteriile pe cale le avea la mâna cealaltă (trei

inele și o brățară din argint) de către inculpate.

În urma loviturilor aplicate partea

vătămată a suferit leziuni corporale vindecabile în 3-4 zile îngrijiri

medicale.

În raport de această stare de fapt

și de probele administrate, instanța de fond a apreciat că faptele săvârșite de

inculpatele M.A.I. și D.A.S. realizează elementele constitutive ale

infracțiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2

1

) lit. a) și

c) C. pen.

Împotriva acestei sentințe au declarat

apel inculpatele M.A.I. și D.A.S., respectiv partea civilă R.A.

Inculpata D.A. a criticat hotărârea

instanței de fond pentru motive de nelegalitate și netemeinicie, invocând

necesitatea restituirii cauzei la procuror pentru completarea probatoriului.

De asemenea, a solicitat schimbarea încadrării

juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (1)

și alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen., în infracțiunea de lovire sau

alte violențe prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., urmând a se constata că

starea de fapt reținută de instanța de fond nu corespunde realității, iar

interpretarea probelor administrate este eronată.

Inculpata M.A. a solicitat achitarea

sa, în conformitate cu dispozițiile art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10

alin. (1) lit. d) C. proc. pen., întrucât nu s-a făcut dovada că violențele au

fost exercitate în scopul deposedării părții vătămate de bunuri.

Partea vătămată a criticat hotărârea

pentru motive de nelegalitate, apreciind că în mod greșit s-a luat act de prima

sa declarație prin care a arătat că nu se constituie parte civilă deoarece nu

cunoștea consecințele unei astfel de manifestări de voință.

Prin decizia penală nr. 780/ A din

13 octombrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și familie, în dosarul nr. 1963/M/2005, s-a dispus

respingerea, ca nefondate, a apelurilor declarate de inculpatele M.A.I., D.A. și

partea civilă R.A.

Apelantele au fost obligate la plata

despăgubirilor civile.

Împotriva ambelor hotărâri, au

declarat recurs, în termen legal, inculpata D.A.S. și partea vătămată R.A.M. invocându-se

cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

alin. (1) pct. 3, art. 17

1

,

18 C. proc. pen.

Astfel, recurenta inculpată D.A.S. a

criticat hotărârile pronunțate pentru nelegalitate în sensul încălcării

dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., instanța omițând a pune în discuția părților

schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie în

infracțiunea de lovire.

De asemenea, a invocat faptul că

instanțele au încălcat dispozițiile art. 64 C. proc. pen., mijloacele de probă

administrate de către organele judiciare fiind obținute în mod nelegal și pe

cale de consecință ele nu pot dovedi vinovăția inculpatei.

În esență, se reține că în faza de urmărire

penală au fost depuse la dosarul cauzei, copii xerox ale unor declarații luate

martorilor într-un alt dosar, acestea neavând valoare probatorie. Se impune, pe

cale de consecință, restituirea cauzei la procuror, în condițiile prevăzute de art.

333 C. proc. pen., pentru completarea probatoriului, cu respectarea tuturor dispozițiilor

legale ce guvernează faza de urmărire penală.

În fine, se apreciază că violențele

exercitate de către inculpată asupra părții vătămate nu au avut ca scop

însușirea bunurilor și prin urmare, infracțiunea de tâlhărie nu subzistă.

Recurenta parte vătămată R.A.M., a

solicitat casarea hotărârilor și în cadrul rejudecării, admiterea acțiunii

civile și obligarea inculpatelor la plata sumei de 50.000.000 lei, cu titlu de

daune morale și cheltuieli judiciare.

În motivele scrise, se arată că

audiată de instanța de fond cu privire la latura civilă a cauzei, a precizat că

nu se constituie parte civilă în cauză fără a cunoaște consecințele acestei

manifestări de voință.

Examinând recursurile declarate de

inculpata D.A.S. și partea civilă M.A.I., în raport de motivele de recurs

invocate ce se vor analiza prin prisma cazurilor de casare prevăzută de art. 385

9

pct. 3, 17

1

, 18 C. proc. pen., dar și din oficiu potrivit art. 385

9

alin. ultim C. proc. pen., cu referire la art. 385

6

C. proc. pen.,

Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate pentru următoarele

considerente:

Analizând probatoriul dispus și

administrat în cauză, Înalta Curte constată că instanțele au stabilit corect

starea de fapt, împrejurările săvârșirii infracțiunii precum și vinovăția

inculpatei D.A.

Exercitarea actelor de violență de

către inculpatele D.A. și M.A.I., în scopul însușirii bijuteriilor părții

vătămate rezultă, fără dubiu, atât din declarațiile acestora cât și din

declarațiile martorilor, a celorlalte probe administrate în faza de urmărire

penală și cercetare judecătorească.

Astfel, partea vătămată R.A.M. arată

că după ce au ajuns în apartamentul martorului R.G. acesta a exercitat acte de

violență însușindu-și ceasul pe care-l avea la mână S. mi-a scos inelele de pe

mână și i le-a dat lui A. Apoi m-au lovit din nou”.

Atitudinea oscilantă a părții

vătămate s-a datorat faptului că, familiile inculpaților i-au sugerat să

prezinte organelor judiciare o altă stare de fapt în sensul că nu a fost

deposedată prin violență de bijuterii.

Însușirea bunurilor prin violență,

rezultă, de asemenea, și din declarațiile martorului R.G. (luate în prezența

apărătorului său), trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru săvârșirea

infracțiunilor de tâlhărie, viol, lovire sau alte violențe, care arată că „una

dintre fete a spus să-și dea jos inelele și brățara. A. a acceptat, eu le-am

pus pe masă de unde le-au luat S. și A. Am lovit-o cu palmele peste față și

spate toți trei”.

Această stare de fapt rezultă

parțial și din declarațiile inculpatelor M.A. și D.A. precum și din

declarațiile martorilor A.A. și C.C. Inculpatele nu au negat incidentul din

fața blocului și nici împrejurarea că au însoțit partea vătămată în locuința

martorului R.G. Aici au asistat la deposedarea părții vătămate de bunuri nerecunoscând,

însă, exercitarea actelor de violență.

Aprecierea probelor în cadrul

procesului penal apare ca rezultat al unui proces de cunoaștere a realității

obiective, acestea neavând o valoare dinainte stabilită. În conformitate cu

principiul liberei aprecieri a probelor, orice infracțiune poate fi dovedită

prin orice mijloace de probă prevăzute de lege dacă organul judiciar și-a

format convingerea că a aflat adevărul într-o cauză penală.

În speța analizată, Înalta Curte apreciază

că probele administrate, declarațiile părții vătămate, declarațiile martorilor,

cele date de inculpate, procesele-verbale de confruntare, dovedesc săvârșirea

de către inculpata D.A. a infracțiunii de tâlhărie.

În ceea ce privește critica

recurentei privind nesocotirea dispozițiilor art. 334 C. proc. pen., Înalta

Curte constată că la termenele de judecată din 20 mai 2004 și 27 ianuarie 2005

apărătorul inculpatei M.A.I., a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracțiunea

de tâlhărie în infracțiunea de lovire, aspect reiterat la termenul de judecată

din 21 martie 2005 când s-a dezbătut cauza în fond. În raport de această solicitare,

instanța de fond constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

334 C. proc. pen., a dispus prin hotărârea pronunțată, respingerea cererii.

Nu poate fi primită nici critica

privind restituirea cauzei procurorului, în condițiile art. 333 C. proc. pen.,

în vederea completării urmăririi penale ca urmare a încălcării dispozițiilor art.

64 alin. (2) C. proc. pen.

Conform art. 333 C. proc. pen., în

tot cursul judecății, instanța se poate desesiza și restitui dosarul procurorului,

când din administrarea probelor sau din dezbateri rezultă că urmărirea penală

nu este completă și că în fața instanței nu s-ar putea face completarea

acesteia decât cu mare întârziere.

Potrivit art. 333 C. proc. pen.,

instanța poate restitui dosarul procurorului numai în condițiile în care

celeritatea soluționării cauzei ar suferi prin administrarea în fața instanței

a probelor necesare completării urmăririi penale.

De asemenea, potrivit art. 64 alin.

(2) C. pen., mijloacele de probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în

procesul penal.

În cauza de față se constată însă că

declarațiile au fost luate de organele de cercetare penală cu respectarea

dispozițiilor legale, procedându-se la audierea tuturor persoanelor implicate

în săvârșirea infracțiunii.

Este lipsită de relevanță

împrejurarea că o parte din martori au fost audiați într-o cauză în care s-a dispus

disjungerea față de inculpata D.A.

Ca atare, probele administrate în dosarul

privind-i pe inculpații P.G. și I.G.A., nu puteau fi ignorate, ele contribuind,

alături de celelalte probe, la stabilirea împrejurărilor săvârșirii faptelor de

către inculpatele D.A. și M.A.

În atare condiții, cum starea de

fapt, existența infracțiunii și împrejurările săvârșirii acesteia au fost

stabilite, nu se justifică restituirea cauzei la procuror, nefiind îndeplinite

cerințele prevăzute de art. 333 C. proc. pen.

Relativ la recursul declarat de partea

civilă R.A.M., Înalta Curte constată că la termenul din 20 mai 2004, în

prezența reprezentantului legal, după ce instanța a adus la cunoștința acesteia

că se poate constitui parte civilă sau poate participa la proces în calitate de

parte vătămată, aceasta a declarat că s-a împăcat cu cele două inculpate.

În atare condiții, revenirea sa, în sensul

obligării inculpatelor la despăgubiri civile, nu poate fi primită.

Cât privește cererea formulată de

apărătorul intimatei inculpate M.A.I. de repunere în termenul de recurs,

urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. Inculpata M.A.I. nu a declarat recurs,

hotărârea rămânând, astfel, definitivă la data expirării termenului de recurs.

Față de cele menționate mai sus,

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpata D.A.S.

și de partea civilă R.A.M., împotriva deciziei penale nr. 780/ A din 13

octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și familie.

În temeiul art. 192 alin. (2) C.

pen., recurenta parte civilă și recurenta inculpată vor fi obligate la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă cererea formulată de apărătorul

intimatei inculpate M.A.I. de repunere în termenul de recurs.

Respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpata D.A.S.

și de partea civilă R.A.M. împotriva deciziei penale nr. 780/ A din 13 octombrie

2005 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie.

Obligă recurenta parte civilă R.A.M. și recurenta inculpată D.A.S.

la plata sumelor de câte 60 RON (câte 600.000 lei) cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Suma de 100 RON (1.000.000 lei) reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată M.A.I. se va plăti

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

22 mai 2006.