ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7082/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 11 martie 2004, reclamanta T.M. a contestat

dispoziția Primarului General al Municipiului București nr. 2021 din 3

decembrie 2003, prin care i-a fost respinsă notificarea formulată în baza Legii

nr. 10/2001, cu motivarea că nu a făcut dovada calității de moștenitor și nici

dovada dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 582 din 17

iunie 2004, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis contestația

formulată de reclamantă, a anulat dispoziția nr. 2021 din 3 decembrie 2003 a

Primarului General al Municipiului București, a obligat pe pârâtul Municipiului

București să acorde măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent

reclamantei, pentru cota sa din dreptul de proprietate.

Împotriva sentinței civile a

declarat apel Municipiul București criticând-o pentru netemeinicie și

nelegalitate pentru următoarele motive:

Reclamanta nu a făcut dovada

dreptului ei de proprietate decât în fața instanței și nu a depus la Comisia de

aplicare a Legii nr. 10/2001 actele doveditoare, conform dispozițiilor legale,

în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, iar instanța, luând în

considerare actele depuse tardiv, a încălcat aceste dispoziții legale.

Prin decizia civilă nr. 76 din 14

ianuarie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în

dosarul nr. 4549/2004, s-a respins, ca nefondată, cererea de apel formulată de

apelantul Municipiul București pentru următoarele considerente:

Este adevărat că actele de

proprietate nu au fost depuse la dosar în faza administrativă a procesului de

retrocedare, ci în faza de judecată în fața primei instanțe.

Termenul prevăzut de art. 22 din

Legea nr. 10/2001, este un termen imperativ, aplicabil exclusiv în procedura

administrativă, unde sunt implicate părțile interesate, unitatea deținătoare și

persoana îndreptățită.

Legea trebuie să prevadă un termen

limită până la care părțile sunt obligate să depună acte doveditoare pentru că

altfel, procedura s-ar fi prelungit nelimitat și ar fi devenit ineficientă,

lipsa stabilirii unor termene pentru depunerea actelor fiind de neconceput,

deoarece întregul proces de restituire a bunurilor preluat de stat în mod

abuziv, ar fi fost blocat printr-o prelungire fără termen.

Însă, termenul nu este aplicabil în

faza căilor de atac împotriva deciziei dată în baza Legii nr. 10/2001. În faza

de judecată, instanța se supune regulilor de procedură civilă, deoarece Legea

nr. 10/2001 nu dispune altfel, iar conform dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ., judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale

pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, el putând ordona

administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părțile se

împotrivesc.

În aceste condiții, în faza

judecății contestației nu numai că părțile pot depune orice act în susținerea

drepturilor lor litigioase, dar chiar mai mult decât atât, judecătorul poate

ordona administrarea oricăror probe necesare pentru aflarea adevărului.

Contestația ce poate fi formulată în baza Legii nr. 10/2001, are caracter

devolutiv și nu reprezintă un simplu control de legalitate raportat la

respectarea de către părți a dispozițiilor din Legea nr. 10/2001.

S-a conchis că, deși reclamanta nu a

depus actele doveditoare ale dreptului său de proprietate în termenul prevăzut

de art. 22 din Legea nr. 10/2001, ea are posibilitatea legală de a depune

actele în fața instanței, până la finalizarea irevocabilă a procesului civil,

inclusiv în fața instanței de recurs.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul București, reprezentat legal de către Primarul

General, criticând-o pentru nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de

recurs recurentul pârât a susținut următoarele:

Reclamanta intimată nu a făcut

dovada calității sale de persoană îndreptățită conform Legii nr. 10/2001, art.

22, în sensul că actele doveditoare ale dreptului de proprietate vor fi depuse

ca anexe la notificare, odată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de

la data intrării în vigoare a legii și nu în fața instanțelor de judecată în

cazul în care persoanele îndreptățite nu sunt mulțumite de soluționarea

notificărilor depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cererea reclamantului nu putea fi

admisă, deoarece este inadmisibil ca instanța să oblige organul administrativ

să răspundă favorabil unei cereri, întrucât acest act ar reprezenta

substituirea instanței judecătorești în atribuțiile ce revin altor organe ale

statului.

Instanța de judecată nu are, conform

Legii nr. 10/2001, decât atribuții de control asupra procedurii administrative

de restituire și nu poate dispune modificarea Dispoziției emise în baza unor

înscrisuri depuse doar în fața instanței de judecată.

În ședința publică din 15 septembrie

2006, intimata reclamantă, prin apărătorul său, a invocat excepția nulității,

recursului, deoarece este indicat greșit numărul deciziei recurate, excepție

neîntemeiată pentru următoarele motive;

Potrivit art. 302

1

alin.

(1) pct. 2 C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea

nulității, mențiunea privind indicarea hotărârii pe care o atacă.

Ori, în cuprinsul cererii de recurs

rezultă că este indicată hotărârea atacată cu recurs, respectiv, decizia civilă

nr. 76/2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Față de aceste constatări, instanța

va analiza recursul pe fond, în raport de motivul de nelegalitate invocat de

recurentul pârât Municipiul București și îl constata nefondat, urmând a dispune

respingerea acestuia, în consecință, pentru următoarele considerente:

Prin motivul de recurs formulat s-a

susținut că reclamanta intimată trebuia să depună actele doveditoare ale

dreptului de proprietate odată cu notificarea, în termenul de cel mult 18 luni

de la data intrării în vigoare a legii și nu în fața instanțelor de judecată.

Ori, numai termenul prevăzut de art.

21 din Legea nr. 10/2001, pentru depunerea notificării, cu cerere de măsuri

reparatorii, este termen de decădere, precizare rezultând din alin. (5) al

textului sus menționat, iar nu și termenul de depunere a actelor doveditoare,

prevăzut de art. 22, care este un termen de recomandare.

În această situație, actele privind

dovada calității de persoană îndreptățită și a dreptului de proprietate pot fi

depuse și în fața instanței sesizate cu contestație la decizia unității

deținătoare a bunului.

Așa fiind, critica formulată de

recurentul pârât, în sensul că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr.

10/2001, a fost calificat greșit de instanțele de fond și apel, ca fiind de

recomandare și nu de decădere, este neîntemeiată.

Nici critica privind

inadmisibilitatea dispoziției instanței de obligare a organului administrativ

să răspundă favorabil notificării, nu este întemeiată, deoarece dacă s-ar primi

acest punct de vedere s-ar goli de conținut instituția controlului judiciar

privind deciziile sau dispozițiile emise de unitatea notificată în temeiul art.

23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reglementată prin dispozițiile art. 24

alin. (8) din Legea nr. 10/2001, nerepublicată.

Pentru aceste considerente, instanța

în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., dispune respingerea recursului

declarat de recurentul pârât Municipiul București, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul formulat de

pârâtul Municipiul București prin Primar General împotriva deciziei nr. 76 din

14 ianuarie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 15 septembrie 2006.