ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6270/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6270/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 148

din 24 martie 2006 a Tribunalului Bacău, s-a respins contestația la executare a

sentinței penale nr. 368/ D din 6 decembrie 2001 a Tribunalului Bacău,

formulată de contestatorul R.G.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a avut în vedere, următoarele:

Prin sentința penală nr. 368/

D din 6 decembrie 2001 a Tribunalului Bacău i s-a aplicat inculpatului R.G.

pedeapsa de 4 ani închisoare și 3 ani pedeapsa complementară, constând în

interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) și c), ipoteza I C.

pen.

În baza art. 86

1

C.

pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii sub supraveghere,

pe durata termenului de încercare de 7 ani, calculat de la data rămânerii

definitive a hotărârii de condamnare.

Potrivit art. 66 C. pen., executarea

pedepsei complementare a unor drepturi, începe după executarea pedepsei

închisorii, după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după

prescripția executării pedepsei, iar conform art. 426 C. proc. pen., punerea în

executare se realizează prin trimiterea de către instanța de executare a unei

copii după dispozitivul hotărârii, atât la consiliul local în a cărei rază își

are domiciliul condamnatul, cât și la organul care supraveghează exercitarea

acestor drepturi.

Întrucât legea stabilește în

mod imperativ momentul începerii executării pedepsei complementare, rezultă că

acesta are caracter obligatoriu, nefiind îngăduit instanței de executare să

constate în afara reglementării legale existente, existența unui alt moment ce

marchează începerea executării pedepsei complementare. În cazul în care

instanța ar dispune prin hotărâre judecătorească stabilirea unui alte moment de

începere a executării pedepsei complementare, ar însemna o încălcare esențială

a legii în vigoare și în plus, intrarea nejustificată în domeniul

legislativului.

Astfel, întrucât legea

penală prevede expres că executarea pedepsei complementare începe numai după

executarea pedepsei închisorii, rezultă că instanța are obligația de a respecta

acest principiu legal al ordinii de prioritate a executării acestor două

categorii de pedepse, în toate cazurile și în toate situațiile.

Rezultă deci, că atât timp

cât pedeapsa închisorii nu a fost executată ori considerată ca executată ori

încetată obligația executării acesteia, instanța nu poate nici dispune și nici

încuviința începerea executării pedepsei complementare.

Instanța poate constata

momentele ce marchează începerea executării pedepsei complementare de îndată ce

pedeapsa principală a fost executată ori considerată ca executată ori stinsă

obligația executării acesteia prin prescripție.

Momentul care marchează

începerea executării pedepsei complementare este strict determinat prin lege și

anume data la care pedeapsa închisorii a fost executată ori obligația de a

executa a încetat sau s-a stins.

În speță, însă, se constată

că petentul condamnat nu a executat pedeapsa închisorii și nici nu se află în

vreuna din situațiile prevăzute de art. 66 C. pen.

Mai mult decât atât,

executarea pedepsei închisorii a fost suspendată pe durata termenului de

încercare, la împlinirea căruia dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.

86 C. pen., condamnatul va fi reabilitat de drept și ca urmare vor înceta de

drept, conform art. 133 alin. (1) C. pen., toate interdicțiile, precum și

incapacitățile care rezultă din condamnare.

În această situație,

întrucât pe data împlinirii termenului de încercare condamnatul va fi

reabilitat de drept (dacă sunt, în mod evident, îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 86 și 86

6

C. pen.), pedeapsa complementară nu se mai

execută.

Rezultă că, pe parcursul

termenului de încercare al suspendării executării pedepsei închisorii,

condamnatul nu se află și în executarea pedepsei complementare aplicate, iar

dacă la împlinirea termenului de încercare sunt îndeplinite toate condițiile

prevăzute de art. 86

6

C. pen., toate interdicțiile ce fac obiectul

pedepsei complementare vor înceta, iar această pedeapsă nu va mai putea fi

executată.

În cazul condamnării la

pedeapsa închisorii cu suspendarea executării acesteia, executarea pedepsei

complementare devine posibilă numai în cazul în care pentru pedeapsa principală

a închisorii s-a dispus anularea suspendării și executarea acesteia efectivă

ori s-a dispus revocarea suspendării executării pedepsei închisorii și, în

toate cazurile, numai după ce pedeapsa principală a închisorii a fost

executată, ori considerată încetată ori prescrisă, conform cu dispozițiile art.

66 C. pen.

În prezent, pentru

condamnatul petent curge termenul de încercare, însă, în cursul și în

interiorul acestuia nu este executată pedeapsa complementară aplicată și, prin

urmare, orice restricție adusă drepturilor acestuia, pe temeiul pedepsei

complementare și în considerarea executării acesteia, constituie o încălcare a

drepturilor acestuia și se situează în afara reglementării legii.

Astfel, pe durata termenului

de încercare al suspendării executării pedepsei principale a închisorii,

pedeapsa complementară nu se execută.

Deși legea prevede că

suspendarea executării privește numai pedeapsa principală a închisorii, cât

timp aceasta nu a fost executată, pedeapsa complementară nu-și poate începe

cursul executării. Legea subordonează executarea pedepsei complementare, de

momentele ce marchează fie executarea pedepsei principale, fie încetarea sau

stingerea acesteia, ceea ce înseamnă că elementul principal este pedeapsa

închisorii și executarea acesteia iar elementul secundar îl constituie pedeapsa

complementară și momentul începerii executării acesteia.

Cum, însă, pedeapsa

principală a închisorii, care este mai gravă, nu se execută, fiind dispusă

suspendarea executării, este normal și firesc, ca pe durata termenului de

încercare, condamnatul să nu fie supus la nicio interdicție, inclusiv la cele

specifice pedepsei complementare.

De aceea, cererea

condamnatului se apreciază ca fiind neîntemeiată, neputându-se constata ca

fiind executată o pedeapsă complementară a cărei executare nu a început și nici

nu poate să înceapă cât timp se desfășoară fără incidente termenul de încercare

al suspendării executării pedepsei principale. În speță, aspectul ce privește

pedeapsa complementară nu constituie o nelămurire în legătură cu hotărârea ce

se execută, deoarece dispozițiile art. 66, cât și efectele scurgerii termenului

legal de încercare, se produc de drept, fără niciun echivoc. De asemenea,

suspendarea executării pedepsei principale, nu constituie o cauză de stingere

și nici de micșorare a pedepsei complementare, pe durata termenului de

încercare.

Faptul că pedeapsa

complementară nu se execută cât timp pedeapsa principală nu a fost executată,

nu constituie, astfel, un incident ivit în cursul executării pedepselor, ci un

efect legal, prevăzut de art. 66 C. pen.

Apelul contestatorului R.G.

împotriva sentinței penale nr. 148/ D din 24 martie 2006 a Tribunalului Bacău,

a fost respins, de către Curtea de Apel Bacău - Secția Penală, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii,

în termen legal, a declarat recurs, contestatorul R.G. susținând că hotărârea

este netemeinică și nelegală deoarece n-a ținut seama de obligația avută de

instanța de executare de a stabili termene clare și modalitatea de înscriere în

cazierul judiciar a interdicției derivate din pedeapsa complementară de așa

natură, încât să se știe precis, de când începe executarea acesteia, pentru ca

această pedeapsă, să nu producă și alte efecte, decât, cele prevăzute de lege.

Recursul contestatorului

este nefondat.

Prin sentința penală nr. 368

din 6 decembrie 2001 a Tribunalului Bacău, contestatorul R.G. a fost condamnat

la pedeapsa de 4 ani închisoare și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art.

64 lit. a), b) și c) C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

Pedeapsa principală de 4 ani

închisoare s-a dispus să fie suspendată în ce privește executarea, sub

supraveghere, pe o durată de 7 ani, stabilită, ca termen de încercare.

Sentința penală, mai sus

menționată, a rămas definitivă, prin decizia penală nr. 5559 din 13 decembrie

2002 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind comunicată de biroul de

executări penale al instanței de executare către I.P.J. Vaslui – Evidență

operativă și cazier judiciar, Administrația Finanțelor Publice Bacău și la

S.R.S.I.S.E.S.N.L., de pe lângă Tribunalul Bacău.

Susținerea contestatorului,

în sensul că instanța nu a respectat ordinea legală a executării pedepsei nu

poate fi primită, prin hotărâre, aplicându-se, mai întâi, pedeapsa principală

de 4 ani închisoare, cu suspendarea executării, sub supraveghere și apoi,

pedeapsa complementară, care, conform legii, se execută, după terminarea

executării pedepsei principale.

În speță, contestatorul,

beneficiind de suspendarea executării sub supraveghere a pedepsei principale,

pe timpul termenul de încercare, are suspendată și executarea pedepsei

complementare, care are caracter coercitiv activ, numai în măsura în care acest

caracter se regăsește, în executarea efectivă a pedepsei principale.

Aceasta face ca, în fapt, în

speță, pedeapsa complementară nici să nu se mai execute dacă contestatorul

respectă condițiile suspendării și, ca urmare, aceasta nu se revocă, în acest

caz, operând reabilitarea de drept.

Dacă însă, condițiile

suspendării nu se vor respecta, va avea loc revocarea suspendării, cu

consecința executării în întregime a pedepsei principale și a celor

complementare, alături de pedeapsa pentru noua infracțiune, ce a atras

revocarea.

În ceea ce privește

comunicarea pedepselor la I.P.J., pentru înscrierea în cazierul judiciar,

instanțele de executare, în conformitate cu Legea nr. 7/1972, comunică

hotărârea instanței în care sunt înserate pedepsele aplicate și nu, pe rând,

fiecare pedeapsă sau categorie de pedeapsă, la termene diferite.

Așa fiind, sunt neîntemeiate

susținerile contestatorului, cu privire la așa-zise obligații ale instanței de

executare, de a face diferențiat comunicările către cazierul judiciar.

În raport cu cele arătate,

Curtea va trebui să privească recursul contestatorului împotriva deciziei

penale nr. 192 din 13 iunie 2006 a Curții de Apel Bacău ca nefondat și să-l

respingă, ca atare, menținând, astfel, hotărârea atacată.

Văzând și reglementarea

plății cheltuielilor judiciare către stat;

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de contestatorul R.G. împotriva deciziei penale nr. 192 din

13 iunie 2006 a Curții de Apel Bacău.

Obligă recurentul

contestator să plătească statului suma de 100 lei cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 27 octombrie 2006.