ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6814/2006

Asupra recursului penal de față:

Prin sentința penală nr. 785 din 27

iunie 2006, Tribunalul București, secția I penală, a respins, ca neîntemeiată,

contestația la executare formulată de condamnatul M.N., privind dispozițiile

executorii ale sentinței penale nr. 293 din 29 octombrie 1999 pronunțată de

Tribunalul Brăila în dosar nr. 1887/1999.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că s-a formulat contestație la executare în temeiul

dispozițiilor art. 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen., cu aplicarea art.

458 C. proc. pen. și art. 12 C. pen., împotriva sentinței penale nr. 293 din 29

octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosar nr. 1887/1999,

arătându-se că a fost condamnat la 13 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută

de art. 215 alin. (3), (4) și (5) C. pen., cu aplicarea art. 3 lit. a) și art. 41

alin. (2) C. pen.

Contestatorul invocă drept cauză de

reducere a pedepsei decizia nr. IX din 24 octombrie 2005 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recursul în interesul legii și

publicată în M. Of. nr. 123 din 9 februarie 2006.

Se susține de către contestator că

fapta pentru care a fost condamnat este prevăzută de legea C.E.C. - ului, nr. 59/1934.

În motivarea soluției sale, instanța

de fond arată ca dispozițiile art. 458 C. proc. pen., se aplică numai în cazul

în care intervine o lege mai favorabilă, după ce s-a pronunțat condamnarea, în

speță contestatorul invocând nu legea mai favorabilă, ci o decizie a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, împrejurare față de care solicitarea

contestatorului este neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a formulat

apel contestatorul, fără a indica în scris care sunt motivele de nelegalitate

sau netemeinicie ale soluției pronunțate de instanța de fond, ci doar susținând

oral că și-a întemeiat contestația pe dispozițiile art. 461 lit. c) și d) C. proc.

pen.

Prin decizia penală nr. 714/ A din 6

octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de condamnatul

- contestator, reținând că decizia dată de instanța supremă în interesul legii

este o soluție de uniformizare a practicii judiciare prin care se stabilește

că, atunci când beneficiarul unui cec are cunoștință despre lipsa

acoperământului bancar, el nu mai poate fi subiectul pasiv al infracțiunii de

înșelăciune.

Potrivit legii, o astfel de decizie

este obligatorie pentru viitor cu privire la problemele de drept rezolvate, dar

nu poate fi o cauză de stingere sau de micșorare a pedepselor stabilite cu

autoritate de lucru judecat.

Împotriva deciziei a declarat recurs

contestatorul condamnat, arătând că în mod greșit, instanțele anterioare nu au

observat îndeplinirea cerințelor dispozițiilor art. 461 lit. c) și d) C. proc. pen.

și au apreciat ca neîntemeiată contestația la executare.

Atât în scris, cât și oral, în fața

instanței de recurs, contestatorul a reluat motivele cererii în contestație,

susținând că decizia dată în interesul legii de către Înalta Curte de Casație

și Justiție poate constitui temei de contestație la executare, întrucât prin

această decizie s-a statuat că atunci când beneficiarul unui cec cunoaște

despre inexistența proviziunii bancare, nu mai poate fi vorba despre

infracțiune de înșelăciune, ci de o infracțiune la legea C.E.C. - ului.

În aceste condiții, instanțele

anterioare trebuiau să procedeze la admiterea contestației și stabilirea unei

pedepse în raport de noua infracțiune.

Recurentul arată că beneficiarul

cecului a cunoscut despre inexistența disponibilului în contul bancar, astfel

că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune

pentru care a fost condamnat.

Examinând hotărârile în raport de

criticile recurentului care se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., ca și din oficiu pentru cazurile la care se referă

art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., Curtea constată că recursul este

nefondat pentru considerentele următoare:

Condamnatul se află în executarea

pedepsei de 13 ani închisoare aplicată de Tribunalul Brăila prin sentința

penală nr. 293 din 29 octombrie 1999, pentru infracțiunea prevăzută de art. 215

alin. (3), (4) și (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și 37 lit. a) C.

pen.

În executarea acestei hotărâri, în

urma adoptării de către Înalta Curte de Casație și Justiție a deciziei dată în

interesul legii nr. IX din 24 octombrie 2005, condamnatul a solicitat ca, pe

calea contestației la executare să se reducă pedeapsa în raport de dispozitivul

acestei decizii.

Chiar dacă temeiurile invocate în

sprijinul contestației la executare au diferit în derularea procesului, în

esență, condamnatul a urmărit reducerea pedepsei ca urmare a interpretării

oferite de instanța supremă situațiilor în care beneficiarul unui cec cunoștea

de inexistența proviziunii bancare.

Prin decizia în interesul legii nr. IX

din 24 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că atunci

când beneficiarul unui cec cunoaște despre inexistența acoperirii acestui

instrument de plată, fapta nu mai poate constitui infracțiune de înșelăciune,

pentru că nu mai este vorba despre o inducere în eroare, ci o infracțiunea prevăzută

de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea 59/1934.

Potrivit art. 414

2

alin.

(3) C. proc. pen., soluțiile pronunțate în interesul legii nu au efect asupra

hotărârilor judecătorești examinate și nici asupra unor hotărâri similare,

producând efecte numai pentru viitor cu privire la dezlegarea dată problemei de

drept care a generat-o.

Art. 458 C. proc. pen., la care face

referire contestatorul reglementează obligativitatea instanțelor de a lua

măsuri de îndeplinire a dispozițiilor art. 12, 14 și 15 C. pen., în situația în

care intervine o lege penală nouă, mai favorabilă.

În cauză, nu este vorba de

intervenția unei legi penale noi, mai favorabile, ci de o decizie dată de

instanța supremă în interesul legii, pentru a asigura aplicarea unitară a

normelor de drept, decizie care nu produce efecte asupra hotărârilor analizate,

ci constituie o dezlegare obligatorie pentru viitor asupra problemelor de drept

analizate, împrejurări ce nu sunt vizate de art. 458 C. proc. pen., și nu pot

constitui temeiuri pentru contestații la executare.

Drept urmare, apreciind ca legale și

temeinice hotărârile supuse controlului judiciar, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul ca nefondat.

Văzând și dispozițiile art. 192 alin.

(2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul contestator M.N. împotriva deciziei penale nr. 714/ A

din 6 octombrie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru

cauze cu minori și de familie.

Obligă condamnat contestatorul la

plata sumei de 140 lei cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 40

lei, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

21 noiembrie 2006.