ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5293/2006

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor de la

dosar, constată următoarele:

Prin cererea introdusă la

data de 5 aprilie 2006 și înregistrată sub nr. 5772/1/2006, contestatorul M.N. a

formulat contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1777 din 20 martie 2006

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 44/1/2006.

În motivarea contestației, petiționarul a invocat

dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., întrucât instanța nu s-a pronunțat

asupra unei cauze de nepedepsire prevăzută de lege.

S-a mai învederat că

instanțele care au pronunțat condamnarea petiționarului, la pedeapsa de 13 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 215

alin. (3), (4) și (5), cu aplicarea art. 41 alin. (2) și art. 37 lit. a) C.

pen., nu au aplicat legea penală mai favorabilă, nu au ținut seama că infracțiunii

reținute în sarcina sa îi lipsește unul din elementele constitutive,

împrejurare care impune desființarea hotărârii atacate, reținerea cauzei spre

rejudecare și aplicarea dispozițiilor art. 481 lit. c) și d) C. proc. pen.

Contestația la executare nu

este fondată.

Așa cum rezultă din actele

aflate la dosar, M.N. a fost condamnat, la pedeapsa rezultantă de 13 ani

închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prin sentința penală

nr. 293 din 29 noiembrie 1999 a Tribunalului Brăila.

După rămânerea definitivă a

hotărârii de condamnare, petentul a formulat contestație la executare în

temeiul art. 461 lit. d) C. proc. pen., respinsă de instanța de fond prin

sentința penală nr. 6 din 10 ianuarie 2005 cu motivarea că, în speță, nu sunt

întrunite dispozițiile art. 15 C. pen. și art. 458 C. proc. pen. (invocate de

condamnat), întrucât prin O.G. nr. 207/2000, aprobată, cu modificări și

completări la Legea nr. 456/2001, care a modificat art. 146 C. pen., nu a fost

stabilită o pedeapsă mai ușoară pentru infracțiunea de înșelăciune comisă de

petiționar, iar sancțiunea aplicată este mai mică decât maximul special.

Această din urmă sentință a

fost menținută prin decizia penală nr. 468/ A din 24 noiembrie 2005 și prin

decizia nr. 1777 din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

(decizie atacată prin prezenta contestație în anulare).

Prin decizia contestată nu a

fost analizat fondul cauzei, ci, așa cum s-a arătat mai sus, a fost soluționat

recursul într-o altă cale de atac extraordinară (contestație la executare).

Or, calea de atac a

contestației în anulare, pentru motivul prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc.

pen. (text invocat de contestator) poate fi îndreptată numai împotriva acelor

hotărâri judecătorești prin care s-a rezolvat cauza în fond, în ceea ce

privește latura penală sau civilă.

În speță, contestația în

anulare vizează o hotărâre pronunțată într-o contestație la executare și care

neîncadrându-se în dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen., va fi respinsă

ca nefondată.

În baza art. 192 alin. (2)

din același cod, contestatorul va fi obligat la cheltuieli judiciare către

stat, din care onorariul apărătorului din oficiu se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată,

contestația în anulare formulată de contestatorul M.N. împotriva deciziei

penale nr. 1777 din 20 martie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția penală, în dosarul nr. 44/1/2006.

Obligă contestatorul la

plata sumei de 140 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 40

lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 15 septembrie

2006.