ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5970/2006

Prin notificarea înregistrată la biroul executorului judecătoresc în dosarul nr. 391 din 12 iulie 2001, reclamanta B.O. a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, 2 și 7 din imobilul situat în Arad, înscris în C.F. Arad, precum și a terenului aferent acestora, înscris în C.F. Arad, nr.top 227/b/1/1. Prin notificarea înregistrată la biroul executorului judecătoresc în dosarul nr. 392 din 12 iulie 2001 și adresată tot SC A. SA Arad, reclamanta B.S. a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 3, 4, 5, 6, 8 și 16 din imobilul situat în Arad, înscris în C.F. precum și a terenului aferent acestora, înscris în C.F. Arad, nr. top 227/b/1/1. La data de 26 iunie 2002, cu adresa nr. 17874/2002, Primăria municipiului Arad îi comunică reclamantei B.O., prin avocat G.D.

că apartamentele notificate se află în posesia SC A. SA Arad, fiind incidente prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001. La aceeași dată, cu adresa nr. 17861/2002, Primăria municipiului Arad a formulat o comunicare identică și reclamantei B.S., prin același avocat G.D., cu privire la notificarea acesteia. Ca urmare, la data de 6 august 2002, reclamantele au formulat o acțiune, înregistrată la Tribunalul Arad sub nr. 5762/2002, prin care au chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Arad și SC A. SA Arad, solicitând anularea răspunsului dat prin adresa către B.O. și obligarea Primăriei municipiului Arad să le restituie în natură apartamentele notificate de B.S., respectiv nr. 3, 4, 5, 6, 8 și 16. Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și este evident că ea are erori de redactare.

La primul termen de judecată din 10 octombrie 2002, reclamantele au depus, prin mandatar B.P., o întregire a acțiunii inițiale, solicitând: să se constate lipsa de valabilitate a titlului statului de preluare a celor 9 apartamente și a terenului aferent acestora, pe baza Decretului nr. 92/1950; să se constate nulitatea absolută a actelor juridice de trecere în proprietatea pârâtei SC A. SA a acestor apartamente, precum și nelegalitatea înscrierii în C.F. a dreptului dobândit de aceasta, inclusiv a unificării celor 9 apartamente în C.F. individuală Arad; rectificarea C.F. prin radierea tuturor înscrierilor făcute în favoarea Statului Român și a SC A. SA, anularea încheierilor privind aceste înscrieri și restabilirea situației anterioare de C.F.; evacuarea pârâtei SC A. SA și predarea apartamentelor către reclamante, cu cheltuieli de judecată față de SC A. SA.

Precizarea de acțiune a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481, art. 948 pct. 4, art. 966 și art. 968 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 3 din Legea nr. 112/1995, art. 9 alin. (1), art. 46 alin. (1), (2) și (5), art. 47 alin. (2), art. 48 și art. 49 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, art. 34 pct. 1 din Legea nr. 115/1938. Valoarea celor 9 apartamente a fost precizată la suma de 20 miliarde lei. Pârâta SC A. SA a depus la 4 octombrie 2002 o întâmpinare la acțiunea principală prin care a solicitat, în primul rând, să se constate că reclamanta B.S. nu are calitate procesuală activă, în raport de redactarea deficitară a acțiunii și, în al doilea rând, că ea nu are calitate procesuală pasivă, în raport de prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Pârâta a mai susținut că acțiunea este inadmisibilă, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, că operează autoritatea de lucru judecat față de dispozițiile deciziei civile nr. 1430/2001 a Curții de Apel Timișoara și că acțiunea este și nefondată, motive pentru care a solicitat respingerea ei. La data de 6 noiembrie 2002, pârâta SC A. SA Arad a depus o întâmpinare la întregirea de acțiunea formulată de reclamante, prin care a invocat din nou autoritatea de lucru judecat, prescripția dreptului la acțiunea pentru capătul de cerere privind nulitatea actelor de înstrăinare către pârâtă și, în final, respingerea acțiunii întregite, ca nefondată, în ipoteza în care instanța nu va accepta disjungerea acestei întregimi a acțiunii, care cuprinde un capăt de cerere constând într-o revendicare de drept comun.

Acțiunea precizată a reclamantelor a fost respinsă prin sentința nr. 13 din 21 ianuarie 2002 a Tribunalului Arad, secția civilă. Instanța de fond a reținut că, imobilul în litigiu are destinația de magazin și este proprietatea pârâtei SC A. SA din octombrie 1992. La data de 21 octombrie 1997, reclamantele au înregistrat la Judecătoria Arad o acțiune pentru constatarea nevalabilității titlului statului pentru apartamentele naționalizate, rectificarea C.F. și evacuarea pârâtei SC A. SA. Printr-o precizare ulterioară, reclamantele au solicitat să se constate și nulitatea contractelor prin care FPS și SIF Banat-Crișana au vândut acțiunile pârâtei SC A. SA. Acțiunea a fost respinsă, irevocabil, prin decizia civilă nr. 1430 din 22 mai 2001 a Curții de Apel Timișoara.

Instanța a reținut că reclamantele au contestat ambele adrese prin care Primăria a răspuns notificărilor. Deasemeni, instanța a reținut că Primăria a trimis notificările la SC A. SA deoarece a stabilit că apartamentele revendicate se află în proprietatea acestei societăți, iar SC A. SA le-a trimis, la rândul său, către A.P.A.P.S., cu adresa nr. 1691 din 12 decembrie 2001. Referitor la precizarea de acțiune, instanța de fond a reținut că nevalabilitatea titlului statului a făcut și obiectul litigiului soluționat prin decizia nr. 1430/2001 a Curții de Apel Timișoara, astfel că nu poate fi examinată și în prezenta cauză, operând autoritatea de lucru judecat invocată de pârâta SC A. SA. Aceasta în condițiile în care, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea inițiată de reclamante la 21 octombrie 1997 se află pe rol, iar acestea nu au uzat de posibilitatea suspendării judecății în acea cauză, ci au ales varianta continuării ei.

Capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare prin care imobilul a intrat în proprietatea pârâtei SC A. SA a fost apreciat ca prescris, în raport de prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001. Referitor la rectificarea C.F. și unificarea celor 9 apartamente, instanța de fond a reținut că actele în baza cărora SC A. SA și-a înscris dreptul de proprietatea sunt valide, iar din raportul de expertiză întocmit în dosarul soluționat prin decizia civilă nr. 1430/2001, raport întocmit de experții B.S., S.F. și Ț.S. a rezultat că, faptic, apartamentele nu mai există de peste 30 de ani, că imobilul are configurația de magazin, suferind modificări structurale totale.

Deasemeni, întrucât SC A. SA este proprietara imobilului, aceasta nu poate fi evacuată. În baza art. 274 C. proc. civ., reclamantele au fost obligate să plătească pârâtei SC A. SA Arad suma de 30 milioane lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat. În termen legal, reclamantele au declarat apel împotriva sentinței. Acesta a fost respins ca nefondat, prin decizia nr. 41 din 24 martie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că acțiunea este prematur formulată, în raport de faptul că procedura prealabilă administrativă nu a fost finalizată, notificările aflându-se încă la fostul A.P.A.P.S. care nu a emis încă un răspuns.

Se face mențiunea că, referitor la procedura inițiată pe Legea nr. 10/2001 reclamantele se contrazic, susținând, în concluziile orale din apel, că este suspendată până la soluționarea cererii de revendicare, iar pe de altă parte, în cererea de apel susțin că acțiunea principală, întemeiată pe Legea nr. 10/2001 face corp comun cu precizarea de acțiune, care cuprinde cererea în revendicare, astfel că trebuiau soluționate de instanța de fond ca atare. Instanța de apel a confirmat celelalte constatări ale instanței de fond privind autoritatea de lucru judecat și prescripția dreptului la acțiune, astfel că, în final, a respins apelul. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele; acesta a fost admis prin decizia nr. 6363 din 16 noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Decizia a fost casată și s-a trimis cauza aceleiași instanțe, reținându-se că, neepuizarea procedurii prealabile nu constituie un obstacol în accesul la justiție, conform art. 21 alin. (1) din Constituția României, astfel că acțiunea nu putea fi respinsă ca prematură. Instanța de recurs a stabilit că, în apel trebuia să se anuleze sentința și să se evoce fondul în limitele conferite de Legea nr. 10/2001, stabilind dacă, în raport de această lege și de dispozițiile art. 17 C. proc. civ., celelalte capete de cerere sunt sau nu cereri accesorii acțiunii principale, ultima fiind de competența tribunalului în primă instanță. Procedând la rejudecare, Curtea de Apel Timișoara a pronunțat decizia civilă nr. 1400 din 10 iunie 2005 prin care a respins din nou, ca nefondat, apelul reclamantelor împotriva sentinței civile nr. 13 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Arad.

Reținând că și Primăria municipiului Arad are calitate de pârâtă în cauză, rezultată din conținutul acțiunii principale, instanța de apel aflată în rejudecarea cauzei a stabilit că problema pe care o avea de rezolvat era aceea de a stabili cine este unitate deținătoare, în raport de faptul că reclamantele au notificat inițial Primăria, apoi pe SC A. SA, iar notificările au ajuns la A.V.A.S. (succesorul fostului A.P.A.P.S.), respectiv de a stabili în sarcina cui revine obligația soluționării acestor notificări. În acest context, instanța de apel a stabilit că obligația emiterii dispoziției sau deciziei o are A.V.A.S., în virtutea prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Cum însă reclamantele nu au chemat în judecată această instituție, acțiunea nu poate fi admisă.

Se menționează că, sesizând această deficiență în constituirea cadrului procesual, reclamantele au formulat în apel o cerere de introducere în cauză a A.V.A.S., cerere respinsă pe temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Referitor la acțiunea de întregire a cererii principale, instanța de apel a calificat-o ca fiind accesorie, raportat la art. 17 C. proc. civ., astfel că și aceasta revine spre competentă soluționare tribunalului învestit cu judecarea acțiunii principale. Prin urmare, cu privire la petitele acestei cereri accesorii, instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat, inadmisibilitatea cererii de anulare a actelor de înstrăinare în raport de lipsa A.V.A.S. în cauză și, ca o consecință, netemeinicia cererii de evacuare, precum și de rectificare a cărții funciare.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamantele au fost obligate și în această fază procesuală la plata sumei de 23 milioane lei cheltuieli de judecată către pârâta SC A. SA, reprezentând onorariu de avocat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen legal, reclamantele prin mandatar B.P., criticând-o pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În susținerea acestui motiv de recurs, reclamantele arată că instanța de apel a greșit prin omisiunea citării A.V.A.S. deoarece solicitarea lor în acest sens nu poate fi calificată ca o cerere nouă, ci ea reprezintă o excepție de procedură, formulată în condițiile art. 294 alin. (1) teza finală și admisibilă pe acest temei.

De altfel, cadrul procesual a fost determinat, susțin reclamantele, prin acțiunea inițială, ulterior întregită, din care numele și calitatea părților rezultă prin indicarea expresă sau implicit, din descrierea parcursului notificărilor. Astfel, calitate de pârâți au: SC A. SA Arad, Consiliul Local Arad, Primăria Arad și actualul A.V.A.S.. În acest context, necitarea uneia dintre părți, în concret a tuturor pârâților are ca efect nulitatea hotărârii instanței de fond și rejudecarea cauzei de către instanța de apel. Neprocedând astfel și ignorând caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel a pronunțat, la rândul său, o hotărâre anulabilă. Un exemplu semnificativ în acest sens este, în opinia reclamantelor, citarea Primăriei municipiului Arad care, deși nu a fost indicată expres ca având calitatea de pârâtă, a fost totuși citată în această calitate, A.V.A.S.

aflându-se într-o situație similară, dar nefiind citată. Recurentele critică decizia instanței de apel și pentru că nu a respectat îndrumările deciziei de casare nr. 6363/2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la evocarea fondului. Reclamantele invocă nelegalitatea hotărârii instanței de apel și cu privire la modul de interpretare a conținutului noțiunii de „unitate deținătoare”, susținând că aceasta nu poate fi decât persoana juridică în al cărei patrimoniu se află imobilul, în fapt sau cu titlu de proprietate. Ca urmare, prin examinarea fondului, conform îndrumării din decizia de casare, Curtea de Apel era obligată să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor, ca persoane îndreptățite, în speță restituirea în natură a apartamentelor, prin soluționarea acțiunii în ansamblul ei, inclusiv cu precizări și aceasta ca urmare a anulării sentinței.

Referitor la excepția autorității de lucru judecat, recurentele reclamante susțin că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca aceasta să funcționeze, respectiv obiectul, părțile și cauza sunt diferite. Pe fond, reclamantele susțin că Statul Român nu are titlu cu privire la imobilul în litigiu, chiar dacă în cartea funciară s-a menționat preluarea prin naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950. În lista anexă la acest act normativ au fost înscrise numai o parte dintre cele 9 apartamente și numai unul dintre cei patru coproprietari. Se susține și faptul că proprietarii erau exceptați de la aplicarea decretului de naționalizare. Ca urmare, întrucât statul nu avea un titlu cu privire la cele 9 apartamente, el nu putea să transmită valid proprietatea lor către pârâta SC A. SA Arad.

În final, reclamantele au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și rejudecând fondul, să se admită acțiunea întregită, astfel cum a fost formulată, cu cheltuieli de judecată. Pârâta SC A. SA Arad a depus o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamante. Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează. Reclamantele au fost proprietare asupra celor 9 apartamente situate în Arad, în cote părți devălmașe alături de soții lor, respectiv B.T. și B.I. În temeiul Legii nr. 10/2001, acestea au solicitat restituirea lor în natură atât în nume propriu cât și ca moștenitoare după soții lor.

Din cele două adrese emise de Primăria municipiului Arad la data de 26 iunie 2002, respectiv nr. 17874/2002 și 17861/2002 rezultă că reclamantele au formulat notificări înregistrate la biroul executorului judecătoresc în două dosare, respectiv nr. 391 din 12 iulie 2001 și nr. 392 din 12 iulie 2001. Aceste două notificări nu s-au depus la dosar, astfel că, numai din conținutul celor două adrese se poate deduce existența lor, persoana notificatoare, cererea formulată, data întocmirii, faptul că ele au fost întocmite de un mandatar G.D., al cărui mandat nu s-a depus la dosar, precum și că ele au fost adresate Primăriei municipiului Arad. În cauză nu s-a discutat chestiunea regularității acestor notificări, dar depunerea lor era necesară pentru a verifica parcursul lor, invocat de reclamante.

Din alte două adrese, respectiv nr. 17874 din 26 iulie 2002 și nr. 17.861 din 26 iulie 2002, emise de Primăria municipiului Arad rezultă că notificările au fost trimise către AC A. SA spre soluționare, iar aceasta din urmă, la rândul său, cu adresa nr. 1691 din 12 decembrie 2001 le-ar fi trimis fostului A.P.A.P.S. Este de observat că, reclamantele ar trebui să explice cum în decembrie 2001 fostul A.P.A.P.S. a putut primi două notificări trimise de SC A. SA în iulie 2002. Singurele notificări depuse la dosar sunt cele înregistrate la biroul executorului judecătoresc sub nr. 1038 și respectiv 1039 din 29 octombrie 2001, adresate SC A. SA și care puteau fi expediate către fostul A.P.A.P.S. la 12 decembrie 2001. Ele sunt depuse în xerocopii, incomplete, semnate de același avocat G.D., în condițiile în care mandatarul B.P.

avea procuri pentru ambele reclamante din septembrie 2001. Răspunsul contestat de reclamante prin acțiunea inițială este dat la o notificare nedepusă la dosar. Pe de altă parte, în condițiile în care reclamantele își susțin acțiunea principală, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 se impunea ca acestea să facă precizări în legătură strictă cu această cerere privind cadrul procesual, în principal cu privire la obiectul ei și părțile implicate. Este cert că, prin decizia de casare cu care s-a încheiat primul ciclu procesual parcurs de cauză s-a stabilit că acțiunea principală a reclamantelor nu este prematur formulată, îndrumând instanța de trimitere să examineze cererea pe fond. Ori, cererea principală vizează răspunsul la o notificare a reclamantei B.O.

(nedepusă și care privește apartamentele nr. 1, 2 și 7), dar solicită anularea acestui răspuns și restituirea apartamentelor nr. 3, 4, 5, 6, 8 și 16 pentru care s-a răspuns cu altă adresă, neatacată formal și care viza o notificare formulată de B.S. Aceasta în condițiile în care ambele notificatoare sunt reclamante, calitatea reclamantei B.S. nefiind discutată, deși fusese invocată de pârâta societate, dar necontestată în căile de atac. Precizările se impun tocmai pentru a clarifica cadrul procesual, care face obiectul recursului doar cu privire la calitatea de pârâtă a actualei A.V.A.S. Critica din recurs referitoare la interpretarea și aplicarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu este fondată.

Nu există la dosarul de fond o cerere expresă a reclamantelor de chemare în judecată a fostului A.P.A.P.S., iar o chemare în judecată implicită, dedusă din relatarea stării de fapt nu constituie o formă acceptată de Codul de procedură civilă prin dispozițiile cuprinse în art. 82 alin. (1), art. 109 alin. (1) și art. 112 alin. (1) pct. 1. În aceste condiții nu se poate susține convingător că instanțele au omis citarea fostului A.P.A.P.S. (devenit A.V.A.S.), iar situația nu se încadrează în excepțiile de procedură la care face referire art. 294 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă. Excepțiile de procedură acceptate ca excepții de la regula instituită în art. 294 alin. (1) teza I vizează numai excepțiile absolute, cum ar fi prescripția, lipsa de calitate, puterea de lucru judecat.

Omisiunea citării unei părți vizează o nulitate reglementată de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și ea poate fi invocată numai de partea vătămată prin această omisiune. Chestiunea participării A.V.A.S. în cauză nu este lipsită de interes în raport de prevederile art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamante, potrivit cărora notificarea înregistrată face dovada deplină în fața oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost adresată altei unități decât cea care deține imobilul. Așa se explică trimiterea notificărilor reclamantelor la SC A. SA, dar mai ales la fostul A.P.A.P.S. Instanța de apel a stabilit că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, astfel că acțiunea trebuia formulată în contradictoriu cu A.V.A.S.

pentru a fi admisibilă. Instanța de apel, ca și instanța de fond, care nici nu a motivat de ce a respins acțiunea principală nu s-au preocupat de stabilirea exactă a situației juridice a imobilului revendicat pentru a demonstra incidența art. 27 alin. (2) invocat și, prin urmare, lipsa pârâtului A.V.A.S., respectiv respingerea acțiunii principale. De fapt, într-o formulare corectă, acțiunea s-a respins pentru că a fost îndreptată împotriva unor pârâți fără calitate procesuală și nu pentru lipsa pârâtului A.V.A.S., respectiv pentru „neconstituirea corectă a cadrului procesual”, cum menționează instanța de apel.

Dacă a reținut că imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, respectiv pe autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1430/2001 a Curții de Apel Timișoara, atunci acesta nu este un imobil preluat cu titlu valabil, așa cum cere textul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci un imobil încadrat în prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 2 alin. (2) din aceeași lege. Cu ocazia rejudecării, instanța va reexamina chestiunea autorității de lucru judecat în ce privește valabilitatea titlului statului în raport de cauza litigiului soluționat anterior. Pe de altă parte, reclamantele au cerut restituirea în natură și nu prin echivalent, așa cum stabilește textul art. 27 alin. (2), iar instanța de apel nu a explicat de ce a aplicat acest text, imputând reclamantelor nechemarea în judecată a instituției implicate în privatizare.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în redactarea inițială, imobilele preluate abuziv și deținute de orice altă persoană juridică decât cele enumerate de text pot fi restituite în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare, text ce trebuie coroborat cu art. 23 și art. 24 și art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001. Sub aspectul neexaminării fondului acțiunii principale, prin prisma celor de mai sus, este corectă critica din recurs privind nerespectarea îndrumărilor din decizia de casare, ca și cele privind stabilirea unității deținătoare. Este adevărat că, fostele apartamente se află în proprietatea SC A. SA, care este o societate cu capital integral privat, conform celor două contracte de vânzare-cumpărare acțiuni și conform contractului inițial de societate.

Dreptul de proprietate cu privire la teren și construcții este menționat în cartea funciară, astfel că SC A. SA este unitate deținătoare în sensul legii. În acest context, față de redactarea actuală a textului art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 10/2001, republicată după modificarea și completarea ei prin Legea nr. 247/2005, chestiunea participării A.V.A.S. prezintă interes deoarece dispozițiile sunt de imediată aplicare și abia acum se impune ca reclamantele să-și precizeze poziția, lucru ce va fi posibil prin admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. (art. 313 și art. 315 C. proc. civ.)

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantele B.S. și B.O. împotriva deciziei nr. 1400 din 10 iunie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia atacată, precum și sentința nr. 13 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Arad, secția civilă, și trimite cauza, spre rejudecare, la această din urmă instanță. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 iunie 2006.