ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5970/2006

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5970/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Prin notificarea înregistrată

la biroul executorului judecătoresc în dosarul nr. 391 din 12 iulie 2001,

reclamanta B.O. a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1,

2 și 7 din imobilul situat în Arad, înscris în C.F. Arad, precum și a

terenului aferent acestora, înscris în C.F. Arad, nr.top 227/b/1/1.

Prin notificarea înregistrată

la biroul executorului judecătoresc în dosarul nr. 392 din 12 iulie 2001

și adresată tot SC A. SA Arad, reclamanta B.S. a solicitat

restituirea în natură a apartamentelor nr. 3, 4, 5, 6, 8 și 16 din

imobilul situat în Arad, înscris în C.F. precum și a terenului aferent

acestora, înscris în C.F. Arad, nr. top 227/b/1/1.

La data de 26 iunie 2002, cu adresa

nr. 17874/2002, Primăria municipiului Arad îi comunică reclamantei

B.O., prin avocat G.D. că apartamentele notificate se află în posesia

SC A. SA Arad, fiind incidente prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001.

La aceeași dată, cu adresa

nr. 17861/2002, Primăria municipiului Arad a formulat o comunicare

identică și reclamantei B.S., prin același avocat G.D., cu

privire la notificarea acesteia.

Ca urmare, la data de 6 august 2002,

reclamantele au formulat o acțiune, înregistrată la Tribunalul Arad

sub nr. 5762/2002, prin care au chemat în judecată Consiliul Local al

municipiului Arad și SC A. SA Arad, solicitând anularea răspunsului

dat prin adresa către B.O. și obligarea Primăriei municipiului

Arad să le restituie în natură apartamentele notificate de B.S.,

respectiv nr. 3, 4, 5, 6, 8 și 16.

Acțiunea a fost întemeiată

în drept pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și este evident că ea

are erori de redactare.

La primul termen de judecată

din 10 octombrie 2002, reclamantele au depus, prin mandatar B.P., o întregire a

acțiunii inițiale, solicitând: să se constate lipsa de

valabilitate a titlului statului de preluare a celor 9 apartamente și a

terenului aferent acestora, pe baza Decretului nr. 92/1950; să se constate

nulitatea absolută a actelor juridice de trecere în proprietatea pârâtei

SC A. SA a acestor apartamente, precum și nelegalitatea înscrierii în C.F.

a dreptului dobândit de aceasta, inclusiv a unificării celor 9 apartamente

în C.F. individuală Arad; rectificarea C.F. prin radierea tuturor

înscrierilor făcute în favoarea Statului Român și a SC A. SA,

anularea încheierilor privind aceste înscrieri și restabilirea

situației anterioare de C.F.; evacuarea pârâtei SC A. SA și predarea

apartamentelor către reclamante, cu cheltuieli de judecată

față de SC A. SA.

Precizarea de acțiune a fost

întemeiată în drept pe dispozițiile art. 480-481, art. 948 pct. 4,

art. 966 și art. 968 C. civ., art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 3 din

Legea nr. 112/1995, art. 9 alin. (1), art. 46 alin. (1), (2) și (5), art.

47 alin. (2), art. 48 și art. 49 alin. (1) și (3) din Legea nr.

10/2001, art. 34 pct. 1 din Legea nr. 115/1938.

Valoarea celor 9 apartamente a fost

precizată la suma de 20 miliarde lei.

Pârâta SC A. SA a depus la 4

octombrie 2002 o întâmpinare la acțiunea principală prin care a

solicitat, în primul rând, să se constate că reclamanta B.S. nu are

calitate procesuală activă, în raport de redactarea deficitară a

acțiunii și, în al doilea rând, că ea nu are calitate

procesuală pasivă, în raport de prevederile art. 27 alin. (2) din

Legea nr. 10/2001. Pârâta a mai susținut că acțiunea este

inadmisibilă, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr.

10/2001, că operează autoritatea de lucru judecat față de

dispozițiile deciziei civile nr. 1430/2001 a Curții de Apel

Timișoara și că acțiunea este și nefondată,

motive pentru care a solicitat respingerea ei.

La data de 6 noiembrie 2002, pârâta

SC A. SA Arad a depus o întâmpinare la întregirea de acțiunea

formulată de reclamante, prin care a invocat din nou autoritatea de lucru

judecat, prescripția dreptului la acțiunea pentru capătul de

cerere privind nulitatea actelor de înstrăinare către pârâtă

și, în final, respingerea acțiunii întregite, ca nefondată, în

ipoteza în care instanța nu va accepta disjungerea acestei întregimi a

acțiunii, care cuprinde un capăt de cerere constând într-o

revendicare de drept comun.

Acțiunea precizată a

reclamantelor a fost respinsă prin sentința nr. 13 din 21 ianuarie

2002 a Tribunalului Arad, secția civilă.

Instanța de fond a reținut

că, imobilul în litigiu are destinația de magazin și este

proprietatea pârâtei SC A. SA din octombrie 1992.

La data de 21 octombrie 1997,

reclamantele au înregistrat la Judecătoria Arad o acțiune pentru

constatarea nevalabilității titlului statului pentru apartamentele

naționalizate, rectificarea C.F. și evacuarea pârâtei SC A. SA.

Printr-o precizare ulterioară, reclamantele au solicitat să se

constate și nulitatea contractelor prin care FPS și SIF

Banat-Crișana au vândut acțiunile pârâtei SC A. SA. Acțiunea a

fost respinsă, irevocabil, prin decizia civilă nr. 1430 din 22 mai

2001 a Curții de Apel Timișoara.

Instanța a reținut că

reclamantele au contestat ambele adrese prin care Primăria a răspuns

notificărilor.

Deasemeni, instanța a

reținut că Primăria a trimis notificările la SC A. SA

deoarece a stabilit că apartamentele revendicate se află în

proprietatea acestei societăți, iar SC A. SA le-a trimis, la rândul

său, către A.P.A.P.S., cu adresa nr. 1691 din 12 decembrie 2001.

Referitor la precizarea de

acțiune, instanța de fond a reținut că nevalabilitatea

titlului statului a făcut și obiectul litigiului soluționat prin

decizia nr. 1430/2001 a Curții de Apel Timișoara, astfel că nu

poate fi examinată și în prezenta cauză, operând autoritatea de

lucru judecat invocată de pârâta SC A. SA. Aceasta în condițiile în

care, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea

inițiată de reclamante la 21 octombrie 1997 se află pe rol, iar

acestea nu au uzat de posibilitatea suspendării judecății în

acea cauză, ci au ales varianta continuării ei.

Capătul de cerere privind

constatarea nulității absolute a actelor de înstrăinare prin

care imobilul a intrat în proprietatea pârâtei SC A. SA a fost apreciat ca

prescris, în raport de prevederile art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Referitor la rectificarea C.F.

și unificarea celor 9 apartamente, instanța de fond a reținut

că actele în baza cărora SC A. SA și-a înscris dreptul de

proprietatea sunt valide, iar din raportul de expertiză întocmit în

dosarul soluționat prin decizia civilă nr. 1430/2001, raport întocmit

de experții B.S., S.F. și Ț.S. a rezultat că, faptic,

apartamentele nu mai există de peste 30 de ani, că imobilul are

configurația de magazin, suferind modificări structurale totale.

Deasemeni, întrucât SC A. SA este

proprietara imobilului, aceasta nu poate fi evacuată.

În baza art. 274 C. proc. civ.,

reclamantele au fost obligate să plătească pârâtei SC A. SA Arad

suma de 30 milioane lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de

avocat.

În termen legal, reclamantele au

declarat apel împotriva sentinței. Acesta a fost respins ca nefondat, prin

decizia nr. 41 din 24 martie 2003 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de apel a reținut că acțiunea este prematur

formulată, în raport de faptul că procedura prealabilă

administrativă nu a fost finalizată, notificările aflându-se încă

la fostul A.P.A.P.S. care nu a emis încă un răspuns.

Se face mențiunea că,

referitor la procedura inițiată pe Legea nr. 10/2001 reclamantele se

contrazic, susținând, în concluziile orale din apel, că este

suspendată până la soluționarea cererii de revendicare, iar pe

de altă parte, în cererea de apel susțin că acțiunea

principală, întemeiată pe Legea nr. 10/2001 face corp comun cu

precizarea de acțiune, care cuprinde cererea în revendicare, astfel

că trebuiau soluționate de instanța de fond ca atare.

Instanța de apel a confirmat

celelalte constatări ale instanței de fond privind autoritatea de

lucru judecat și prescripția dreptului la acțiune, astfel

că, în final, a respins apelul.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamantele; acesta a fost admis prin decizia nr. 6363 din 16

noiembrie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Decizia a fost casată și s-a trimis cauza aceleiași

instanțe, reținându-se că, neepuizarea procedurii prealabile nu

constituie un obstacol în accesul la justiție, conform art. 21 alin. (1) din

Constituția României, astfel că acțiunea nu putea fi

respinsă ca prematură. Instanța de recurs a stabilit că, în

apel trebuia să se anuleze sentința și să se evoce fondul

în limitele conferite de Legea nr. 10/2001, stabilind dacă, în raport de

această lege și de dispozițiile art. 17 C. proc. civ., celelalte

capete de cerere sunt sau nu cereri accesorii acțiunii principale, ultima

fiind de competența tribunalului în primă instanță.

Procedând la rejudecare, Curtea de

Apel Timișoara a pronunțat decizia civilă nr. 1400 din 10 iunie

2005 prin care a respins din nou, ca nefondat, apelul reclamantelor împotriva

sentinței civile nr. 13 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Arad.

Reținând că și

Primăria municipiului Arad are calitate de pârâtă în cauză,

rezultată din conținutul acțiunii principale, instanța de

apel aflată în rejudecarea cauzei a stabilit că problema pe care o

avea de rezolvat era aceea de a stabili cine este unitate

deținătoare, în raport de faptul că reclamantele au notificat

inițial Primăria, apoi pe SC A. SA, iar notificările au ajuns la

A.V.A.S. (succesorul fostului A.P.A.P.S.), respectiv de a stabili în sarcina

cui revine obligația soluționării acestor notificări.

În acest context, instanța de

apel a stabilit că obligația emiterii dispoziției sau deciziei o

are A.V.A.S., în virtutea prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Cum însă reclamantele nu au chemat în judecată această

instituție, acțiunea nu poate fi admisă.

Se menționează că,

sesizând această deficiență în constituirea cadrului procesual,

reclamantele au formulat în apel o cerere de introducere în cauză a

A.V.A.S., cerere respinsă pe temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Referitor la acțiunea de

întregire a cererii principale, instanța de apel a calificat-o ca fiind

accesorie, raportat la art. 17 C. proc. civ., astfel că și aceasta

revine spre competentă soluționare tribunalului învestit cu judecarea

acțiunii principale. Prin urmare, cu privire la petitele acestei cereri

accesorii, instanța de apel a reținut autoritatea de lucru judecat,

inadmisibilitatea cererii de anulare a actelor de înstrăinare în raport de

lipsa A.V.A.S. în cauză și, ca o consecință, netemeinicia

cererii de evacuare, precum și de rectificare a cărții funciare.

În temeiul art. 274 C. proc. civ.,

reclamantele au fost obligate și în această fază procesuală

la plata sumei de 23 milioane lei cheltuieli de judecată către pârâta

SC A. SA, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs, în termen legal, reclamantele prin mandatar B.P., criticând-o

pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de

recurs, reclamantele arată că instanța de apel a greșit

prin omisiunea citării A.V.A.S. deoarece solicitarea lor în acest sens nu

poate fi calificată ca o cerere nouă, ci ea reprezintă o

excepție de procedură, formulată în condițiile art. 294

alin. (1) teza finală și admisibilă pe acest temei. De altfel,

cadrul procesual a fost determinat, susțin reclamantele, prin

acțiunea inițială, ulterior întregită, din care numele

și calitatea părților rezultă prin indicarea expresă

sau implicit, din descrierea parcursului notificărilor. Astfel, calitate

de pârâți au: SC A. SA Arad, Consiliul Local Arad, Primăria Arad

și actualul A.V.A.S.. În acest context, necitarea uneia dintre

părți, în concret a tuturor pârâților are ca efect nulitatea

hotărârii instanței de fond și rejudecarea cauzei de către

instanța de apel. Neprocedând astfel și ignorând caracterul devolutiv

al apelului, instanța de apel a pronunțat, la rândul său, o

hotărâre anulabilă. Un exemplu semnificativ în acest sens este, în

opinia reclamantelor, citarea Primăriei municipiului Arad care, deși

nu a fost indicată expres ca având calitatea de pârâtă, a fost

totuși citată în această calitate, A.V.A.S. aflându-se într-o

situație similară, dar nefiind citată.

Recurentele critică decizia

instanței de apel și pentru că nu a respectat îndrumările

deciziei de casare nr. 6363/2004 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție cu privire la evocarea fondului.

Reclamantele invocă

nelegalitatea hotărârii instanței de apel și cu privire la modul

de interpretare a conținutului noțiunii de „unitate

deținătoare”, susținând că aceasta nu poate fi decât

persoana juridică în al cărei patrimoniu se află imobilul, în

fapt sau cu titlu de proprietate.

Ca urmare, prin examinarea fondului,

conform îndrumării din decizia de casare, Curtea de Apel era obligată

să stabilească măsurile reparatorii cuvenite reclamantelor, ca

persoane îndreptățite, în speță restituirea în natură

a apartamentelor, prin soluționarea acțiunii în ansamblul ei,

inclusiv cu precizări și aceasta ca urmare a anulării

sentinței.

Referitor la excepția

autorității de lucru judecat, recurentele reclamante susțin

că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca

aceasta să funcționeze, respectiv obiectul, părțile și

cauza sunt diferite.

Pe fond, reclamantele susțin

că Statul Român nu are titlu cu privire la imobilul în litigiu, chiar

dacă în cartea funciară s-a menționat preluarea prin

naționalizare, conform Decretului nr. 92/1950. În lista anexă la

acest act normativ au fost înscrise numai o parte dintre cele 9 apartamente

și numai unul dintre cei patru coproprietari. Se susține și

faptul că proprietarii erau exceptați de la aplicarea decretului de

naționalizare.

Ca urmare, întrucât statul nu avea

un titlu cu privire la cele 9 apartamente, el nu putea să transmită

valid proprietatea lor către pârâta SC A. SA Arad.

În final, reclamantele au solicitat

admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și rejudecând fondul,

să se admită acțiunea întregită, astfel cum a fost

formulată, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta SC A. SA Arad a depus o

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de

reclamante.

Recursul este fondat pentru considerentele

ce urmează.

Reclamantele au fost proprietare

asupra celor 9 apartamente situate în Arad, în cote părți

devălmașe alături de soții lor, respectiv B.T. și B.I.

În temeiul Legii nr. 10/2001, acestea au solicitat restituirea lor în natură

atât în nume propriu cât și ca moștenitoare după soții lor.

Din cele două adrese emise de

Primăria municipiului Arad la data de 26 iunie 2002, respectiv nr.

17874/2002 și 17861/2002 rezultă că reclamantele au formulat

notificări înregistrate la biroul executorului judecătoresc în

două dosare, respectiv nr. 391 din 12 iulie 2001 și nr. 392 din 12

iulie 2001. Aceste două notificări nu s-au depus la dosar, astfel

că, numai din conținutul celor două adrese se poate deduce

existența lor, persoana notificatoare, cererea formulată, data

întocmirii, faptul că ele au fost întocmite de un mandatar G.D., al

cărui mandat nu s-a depus la dosar, precum și că ele au fost

adresate Primăriei municipiului Arad. În cauză nu s-a discutat

chestiunea regularității acestor notificări, dar depunerea lor

era necesară pentru a verifica parcursul lor, invocat de reclamante.

Din alte două adrese, respectiv

nr. 17874 din 26 iulie 2002 și nr. 17.861 din 26 iulie 2002, emise de

Primăria municipiului Arad rezultă că notificările au fost

trimise către AC A. SA spre soluționare, iar aceasta din urmă,

la rândul său, cu adresa nr. 1691 din 12 decembrie 2001 le-ar fi trimis

fostului A.P.A.P.S. Este de observat că, reclamantele ar trebui să

explice cum în decembrie 2001 fostul A.P.A.P.S. a putut primi două notificări

trimise de SC A. SA în iulie 2002.

Singurele notificări depuse la

dosar sunt cele înregistrate la biroul executorului judecătoresc sub nr.

1038 și respectiv 1039 din 29 octombrie 2001, adresate SC A. SA și

care puteau fi expediate către fostul A.P.A.P.S. la 12 decembrie 2001. Ele

sunt depuse în xerocopii, incomplete, semnate de același avocat G.D., în

condițiile în care mandatarul B.P. avea procuri pentru ambele reclamante

din septembrie 2001.

Răspunsul contestat de

reclamante prin acțiunea inițială este dat la o notificare

nedepusă la dosar.

Pe de altă parte, în

condițiile în care reclamantele își susțin acțiunea

principală, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 se

impunea ca acestea să facă precizări în legătură

strictă cu această cerere privind cadrul procesual, în principal cu

privire la obiectul ei și părțile implicate.

Este cert că, prin decizia de

casare cu care s-a încheiat primul ciclu procesual parcurs de cauză s-a

stabilit că acțiunea principală a reclamantelor nu este prematur

formulată, îndrumând instanța de trimitere să examineze cererea

pe fond. Ori, cererea principală vizează răspunsul la o

notificare a reclamantei B.O. (nedepusă și care privește

apartamentele nr. 1, 2 și 7), dar solicită anularea acestui

răspuns și restituirea apartamentelor nr. 3, 4, 5, 6, 8 și 16

pentru care s-a răspuns cu altă adresă, neatacată formal

și care viza o notificare formulată de B.S. Aceasta în

condițiile în care ambele notificatoare sunt reclamante, calitatea

reclamantei B.S. nefiind discutată, deși fusese invocată de

pârâta societate, dar necontestată în căile de atac.

Precizările se impun tocmai

pentru a clarifica cadrul procesual, care face obiectul recursului doar cu

privire la calitatea de pârâtă a actualei A.V.A.S.

Critica din recurs referitoare la

interpretarea și aplicarea art. 294 alin. (1) C. proc. civ. nu este

fondată. Nu există la dosarul de fond o cerere expresă a

reclamantelor de chemare în judecată a fostului A.P.A.P.S., iar o chemare

în judecată implicită, dedusă din relatarea stării de fapt

nu constituie o formă acceptată de Codul de procedură

civilă prin dispozițiile cuprinse în art. 82 alin. (1), art. 109

alin. (1) și art. 112 alin. (1) pct. 1.

În aceste condiții nu se poate

susține convingător că instanțele au omis citarea fostului

A.P.A.P.S. (devenit A.V.A.S.), iar situația nu se încadrează în

excepțiile de procedură la care face referire art. 294 alin. (1) teza

finală din Codul de procedură civilă. Excepțiile de

procedură acceptate ca excepții de la regula instituită în art.

294 alin. (1) teza I vizează numai excepțiile absolute, cum ar fi

prescripția, lipsa de calitate, puterea de lucru judecat.

Omisiunea citării unei

părți vizează o nulitate reglementată de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ. și ea poate fi invocată numai de partea

vătămată prin această omisiune.

Chestiunea participării

A.V.A.S. în cauză nu este lipsită de interes în raport de prevederile

art. 21 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, invocate de reclamante, potrivit

cărora notificarea înregistrată face dovada deplină în fața

oricăror autorități, persoane fizice sau juridice, a

respectării termenului prevăzut la alin. (1), chiar dacă a fost

adresată altei unități decât cea care deține imobilul.

Așa se explică trimiterea

notificărilor reclamantelor la SC A. SA, dar mai ales la fostul A.P.A.P.S.

Instanța de apel a stabilit

că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 27 alin. (2) din Legea

nr. 10/2001, astfel că acțiunea trebuia formulată în

contradictoriu cu A.V.A.S. pentru a fi admisibilă.

Instanța de apel, ca și

instanța de fond, care nici nu a motivat de ce a respins acțiunea

principală nu s-au preocupat de stabilirea exactă a situației

juridice a imobilului revendicat pentru a demonstra incidența art. 27

alin. (2) invocat și, prin urmare, lipsa pârâtului A.V.A.S., respectiv

respingerea acțiunii principale. De fapt, într-o formulare corectă,

acțiunea s-a respins pentru că a fost îndreptată împotriva unor

pârâți fără calitate procesuală și nu pentru lipsa

pârâtului A.V.A.S., respectiv pentru „neconstituirea corectă a cadrului

procesual”, cum menționează instanța de apel.

Dacă a reținut că

imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950, respectiv pe

autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1430/2001 a Curții de

Apel Timișoara, atunci acesta nu este un imobil preluat cu titlu valabil,

așa cum cere textul art. 27 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, ci un imobil

încadrat în prevederile art. 2 alin. (1) lit. h) și art. 2 alin. (2) din

aceeași lege.

Cu ocazia rejudecării,

instanța va reexamina chestiunea autorității de lucru judecat în

ce privește valabilitatea titlului statului în raport de cauza litigiului

soluționat anterior.

Pe de altă parte, reclamantele

au cerut restituirea în natură și nu prin echivalent, așa cum

stabilește textul art. 27 alin. (2), iar instanța de apel nu a

explicat de ce a aplicat acest text, imputând reclamantelor nechemarea în

judecată a instituției implicate în privatizare.

Potrivit art. 20 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în redactarea inițială, imobilele preluate abuziv

și deținute de orice altă persoană juridică decât cele

enumerate de text pot fi restituite în natură, prin decizie sau, după

caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale

unității deținătoare, text ce trebuie coroborat cu art. 23

și art. 24 și art. 46 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001.

Sub aspectul neexaminării

fondului acțiunii principale, prin prisma celor de mai sus, este

corectă critica din recurs privind nerespectarea îndrumărilor din

decizia de casare, ca și cele privind stabilirea unității deținătoare.

Este adevărat că, fostele

apartamente se află în proprietatea SC A. SA, care este o societate cu

capital integral privat, conform celor două contracte de

vânzare-cumpărare acțiuni și conform contractului inițial

de societate. Dreptul de proprietate cu privire la teren și

construcții este menționat în cartea funciară, astfel că SC

A. SA este unitate deținătoare în sensul legii.

În acest context, față de

redactarea actuală a textului art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr.

10/2001, republicată după modificarea și completarea ei prin

Legea nr. 247/2005, chestiunea participării A.V.A.S. prezintă interes

deoarece dispozițiile sunt de imediată aplicare și abia acum se

impune ca reclamantele să-și precizeze poziția, lucru ce va fi

posibil prin admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri și

trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. (art. 313 și

art. 315 C. proc. civ.)

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de reclamantele

B.S. și B.O. împotriva deciziei nr. 1400 din 10 iunie 2005 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Casează decizia atacată,

precum și sentința nr. 13 din 21 ianuarie 2003 a Tribunalului Arad,

secția civilă, și trimite cauza, spre rejudecare, la

această din urmă instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 16 iunie 2006.