ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 12/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

V.A. a notificat Primăria

municipiului Mangalia în condițiile art. 21 din Legea nr. 10/2001 solicitând

restituirea în natură a suprafeței de 500 mp din terenul preluat de stat „fără

nici o despăgubire, în baza Decretului de expropriere nr. 442 din 1 octombrie

1970” din proprietatea mamei sale E.V., decedată la 30 decembrie 1994, al cărei

unic moștenitor este.

Primăria municipiului Mangalia a

înaintat notificarea Ministerului Administrației și Internelor, în calitatea

acestuia de deținător al terenului transmis prin H.G. nr. 757 din 31 octombrie

1994.

Ministerul Administrației și

Internelor a emis decizia nr. 557 din 7 octombrie 2003, prin care, motivând că

terenul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil prin art. 29 din Decretul

nr. 442/1970, nefiind posibilă restituirea în natură, a respins cererea de

restituire în natură și a oferit notificatorului măsura reparatorie prin

echivalent constând în despăgubiri bănești în sumă de 644.765.172 lei

reprezentând valoarea estimativă a terenului.

V.A. a introdus contestație în

temeiul art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, solicitând modificarea

deciziei în sensul admiterii cererii sale și restituirii în natură a suprafeței

de 485 mp, cu motivarea că asemenea măsură este posibilă fără a fi perturbată

funcționalitatea complexului „Diana” din stațiunea turistică „Saturn II”,

suprafața cerută fiind situată în curtea complexului cu utilizarea de spațiu

verde între gardurile de pe latura nord-vestică, putând fi parcelată.

Tribunalul București, secția a V-a

civilă, a pronunțat sentința civilă nr. 586 F din 17 iunie 2004, prin care a

admis contestația, a anulat decizia atacată și a obligat Ministerul

Administrației și Internelor să restituie în natură contestatorului terenul în

suprafață de 485 mp identificat prin raportul de expertiză întocmit de M.C.

Apelul declarat de Ministerul

Administrației și Internelor a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.

703 din 18 aprilie 2005 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Ca situație de fapt rezultată din

probele administrate și necontestată de părți, instanțele au stabilit că

terenul a trecut din proprietatea autoarei contestatorului în proprietatea

statului pe cale de expropriere fără plată dispusă prin Decretul nr. 442 din 1

octombrie 1970 în scopul construirii stațiunii turistice „Saturn”, scop care a

fost atins, terenul făcând parte din suprafața de 5300 mp aferentă complexului

„Diana”, transmis de către stat în administrarea Ministerul Administrației și Internelor

prin H.G. nr. 757 din 31 octombrie 1994, iar din suprafața totală a terenului,

suprafața de 2300 mp, care include și terenul în litigiu, are destinația de

curte împrejmuită cu garduri a complexului „Diana”, fiind utilizată ca spații

verzi.

În raport cu asemenea stare de fapt,

instanțele au statuat că, pe de o parte, terenul nu este necesar potrivit

scopului pentru care a fost trecut în proprietatea statului, folosința lui

nefiind esențială pentru buna desfășurare a activităților de utilitate publică

sau socială, ceea ce înseamnă că menționatul complex hotelier „Diana” nu ocupă

funcțional întregul teren, iar pe de altă parte că nu s-a emis o hotărâre de

guvern care să stabilească imposibilitatea restituirii în natură.

Potrivit acestui raționament, instanțele

au constatat incidența prevederilor art. 11 alin. (4) și art. 16 alin. (3) din

Legea nr.10/2001, în temeiul cărora au adoptat soluțiile expuse.

Ministerul Administrației și

Internelor a declarat recurs solicitând casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea

contestației, scop în care a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susținut că instanțele au

încălcat prevederile art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și au aplicat

greșit prevederile art. 16 alin. (3) din aceeași lege.

Recursul este întemeiat pentru cele

ce succed.

În primul rând se constată că

instanțele au examinat greșit cauza prin prisma dispozițiilor art. 16 din Legea

nr. 10/2001, text legal inaplicabil în cazul imobilelor expropriate, al căror

regim juridic are o reglementare specială, distinctă și exclusivă prin

prevederile art. 11 din aceeași lege, al cărui domeniu de aplicare vizează

toate cazurile de expropriere, indiferent dacă au fost făcute cu titlu valabil

sau fără titlu și fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire.

În al doilea rând, instanțele au

încălcat prevederile aplicabile în cauză, anume cele conținute de art. 11 alin.

(4) din lege, potrivit cărora „în cazul în care lucrările pentru care s-a

dispus exproprierea ocupă funcțional întreg terenul afectat măsurile

reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil”.

Textul reglementează o ipoteză

distinctă de cea avută în vedere prin art. 11 alin. (3), care prevede

restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă când lucrările pentru

care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial și măsuri reparatorii prin

echivalent pentru partea ocupată de construcții noi și pentru cea necesară

bunei utilizări, cu observația că formulările de „funcțional” și de „necesară

în vederea bunei utilizări” sunt practic echivalente ca premisă terminologică.

Rațiunea acestor reglementări rezidă

din situația că, în covârșitoarea majoritate a cazurilor, lucrările efectuate

nu au ocupat în întregime terenul expropriat, deoarece normele edilitare,

indiferent de natura construcției sau a amenajării, se opun în principiu la un

coeficient de ocupare a terenului de 100%.

În cuprinsul noțiunilor echivalente

arătate se includ astfel acele părți din terenul expropriat care, nefiind

situate sub construcții, sunt necesare pentru buna utilizare a construcțiilor,

ținând de standardul obligatoriu sau, cel puțin, obișnuit pentru destinația

construcțiilor, fără a reprezenta o facilitate sau un avantaj suplimentar.

Prin prisma acestei chestiuni de

principiu este de observat că în cauza de față partea de teren în litigiu face

parte structural din perimetrul unui ansamblu hotelier, servind scopului

turistic pentru care complexul „Diana” a fost construit, fiind afectat de

existența unei alei pietonale și a două construcții ușoare (foișoare), așa cum

rezultă din raportul de expertiză tehnică.

De altfel, tocmai ținând cont de

afectațiunea terenului de pe vechiul său amplasament, instanțele au dispus

restituirea în natură doar parțial pe vechiul amplasament, procedând practic la

o translațiune a amplasamentului terenului restituit în natură înspre două

laturi ale perimetrului ansamblului turistic, așa încât terenul restituit în

natură să ocupe un colț din întreg terenul ocupat de complexul „Diana”,

evitându-se astfel construirea unei enclave înconjurată de restul terenului din

componența complexului.

Practic, instanțele au dispus numai

parțial restituirea în natură pe vechiul amplasament, compensând diferența din

terenul expropriat cu un teren echivalent, ceea ce însă art.11 nu prevede ca

măsură reparatorie.

Așadar, în mod greșit instanțele au

aplicat legea prin restituirea terenului în natură în modalitatea arătată,

neobservând că în raport cu specificul situației terenul expropriat a fost folosit

potrivit scopului exproprierii, iar lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea au fost realizate și ocupă funcțional întreg terenul afectat.

Ca urmare, terenul în litigiu are

regimul juridic reglementat prin art. 11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, fiind

incidente prevederile art. 11 alin. (9) cu trimitere la art. 9 alin. (2) din

lege, în sensul că măsurile reparatorii cuvenite contestatorului constau numai

prin echivalent, astfel că este legală oferta făcută prin decizia atacată

constând în despăgubiri bănești.

Pentru considerentele expuse și în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) coroborate cu art. 314 C. proc.

civ., recursul va fi admis pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., hotărârile date în cauză vor fi casate, iar pe fond contestația va fi

respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

Ministerul Administrației și Internelor împotriva deciziei civile nr. 703 din

18 aprilie 2005 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia atacată precum și

sentința civilă nr. 586 F din 17 iunie 2004 pronunțată de Tribunalul București,

secția a V-a civilă, iar pe fond, respinge ca neîntemeiată contestația

formulată de V.A. împotriva deciziei nr. 557 din 7 octombrie 2003 emisă de

Ministerul Administrației și Internelor.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 5 ianuarie 2006.