ÎCCJ, decizie (scj.ro #82054)

Cerere de restituire în natură a unui teren expropriat de stat,

ce face parte dintr-un ansamblu hotelier

.

Cuprins

pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate Cerere de restituire

în natură a unui teren ce face parte dintr-un ansamblu hotelier.

Index

alfabetic

. Drept civil.

-

Cerere de restituire în natură a unui teren expropriat de stat.

Lege nr. 10/2001: art. 9 alin. (2), art. 11 alin.(3),

alin. (4) și alin. (9)

Textul art.11 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, potrivit căruia

„în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

funcțional întreg terenul afectat, măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent pentru întregul imobil”, reglementează o ipoteză distinctă de cea

avută în vedere prin art.11alin. (3), care prevede restituirea în natură a

părții de teren rămasă liberă când lucrările pentru care s-a dispus

exproprierea ocupă terenul parțial și măsuri reparatorii prin echivalent pentru

partea ocupată de construcții noi și pentru cea necesară bunei utilizări, cu

observația că formulările de „funcțional” și de „necesară în vederea bunei

utilizări” sunt practic echivalente ca premisă terminologică.

Rațiunea acestor reglementări rezidă din aceia că, în

covârșitoarea majoritate a cazurilor, lucrările efectuate nu au ocupat în

întregime terenul expropriat, deoarece normele edilitare, indiferent de natura

construcției sau a amenajării, se opun în principiu la un coeficient de ocupare

a terenului de 100%.

În cuprinsul noțiunilor echivalente arătate se includ astfel

acele părți din terenul expropriat care, nefiind situate sub construcții, sunt

necesare pentru buna utilizare a construcțiilor, ținând de standardul

obligatoriu sau, cel puțin, obișnuit pentru destinația construcțiilor, fără a

reprezenta o facilitate sau un avantaj suplimentar.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 12 din 5 ianuarie

2006.

V.A. a notificat Primăria municipiului Mangalia în condițiile art.21

din Legea nr.10/2001 solicitând restituirea în natură a suprafeței de 500 mp

din terenul preluat de stat „fără nici o despăgubire, în baza decretului de

expropriere nr.442 din 1 octombrie 1970” din proprietatea mamei sale E.V.,

decedată la 30 decembrie 1994, al cărei unic moștenitor este.

Primăria municipiului Mangalia a înaintat notificarea

Ministerului Administrației și Internelor, în calitatea acestuia de deținător

al terenului transmis prin Hotărârea Guvernului nr.757 din 31 octombrie 1994.

Ministerul Administrației și Internelor a emis decizia nr.557

din 7 octombrie 2003, prin care – motivând că terenul a trecut în proprietatea

statului cu titlu valabil prin art.29 din Decretul nr.442/1970, nefiind

posibilă restituirea în natură – a respins cererea de restituire în natură și a

oferit notificatorului măsura reparatorie prin echivalent constând în

despăgubiri bănești în sumă de 644.765.172 lei reprezentând valoarea estimativă

a terenului.

V.A. a introdus contestație în temeiul art.24 alin(7) și (8) din

Legea nr.10/2001, solicitând modificarea deciziei în sensul admiterii cererii

sale și restituirii în natură a suprafeței de 485 mp, cu motivarea că asemenea

măsură este posibilă fără a fi perturbată funcționalitatea complexului „Diana”

din stațiunea turistică „Saturn II”, suprafața cerută fiind situată în curtea

complexului cu utilizarea de spațiu verde între gardurile de pe latura

nord-vestică, putând fi parcelată.

Tribunalul București – Secția a V-a civilă a pronunțat sentința

civilă nr.586 F din 17 iunie 2004, prin care a admis contestația, a anulat

decizia atacată și a obligat Ministerul Administrației și Internelor să

restituie în natură contestatorului terenul în suprafață de 485 mp identificat

prin raportul de expertiză întocmit de M.C.

Apelul declarat de Ministerul Administrației și Internelor a

fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr.703 din 18 aprilie 2005

pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a IV-a civilă.

Ca situație de fapt rezultată din probele administrate și

necontestată de părți, instanțele au stabilit că terenul a trecut din

proprietatea autoarei contestatorului în proprietatea statului pe cale de

expropriere fără plată dispusă prin Decretul nr.442 din 1 octombrie 1970 în

scopul construirii stațiunii turistice „Saturn”, scop care a fost atins,

terenul făcând parte din suprafața de 5300 mp aferentă complexului „Diana”,

transmis de către stat în administrarea Ministerul Administrației și Internelor

prin Hotărârea Guvernului nr.757 din 31 octombrie 1994, iar din suprafața

totală a terenului, suprafața de 2300 mp, care include și terenul în litigiu,

are destinația de curte împrejmuită cu garduri a complexului „Diana”, fiind

utilizată ca spații verzi.

În raport cu asemenea stare de fapt, instanțele au statuat că,

pe de o parte, terenul nu este necesar potrivit scopului pentru care a fost

trecut în proprietatea statului, folosința lui nefiind esențială pentru buna

desfășurare a activităților de utilitate publică sau socială, ceea ce înseamnă

că menționatul complex hotelier „Diana” nu ocupă funcțional întregul teren, iar

pe de altă parte că nu s-a emis o hotărâre de guvern care să stabilească

imposibilitatea restituirii în natură.

Potrivit acestui raționament, instanțele au constatat incidența

prevederilor art.11(4) și art.16(3) din Legea nr.10/2001, în temeiul cărora au

adoptat soluțiile expuse.

Ministerul Administrației și Internelor a declarat recurs

solicitând casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea contestației,

susținând, în esență,  că instanțele au încălcat prevederile art.11 alin.

(4) din Legea nr.10/2001 și au aplicat greșit prevederile art.16 alin. (3) din

aceeași lege.

Recursul este întemeiat pentru cele ce succed.

În primul rând se constată că instanțele au examinat greșit

cauza prin prisma dispozițiilor art.16 din Legea nr.10/2001, text legal

inaplicabil în cazul imobilelor expropriate, al căror regim juridic are o

reglementare specială, distinctă și exclusivă prin prevederile art.11 din

aceeași lege, al cărui domeniu de aplicare vizează toate cazurile de

expropriere, indiferent dacă au fost făcute cu titlu valabil sau fără titlu și

fără a distinge după cum s-a plătit ori nu o despăgubire.

În al doilea rând, instanțele au încălcat prevederile aplicabile

în cauză, anume cele conținute de art.11 alin. (4) din lege, potrivit cărora

„în cazul în care lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă

funcțional întreg terenul afectat măsurile reparatorii se stabilesc în

echivalent pentru întregul imobil”.

Textul reglementează o ipoteză distinctă de cea avută în vedere

prin

art.11

alin. (3), care prevede restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă

când lucrările pentru care s-a dispus exproprierea ocupă terenul parțial și

măsuri reparatorii prin echivalent pentru partea ocupată de construcții noi și

pentru cea necesară bunei utilizări, cu observația că formulările de

„funcțional” și de „necesară în vederea bunei utilizări” sunt practic

echivalente ca premisă terminologică.

Rațiunea acestor reglementări rezidă din situația că, în

covârșitoarea majoritate a cazurilor, lucrările efectuate nu au ocupat în

întregime terenul expropriat, deoarece normele edilitare, indiferent de natura

construcției sau a amenajării, se opun în principiu la un coeficient de ocupare

a terenului de 100%.

În cuprinsul noțiunilor echivalente arătate se includ astfel

acele părți din terenul expropriat care, nefiind situate sub construcții, sunt

necesare pentru buna utilizare a construcțiilor, ținând de standardul obligatoriu

sau, cel puțin, obișnuit pentru destinația construcțiilor, fără a reprezenta o

facilitate sau un avantaj suplimentar.

Prin prisma acestei chestiuni de principiu este de observat că

în cauza de față partea de teren în litigiu face parte structural din

perimetrul unui ansamblu hotelier, servind scopului turistic pentru care

complexul „Diana” a fost construit, fiind afectat de existența unei alei

pietonale și a două construcții ușoare (foișoare), așa cum rezultă din raportul

de expertiză tehnică.

De altfel, tocmai ținând cont de afectațiunea terenului de pe

vechiul său amplasament, instanțele au dispus restituirea în natură doar

parțial pe vechiul amplasament, procedând practic la o translațiune a

amplasamentului terenului restituit în natură înspre două laturi ale

perimetrului ansamblului turistic, așa încât terenul restituit în natură să

ocupe un colț din întreg terenul ocupat de complexul „Diana”, evitându-se

astfel construirea unei enclave înconjurată de restul terenului din componența

complexului.

Practic, instanțele au dispus numai parțial restituirea în

natură pe vechiul amplasament, compensând diferența din terenul expropriat cu

un teren echivalent, ceea ce însă art.11 nu prevede ca măsură reparatorie.

Așadar, în mod greșit instanțele au aplicat legea prin

restituirea terenului în natură în modalitatea arătată, neobservând că în

raport cu specificul situației terenul expropriat a fost folosit potrivit

scopului exproprierii, iar lucrările pentru care s-a dispus exproprierea au

fost realizate și ocupă funcțional întreg terenul afectat.

Ca urmare, terenul în litigiu are regimul juridic reglementat

prin art.11 alin. (4) din Legea nr.10/2001, fiind incidente prevederile art.11

alin. (9) cu trimitere la

art.9           alin. (2) din

lege, în sensul că măsurile reparatorii cuvenite contestatorului constau numai

prin echivalent, astfel că este legală oferta făcută prin decizia atacată

constând în despăgubiri bănești.

Pentru considerentele expuse, recursul a fost admis, hotărârile

date în cauză au fost casate, iar pe fond contestația a fost respinsă ca

neîntemeiată.