Agga împotriva Greciei (nr. 4)

Cazul a izvorât dintr-o cerere (nr. 33331/02) împotriva Republicii Eladiene, depusă la Curte în temeiul Articolului 34 din Convenția pentru Protecția Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale ("Convenția"), de un cetățean grec, Dl. Mehmet Agga ("reclamantul"), pe 6 august 2002.

Reclamantul a fost reprezentat de Dl. S. Emin, avocat practicând în Komotini (nordul Greciei). Guvernul Grec ("Guvernul") este reprezentat de Dl. V. Kyriazopoulos, Consilier la Consiliul Legal al Statului, și Dna M. Papida, Asistent Juridic la Consiliul Legal al Statului.

Reclamantul a susținut, în special, că condamnarea sa pentru uzurparea funcțiilor unui ministru al unei "religii cunoscute" a constituit o încălcare a drepturilor sale în temeiul Articolelor 9 și 10 din Convenție.

Cererea a fost alocată Primei Secții a Curții (Regula 52 § 1 din Regulamentul Curții). În cadrul acelei Secții, Camera care urma să examineze cazul (Articolul 27 § 1 din Convenție) a fost constituită cum prevede Regula 26 § 1.

Pe 1 noiembrie 2004, Curtea a schimbat componența Secțiilor sale (Regula 25 § 1). Acest caz a fost asignat Primei Secții proaspăt constituite (Regula 52 § 1).

Printr-o decizie din 26 mai 2005, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă.

Reclamantul și Guvernul au depus fiecare observații pe probleme de fond (Regula 59 § 1). FAPTELE

În 1997, trei serii de proceduri penale au fost instituite împotriva reclamantului în temeiul Articolului 175 din Codul Penal pentru că a uzurpat funcțiile unui ministru al unei "religii cunoscute", pe motiv că pe 30 octombrie 1997, 20 noiembrie 1996 și 21 decembrie 1997 a emis și semnat mesaje în calitatea de Muftidul din Xanthi.

Reclamantul a fost reprezentat juridic pe tot parcursul procedurilor de avocații aleși de el. Tribunalele au audiat o serie de martori ai acuzării și ai apărării.

Pe 24 martie 1999, tribunalul penal de primă instanță (monomeles plimmeliodikio) din Serres a găsit reclamantul vinovat în cele trei serii de proceduri pe motiv că a emis și semnat mesaje în calitatea de Muftidul din Xanthi. Procedurile au fost unite deoarece priveau aceeași infracțiune (decizia nr. 1407/1999).

Pe 2 noiembrie 2000, tribunalul penal de primă instanță de trei membri (trimeles plimmeliodikio) din Serres a menținut condamnarea reclamantului. A impus, ca întreg, o pedeapsă de șapte luni de închisoare și a convertit-o într-o amendă (decizia nr. 2687/2000). Reclamantul a făcut apel în casație. El a susținut că această condamnare a constituit o încălcare a Articolelor 6, 9 și 10 din Convenție.

Pe 21 martie 2002, Curtea de Casație a respins apelul reclamantului. A considerat că infracțiunea din Articolul 175 din Codul Penal a fost comisă "atunci când cineva s-a prezentat ca ministru al unei religii cunoscute și atunci când a exercitat funcțiile biroului ministrului, inclusiv oricare din funcțiile administrative aparținând acestuia". Curtea a considerat că reclamantul a comis această infracțiune pentru că s-a comportat și s-a prezentat ca Muftidul din Xanthi. A considerat, de asemenea, că condamnarea reclamantului nu era contrară Articolelor 9 și 10 din Convenție, deoarece reclamantul nu a fost pedepsit pentru credințele sale religioase sau pentru exprimarea unor anumite opinii, ci pentru uzurparea funcțiilor unui Muftidule. Cu privire la Articolul 6 din Convenție, Curtea de Casație a considerat că reclamantul a fost reprezentat juridic de avocații aleși de el pe tot parcursul procedurilor și că a exercitat toate drepturile apărării sale (sentința nr. 708/2002).

Guvernul susține mai întâi că reclamantul nu a fost condamnat pentru conținutul mesajelor pe care le-a diseminat, ci pur și simplu pentru că s-a prezentat ca Muftidul din Xanthi. Ca urmare, nu a existat nicio ingerință cu dreptul său de a-și exprima credințele religioase, deoarece Articolul 9 nu garantează reclamantului dreptul de a uzurpa funcțiile unui ministru al unei "religii cunoscute".

Oricum, chiar dacă ar fi existat o ingerință, Guvernul susține că ar fi fost justificată în virtutea paragraful doi al Articolului 9. Primul, conform Guvernului, Tratatul de Pace de la Atena nu era în vigoare și plângerile reclamantului ar trebui examinate în temeiul Articolului 175 din Codul Penal care era aplicabil în cazul de față. În această viziune, Guvernul susține că ingerința era prevăzută prin lege, Articolul 175 din Codul Penal. Această dispoziție a fost interpretată de tribunale într-o manieră care a făcut condamnarea sa previzibilă. Ingerința urmărea o scop legitim. Prin protejarea autorității Muftidul legal, tribunalele interne au căutat să păstreze ordinea în acea comunitate religioasă particulară și în societate în general. Au căutat, de asemenea, să protejeze relațiile internaționale ale țării, o zonă asupra căreia statele exercită o discretionare nelimitată.

Guvernul susține, de asemenea, că ingerința era necesară într-o societate democratică. În multe țări, Muftiduii sunt numiți de Stat. În plus, Muftiduii exercită funcții judiciare importante în Grecia și judecătorii nu pot fi aleși de popor. Guvernul susține că, deoarece existau doi Muftiduii în Xanthi la acel moment, tribunalele au trebuit să condamne pe cel fals pentru a nu crea tensiune între musulmani, între musulmani și creștini și între Turcia și Grecia. Tribunalele au considerat că infracțiunea din Articolul 175 este comisă atunci când cineva exercită efectiv funcțiile unui ministru religios. Tribunalele au considerat, de asemenea, că actele în care s-a angajat reclamantul se încadrau în funcțiile administrative ale unui Muftidule în sensul larg al termenului.

Reclamantul nu este de acord cu argumentele Guvernului. El consideră că Tratatul de Pace de la Atena rămâne în vigoare (a se vedea Agga împotriva Greciei (nr. 2), sentință citată mai sus, §§ 33-36). În plus, reclamantul subliniază că musulmanii din Tracia nu au acceptat niciodată abrogarea Legii nr. 2345/1920. În fine, el susține că creștinii din Grecia au dreptul de a-și alege liderii religiosi. Lipsindu-i pe musulmani din această posibilitate constituie tratament discriminator.

Reclamantul susține că condamnarea sa a constituit o ingerință în dreptul lui de a fi liber să-și exercite religia în comuniune cu toți cei care s-au întors la el pentru îndrumarea spirituală. El consideră, de asemenea, că condamnarea sa nu era prevăzută prin lege. În acest sens, el susține că Tratatul de Pace de la Atena rămâne în vigoare. Prim-ministrul grec a acceptat acest lucru la Conferința Diplomatică care a condus la Tratatul de Pace de la Lausanne din 1923. Mai mult, Curtea de Casație a confirmat recent validitatea continuă a Tratatului de Pace de la Atena și specialiștii în droit au aceeași părere. Musulmanii nu au acceptat niciodată abrogarea Legii nr. 2345/1920. Reclamantul susține în sfârșit că condamnarea sa nu era necesară într-o societate democratică. El subliniază că creștinii și evreii din Grecia au dreptul de a-și alege liderii religiosi. Lipsindu-i pe musulmani din această posibilitate constituie tratament discriminator. B. Aprecierea Curții

Curtea trebuie să determine dacă drepturile reclamantului în baza Articolului 9 au suferit o ingerință și, dacă da, dacă o asemenea ingerință era "prevăzută prin lege", urmărea un scop legitim și era "necesară într-o societate democratică" în sensul Articolului 9 § 2 din Convenție. 1. Existența unei ingeri

Curtea reamintește că, în timp ce libertatea religioasă este în primul rând o problemă de conștiință individuală, ea include, de asemenea, inter alia, libertatea, în comuniune cu alții și în public, de a-și manifesta religia în cult și în înțelegere (a se vedea, mutatis mutandis, Kokkinakis împotriva Greciei, sentință din 25 mai 1993, Seria A nr. 260-A, p. 17, § 31).

Curtea reamintește, de asemenea, că reclamantul a fost condamnat pentru că a uzurpat funcțiile unui ministru al unei "religii cunoscute". Faptele care stau la baza condamnării reclamantului, după cum rezultă din deciziile tribunalelor interne relevante, au fost că emitea mesaje de conținut religios în calitatea de Muftidul din Xanthi. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că condamnarea reclamantului constituie o ingerință în dreptul lui în baza Articolului 9 § 1 din Convenție, "în comuniune cu alții și în public ..., de a-și manifesta religia ... în cult [și] în înțelegere" (Serif împotriva Greciei, nr. 38178/97, § 39, ECHR 1999-IX). 2. "Prevăzut prin lege"

În ciuda dezacordului părților cu privire la faptul dacă ingerința în chestiune era "prevăzută prin lege", Curtea nu consideră că este necesar să se pronunțe asupra întrebării, deoarece, oricum, condamnarea reclamantului este incompatibilă cu Articolul 9 din alte motive (Agga împotriva Greciei (nr. 2), sentință citată mai sus, § 54). 3. Scop legitim

Curtea acceptă că ingerința în chestiune a urmărit un scop legitim în baza Articolului 9 § 2 din Convenție, și anume "protejarea ordinii publice". Remarcă în această conexiune că reclamantul nu era singura persoană care susținea că este lider religios al comunității musulmane locale și că pe 20 august 1991 autoritățile au numit o altă persoană ca Muftidul din Xanthi (Agga împotriva Greciei (nr. 2), sentință citată mai sus, § 55). 4. "Necesară într-o societate democratică"

Curtea reamintește că libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei este una din fundamentele unei "societăți democratice" în sensul Convenției. Pluralismul inerent unei societăți democratice, care a fost cumpărat scump de-a lungul secolelor, depinde de aceasta. Este adevărat că într-o societate democratică poate fi necesar să se pună restricții asupra libertății de religie pentru a reconcilia interesele diferitelor grupuri religioase (a se vedea Kokkinakis împotriva Greciei, sentință citată mai sus, pp. 17 și 18, §§ 31 și 33). Cu toate acestea, orice asemenea restricție trebuie să corespundă unei "nevoi sociale stringente" și trebuie să fie "proporțională cu scopul legitim urmărit" (a se vedea, printre altele, Wingrove împotriva Regatului Unit, sentință din 25 noiembrie 1996, Rapoarte de Sentințe și Decizii 1996-V, p. 1956, § 53).

Curtea reamintește că în cazul Agga împotriva Greciei (nr. 2), (sentință citată mai sus), privitor la același reclamant și fapte similare, a constatat deja o încălcare a Articolului 9 din Convenție din cauza condamnării reclamantului în baza Articolelor 175 și 176 din Codul Penal. În particular, Curtea a remarcat că: "(...) tribunalele interne care au condamnat reclamantul nu au menționat în deciziile lor niciun act specific al reclamantului cu scopul de a produce efecte juridice. Tribunalele interne au condamnat reclamantul pe motiv pur că a emis mesaje de conținut religios și că le-a semnat ca Muftidul din Xanthi. Mai mult, nu s-a contestat că reclamantul avea sprijinul cel puțin al unei părți a comunității musulmane din Xanthi. Cu toate acestea, după opinia Curții, pedepsirea unei persoane pentru că pur și simplu se prezintă ca liderul religios al unui grup care îl urmează cu voință poate greu să fie considerată compatibilă cu exigențele pluralismului religios într-o societate democratică. (...) Curtea reamintește că nu există nicio indicație că reclamantul ar fi încercat vreodată să exercite funcțiile judiciare și administrative pentru care legislația privind muftiduii și alți miniștri ai "religiilor cunoscute" face dispoziții. Cât despre restul, Curtea nu consideră că, în societățile democratice, Statul trebuie să ia măsuri pentru a asigura că comunități religioase rămân sau sunt aduse sub o conducere unificată. (...) cu excepția unei trimiteri generale la crearea de tensiune, Guvernul nu a făcut nicio aluzie la tulburări între musulmani în Xanthi care ar fi fost sau ar putea fi cauzate de existența a doi lideri religiosi. Mai mult, Curtea consideră că nimic nu a fost adus care ar putea justifica calificarea riscului de tensiune între musulmani și creștini sau între Grecia și Turcia ca altceva decât o posibilitate foarte îndepărtată" (Agga împotriva Greciei (nr. 2), sentință citată mai sus, §§ 58-60).

Întoarcindu-se la cazul de față, Curtea observă că reclamantul a fost condamnat în baza Articolului 175 din Codul Penal, care face delict penal actul de uzurpare intenționată a funcțiilor unui oficial de stat sau municipal. Cu toate acestea, ca în sentința Agga împotriva Greciei (nr. 2) (citată mai sus, § 58), Curtea remarcă că tribunalele interne care au condamnat reclamantul nu au menționat în deciziile lor niciun act specific al reclamantului cu scopul de a produce efecte juridice. Dimpotrivă, tribunalele interne au condamnat reclamantul pe motiv pur că a emis mesaje de conținut religios și că le-a semnat ca Muftidul din Xanthi.

În lumina circumstanțelor de mai sus, Curtea nu găsește niciun motiv pentru a se abate de la sentința sa de mai sus. În particular, Curtea consideră că nu s-a demonstrat că condamnarea reclamantului în baza Articolului 175 din Codul Penal a fost justificată în circumstanțele cazului de o "nevoie socială stringentă". Ca urmare, ingerința în dreptul reclamantului, în comuniune cu alții și în public, de a-și manifesta religia în cult și în înțelegere nu a fost "necesară într-o societate democratică ..., pentru protecția ordinii publice" în baza Articolului 9 § 2 din Convenție (a se vedea Agga împotriva Greciei (nr. 2), sentință citată mai sus, § 61). A existat, prin urmare, o încălcare a Articolului 9 din Convenție.

Având în vedere constatarea sa că a existat o încălcare a Articolului 9 din Convenție, Curtea nu consideră că este necesar să examineze dacă Articolul 10 a fost, de asemenea, încălcat, deoarece nu apare nicio problemă separată în baza acelei dispoziții.

Reclamantul a solicitat compensație pentru prejudiciul material în sumă de 1.848,86 euro (EUR), corespunzând amenzii pe care a trebuit s-o plătească tribunalul penal de primă instanță de trei membri din Serres, fără a prezenta niciun document justificativ. A solicitat, de asemenea, o recompensă de 10.000 EUR pentru prejudiciul moral.

Cu privire la cererea reclamantului privind prejudiciul material, Guvernul respondent a declarat că reclamantul ar trebui să primească satisfacție doar pentru prejudiciul pe care l-a suferit efectiv. Cu privire la cererea reclamantului privitor la prejudiciul moral, Guvernul respondent a considerat că constatarea unei încălcări a Articolului 9 din Convenție constituie în sine o satisfacție echitabilă adecvată pentru scopurile Articolului 41 din Convenție.

Curtea observă că reclamantul nu a arătat că ar fi plătit vreo sumă ca amendă. Mai mult, nu a prezentat nicio dovadă din care suma specifică rezultă. Curtea respinge, prin urmare, cererea sa sub acest aspect. În plus, cu privire la cererea reclamantului privind prejudiciul moral, Curtea consideră că constatarea unei încălcări a Articolului 9 din Convenție constituie în sine o satisfacție echitabilă adecvată pentru scopurile Articolului 41 din Convenție. B. Costuri și cheltuieli

În final, reclamantul a solicitat rambursarea costurilor și cheltuielilor suportate în cursul procedurilor interne și procedurilor în fața Curții în valoare de 4.379,30 EUR. El a detaliat cererile sale după cum urmează: (a) 1.379,30 EUR pentru taxe și cheltuieli în procedurile în fața tribunalelor interne; (b) 2.000 EUR pentru diverse cheltuieli (cheltuieli de călătorie și găzduire) și (c) 1.000 EUR pentru taxă în procedurile în fața Curții. Reclamantul a prezentat facturi doar pentru procedurile interne.

Guvernul a declarat că costurile și cheltuielile ar trebui acordate în măsura în care au fost efectiv și în mod necesar suportate și au fost rezonabile din punct de vedere al cuantumului.

Curtea reiterează că în baza Articolului 41 din Convenție, va rambursa doar costurile și cheltuielile care au fost dovedite a fi efectiv și în mod necesar suportate și sunt rezonabile din punct de vedere al cuantumului. În plus, Regula 60 § 2 din Regulamentul Curții prevede că particularitățile detaliate ale oricărei cereri făcute în baza Articolului 41 din Convenție trebuie depuse, împreună cu documentele sau biletele justificative relevante, altfel Curtea poate respinge cererea în totalitate sau în parte (a se vedea, de exemplu, Cumpănă și Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, § 133, ECHR 2004-XI).

În cazul de față, Curtea observă că reclamantul a prezentat documente justificative doar cu privire la costurile și cheltuielile suportate în cursul procedurilor interne. Curtea este satisfăcută că costurile și cheltuielile în fața tribunalelor interne au fost efectiv și în mod necesar suportate pentru a obține reparații sau a preveni problema care a constituit o încălcare a Convenției și au fost rezonabile din punct de vedere al cuantumului. În conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudența sa, acordă, prin urmare, reclamantului 1.380 EUR sub acest aspect, plus orice impozit care ar putea fi aplicabil. C. Dobândă de întârziere

Curtea consideră că este oportun ca dobânda de întârziere să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene, la care ar trebui adăugate trei puncte procentuale. PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, UNANIM, 1. Constată că a existat o încălcare a Articolului 9 din Convenție; 2. Constată că nicio problemă separată nu apare în baza Articolului 10 din Convenție; 3. Constată: (a) că Statul respondent este obligat să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data când sentința devine finală conform Articolului 44 § 2 din Convenție, suma de 1.380 EUR (o mie trei sute optzeci de euro) pentru costuri și cheltuieli, plus orice impozit care ar putea fi aplicabil; (b) că din expirarea perioadei sus-menționate până la plată se va datora o dobândă simplă asupra sumei de mai sus la o rată egală cu rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene în perioada de întârziere plus trei puncte procentuale; 4. Respinge restul cererii reclamantului privind satisfacția echitabilă. Întocmit în limba engleză și notificat în scris pe 13 iulie 2006, în conformitate cu Regula 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Søren Nielsen Loukis Loucaides Grefier Președinte

The case originated in an application (no. 33331/02) against the Hellenic Republic lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a Greek national, Mr Mehmet Agga (“the applicant”), on 6 August 2002.

The applicant was represented by Mr S. Emin, a lawyer practising in Komotini (northern Greece). The Greek Government (“the Government”) are represented by Mr V. Kyriazopoulos, Adviser at the State Legal Council and Mrs M. Papida, Legal Assistant at the State Legal Council.

The applicant alleged, in particular, that his conviction for usurping the functions of a minister of a “known religion” amounted to a violation of his rights under Articles 9 and 10 of the Convention.

The application was allocated to the First Section of the Court (Rule 52 § 1 of the Rules of Court). Within that Section, the Chamber that would consider the case (Article 27 § 1 of the Convention) was constituted as provided in Rule 26 § 1.

On 1 November 2004 the Court changed the composition of its Sections (Rule 25 § 1). This case was assigned to the newly composed First Section (Rule 52 § 1).

By a decision of 26 May 2005 the Court declared the application partly admissible.

The applicant and the Government each filed observations on the merits (Rule 59 § 1). THE FACTS I.

In 1997 three sets of criminal proceedings were instituted against the applicant under Article 175 of the Criminal Code for having usurped the functions of a minister of a “known religion” on the ground that on 30 October 1997, 20 November 1996 and 21 December 1997 he had issued and signed messages in the capacity of the Mufti of Xanthi.

The applicant was legally represented throughout the proceedings by lawyers of his own choice. The courts heard a number of prosecution and defence witnesses.

On 24 March 1999 the single-member first instance criminal court ( monomeles plimmeliodikio ) of Serres found the applicant guilty in the three sets of proceedings on the ground that he had issued and signed messages in the capacity of the Mufti of Xanthi. The proceedings were joined because they concerned the same offence (decision no. 1407/1999).

On 2 November 2000 the three-member first instance criminal court ( trimeles plimmeliodikio ) of Serres upheld the applicant’s conviction. It imposed, as a whole, a sentence of seven months’ imprisonment and converted it into a fine (decision no. 2687/2000). The applicant appealed in cassation. He alleged that this conviction amounted to a violation of Articles 6, 9 and 10 of the Convention.

On 21 March 2002 the Court of Cassation rejected the applicants’ appeal. It considered that the offence in Article 175 of the Criminal Code was committed “when somebody appeared as a minister of a known religion and when he discharged the functions of the minister’s office including any of the administrative functions pertaining thereto”. The court considered that the applicant had committed this offence because he behaved and appeared as the Mufti of Xanthi. It further considered that the applicant’s conviction was not contrary to Articles 9 and 10 of the Convention, because the applicant had not been punished for his religious beliefs or for expressing certain views but for usurping the functions of a Mufti. As regards Article 6 of the Convention, the Court of Cassation considered that the applicant was legally represented by lawyers of his own choice throughout the proceedings and that he had exercised all his defence rights (judgment no. 708/2002). II.

The Government firstly argue that the applicant was not convicted for the content of the messages that he disseminated but simply because he appeared as the Mufti of Xanthi. As a result, there was no interference with his right to express his religious beliefs because Article 9 does not guarantee the applicant the right to usurp the functions of a minister of a “known religion”.

In any event, even if there had been interference, the Government argue that it would have been justified under the second paragraph of Article 9. Firstly, according to the Government, the Treaty of Peace of Athens was not in force and the applicant’s complaints should be examined under Article 175 of the Criminal Code that was applicable in the present case. In this view, the Government contend that the interference was provided by law, Article 175 of the Criminal Code. This provision has been interpreted by the courts in a manner which rendered his conviction foreseeable. The interference served a legitimate purpose. By protecting the authority of the lawful Mufti the domestic courts sought to preserve order in the particular religious community and in society at large. They also sought to protect the international relations of the country, an area over which States exercise unlimited discretion.

The Government further contend that the interference was necessary in a democratic society. In many countries, the Muftis are appointed by the State. Moreover, Muftis exercise important judicial functions in Greece and judges cannot be elected by the people. The Government submit that because there were two Muftis in Xanthi at the time, the courts had to convict the spurious one in order not to create tension among the Muslims, between the Muslims and Christians and between Turkey and Greece. The courts considered that the offence in Article 175 is committed when somebody actually discharges the functions of a religious minister. The courts also considered that the acts that the applicant engaged in fell within the administrative functions of a Mufti in the broad sense of the term.

The applicant disagrees with the Government’s arguments. He considers that the Treaty of Peace of Athens remains in force (see Agga v. Greece (no. 2) , judgment cited above, §§ 33-36). Moreover, the applicant points out that the Muslims living in Thrace had never accepted the abrogation of Law no. 2345/1920. Finally, he argues that the Christians in Greece have the right to elect their religious leaders. Depriving the Muslims of this possibility amounts to discriminatory treatment.

The applicant submits that his conviction amounted to an interference with his right to be free to exercise his religion together with all those who turned to him for spiritual guidance. He further considers that his conviction was not prescribed by law. In this respect he affirms that the Treaty of Peace of Athens remains in force. The Greek Prime-Minister accepted that at the Diplomatic Conference leading to the 1923 Treaty of Peace of Lausanne. Moreover, the Court of Cassation has recently confirmed the continued validity of the Treaty of peace of Athens and legal scholars hold the same view. The Muslims had never accepted the abrogation of Law no. 2345/1920. The applicant lastly contends that his conviction was not necessary in a democratic society. He points out that the Christians and Jews in Greece have the right to elect their religious leaders. Depriving the Muslims of this possibility amounts to discriminatory treatment. B. The Court’s assessment

The Court must consider whether the applicant’s Article 9 rights were interfered with and, if so, whether such interference was “prescribed by law”, pursued a legitimate aim and was “necessary in a democratic society” within the meaning of Article 9 § 2 of the Convention. 1 Existence of an interference

The Court recalls that, while religious freedom is primarily a matter of individual conscience, it also includes, inter alia , freedom, in community with others and in public, to manifest one’s religion in worship and teaching (see, mutatis mutandis , Kokkinakis v. Greece , judgment of 25 May 1993, Series A no. 260 ‑ A, p. 17, § 31).

The Court further recalls that the applicant was convicted for having usurped the functions of a minister of a “known religion”. The facts underlying the applicant’s conviction, as they transpire from the relevant domestic court decisions, were that he was issuing messages of a religious content in the capacity of the Mufti of Xanthi. In these circumstances, the Court considers that the applicant’s conviction amounts to an interference with his right under Article 9 § 1 of the Convention, “in community with others and in public ..., to manifest his religion ... in worship [and] teaching” ( Serif v. Greece , no. 38178/97, § 39, ECHR 1999 ‑ IX). 2. “Prescribed by law”

Despite the parties’ disagreement as to whether the interference in issue was “prescribed by law”, the Court does not consider it necessary to rule on the question because, in any event, the applicant’s conviction is incompatible with Article 9 on other grounds ( Agga v. Greece (no. 2) , judgment cited above, § 54). 3. Legitimate aim

The Court accepts that the interference in question pursued a legitimate aim under Article 9 § 2 of the Convention, namely “to protect public order”. It notes in this connection that the applicant was not the only person claiming to be the religious leader of the local Muslim community and that on 20 August 1991 the authorities had appointed another person as Mufti of Xanthi ( Agga v. Greece (no. 2), judgment cited above, § 55). 4. “Necessary in a democratic society”

The Court recalls that freedom of thought, conscience and religion is one of the foundations of a “democratic society” within the meaning of the Convention. The pluralism inherent in a democratic society, which has been dearly won over the centuries, depends on it. It is true that in a democratic society it may be necessary to place restrictions on freedom of religion to reconcile the interests of the various religious groups (see Kokkinakis v. Greece , judgment cited above, pp. 17 and 18, §§ 31 and 33). However, any such restriction must correspond to a “pressing social need” and must be “proportionate to the legitimate aim pursued” (see, among others, Wingrove v. the United Kingdom , judgment of 25 November 1996, Reports of Judgments and Decisions 1996 ‑ V, p. 1956, § 53).

The Court recalls that in the case of Agga v. Greece (no. 2) , (judgment cited above), concerning the same applicant and similar facts, it has already found a violation of Article 9 of the Convention due to the applicant’s conviction under Articles 175 and 176 of the Criminal Code. In particular, the Court noted that: “(...) the domestic courts that convicted the applicant did not mention in their decisions any specific acts by the applicant with a view to producing legal effects. The domestic courts convicted the applicant on the mere ground that he had issued messages of religious content and that he had signed them as the Mufti of Xanthi. Moreover, it has not been disputed that the applicant had the support of at least part of the Muslim community in Xanthi. However, in the Court’s view, punishing a person for merely presenting himself as the religious leader of a group that willingly followed him can hardly be considered compatible with the demands of religious pluralism in a democratic society. (...) the Court recalls that there is no indication that the applicant attempted at any time to exercise the judicial and administrative functions for which the legislation on the muftis and other ministers of “known religions” makes provision. As for the rest, the Court does not consider that, in democratic societies, the State needs to take measures to ensure that religious communities remain or are brought under a unified leadership. (...) apart from a general reference to the creation of tension, the Government did not make any allusion to disturbances among the Muslims in Xanthi that had actually been or could have been caused by the existence of two religious leaders. Moreover, the Court considers that nothing was adduced that could warrant qualifying the risk of tension between the Muslims and Christians or between Greece and Turkey as anything more than a very remote possibility” ( Agga v. Greece (no. 2) , judgment cited above, §§ 58-60).

Turning to the instant case, the Court observes that the applicant was convicted under Article 175 of the Criminal Code, which renders criminal offence the act of intentionally usurping the functions of a State or municipal official. However, as in the Agga v. Greece (no. 2) judgment (cited above, § 58), the Court notes that the domestic courts that convicted the applicant did not mention in their decisions any specific acts by the applicant with a view to producing legal effects. On the contrary, the domestic courts convicted the applicant on the mere ground that he had issued messages of religious content and that he had signed them as the Mufti of Xanthi.

In the light of the above circumstances, the Court does not find any reason from departing from its aforementioned judgment. In particular, the Court considers that it has not been shown that the applicant’s conviction under Article 175 of the Criminal Code was justified in the circumstances of the case by “a pressing social need”. As a result, the interference with the applicant’s right, in community with others and in public, to manifest his religion in worship and teaching was not “necessary in a democratic society ..., for the protection of public order” under Article 9 § 2 of the Convention (see Agga v. Greece (no. 2), judgment cited above, § 61). There has, therefore, been a violation of Article 9 of the Convention. II.

Given its finding that there has been a violation of Article 9 of the Convention, the Court does not consider it necessary to examine whether Article 10 was also violated, because no separate issue arises under the latter provision. III.

The applicant claimed compensation for pecuniary loss amounting to 1,848.86 euros (EUR) corresponding to the fine that he was called to pay by the three-member first instance criminal court of Serres, without submitting any supporting documents. He further sought an award of EUR 10,000 for non-pecuniary damage.

As regards the applicant’s claim in respect of pecuniary damage, the respondent Government submitted that the applicant should be award satisfaction only for the damage he has actually suffered. As regards the applicant’s claim for non-pecuniary damage, the respondent Government considered that the finding of a violation of Article 9 of the Convention constitutes in itself adequate just satisfaction for the purposes of Article 41 of the Convention.

The Court observes that the applicant has failed to show that he had paid any amount as a fine. Moreover, he has not produced any evidence from which the specific amount emerges. The Court therefore dismisses his claim under this head. Furthermore, as regards the applicant’s claim for non-pecuniary damage, the Court considers that the finding of a violation of Article 9 of the Convention constitutes in itself adequate just satisfaction for the purposes of Article 41 of the Convention. B. Costs and expenses

Finally, the applicant sought reimbursement of costs and expenses incurred in the course of the domestic proceedings and the proceedings before the Court amounting to EUR 4,379.30. He detailed his claims as follows: (a) EUR 1,379.30 for fees and expenses in the proceedings before the domestic courts; (b) EUR 2,000 for various expenses (travelling expenses and accommodation) and (c) EUR 1,000 for fee in the proceedings before the Court. The applicant provided invoices solely for the domestic proceedings.

The Government submitted that costs and expenses should be awarded to the extent that they were actually and necessarily incurred and were reasonable to quantum.

The Court reiterates that under Article 41 of the Convention, it will reimburse only the costs and expenses that are shown to have been actually and necessarily incurred and are reasonable as to quantum. Furthermore, Rule 60 § 2 of the Rules of Court provides that itemised particulars of any claim made under Article 41 of the Convention must be submitted, together with the relevant supporting documents or vouchers, failing which the Court may reject the claim in whole or in part (see, for example, Cumpǎnǎ and Mazǎre v. Romania [GC], no. 33348/96, § 133, ECHR 2004 ‑ XI).

In the instant case, the Court observes that the applicant has submitted supporting documents solely as regards the costs and expenses incurred in the course of the domestic proceedings. The Court is satisfied that the costs and expenses before the domestic courts were actually and necessarily incurred in order to obtain redress for or prevent the matter found to constitute a violation of the Convention and were reasonable as to quantum. In accordance with the criteria laid down in its case law, it therefore awards the applicant EUR 1,380 under this head, plus any tax that may be chargeable. C. Default interest

The Court considers it appropriate that the default interest should be based on the marginal lending rate of the European Central Bank, to which should be added three percentage points.