ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9554/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin sentința nr. 518 din 27 mai 2005, a

admis contestația formulată de contestatorii M.F. și M.I., în

contradictoriu cu A.V.A.S., a anulat parțial decizia nr. 175 din 29 octombrie

2004 emisă de pârâtă, în privința măsurii de respingere a

cererii de stabilire a măsurilor reparatorii pentru terenul în

suprafață de 385 mp, prevăzută la art. 1 din decizie, a

dispus obligarea pârâtei de a emite decizie de stabilire a măsurilor

reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii terenului

menționat mai sus, situat în București, și a fost respinsă

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

Pentru a da această

hotărâre, tribunalul a reținut că terenul în litigiu se

încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, că petenții

au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care

solicită măsuri reparatorii, precum și dovada

calității de moștenitori și, astfel, sunt îndreptățiți

la stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente,

tribunalul a constatat că decizia atacată este nelegală sub

aspectul măsurii de respingere a cererii de stabilire a măsurilor

reparatorii pentru terenul în suprafață de 385 mp.

Pârâta a formulat apel împotriva acestei

hotărâri, iar Curtea de Apel București, secția a VII-a

civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și

asigurări sociale, prin decizia nr. 23/A din 19 ianuarie 2006, l-a respins

ca nefondat, menținând soluția primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, pârâta

A.V.A.S. a formulat recurs, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9

C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea atacată a fost

dată cu încălcarea legii.

A.V.A.S. a invocat, în

esență, că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001,

această instituție, nu poate fi obligată la emiterea unei

decizii motivate, nefiind îndeplinită procedura administrativă

față de aceasta, deoarece petenții nu s-au conformat

dispozițiilor prevăzute de lege.

S-a susținut că, potrivit

dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de

proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau

acționar a persoanei, precum și în cazul moștenitorilor, cele

care atestă această calitate și, după caz, înscrisuri

necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din

această lege, pot fi depuse până la data soluționării

notificării.

S-a precizat că

dispozițiile menționate se referă în mod imperativ la

obligația depunerii actelor doveditoare în termenul legal, care este un

termen de decădere, el împlinindu-se pe 1 iulie 2003, iar actele depuse

direct în instanță nu pot fi admise ca probe în soluționarea

litigiului.

De asemenea, s-a invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. și

s-a solicitat anularea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina

A.V.A.S. de instanța de fond, pe motiv că intimații-contestatori

au renunțat la acestea.

Recursul este nefondat.

Trebuie remarcat în primul rând

că motivele de recurs nu prezintă o construcție închegată,

care să arate în ce anume constă pretinsa greșeală de

judecată a instanței de apel.

Totodată, sunt prezentate

argumente străine de problematica dosarului, se fac referiri la termenele

în care trebuiau depuse actele doveditoare, precum și la atribuțiile

A.V.A.S. și distincția între capitalul social și patrimoniu.

În orice caz, aceste critici nu pot

fi primite,

omisso medio

, ele fiind exprimate pentru prima dată în

recurs.

Este de reținut că, în mod

corect instanța de apel a reținut, în baza art. 1 din Legea nr.

10/2001, că atunci când restituirea în natură a imobilului nu este

posibilă, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se

acordă despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii prin

echivalent, iar cum contestatorii sunt îndreptățiți să

obțină asemenea despăgubiri, prima instanță a procedat

corect dispunând în acest sens.

Este, de asemenea, neîntemeiată

critica privind încălcarea principiului disponibilității,

deoarece contestatorii nu au solicitat expres despăgubiri sub forma

măsurilor reparatorii, dar tribunalul le-a acordat, întrucât, potrivit

prevederilor legale sus amintite se statuează tocmai faptul că

măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc atunci când restituirea

în natură nu e posibilă.

Or, acest aspect este lămurit,

în raport cu situația juridică concretă a imobilului, doar de

persoanele juridice competente să răspundă notificării, iar

persoana îndreptățită, la momentul formulării

notificării, nu este în măsură să cunoască dacă

este posibilă restituirea în natură.

Astfel, în mod just tribunalul a

respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S.,

iar susținerea că această instituție nu deține

imobilul nu are relevanță juridică, pentru că, în

speță, nu se pune problema restituirii în natură a imobilului,

ci aceea a acordării de despăgubiri conform art. 1 alin. (2), art. 2

lit. c) și art. 27 din Legea nr. 10/2001, așa cum au stabilit corect

instanțele.

Tot neîntemeiată este și

susținerea referitoare la greșita obligare a A.V.A.S. la plata

cheltuielilor de judecată în apel, cu motivarea că instanța de

apel nu ar fi luat act de renunțarea intimaților la acestea.

Se face în mod evident o confuzie.

Instanța de fond a obligat

corect A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, iar contestatorii au

declarat în apel că nu solicită cheltuieli de judecată, nefiind

vorba de vreo renunțare la acestea, de care instanța să nu fi

luat act.

Față de cele mai sus

exprimate, recursul va fi respins ca nefondat.

În ceea ce privește cererea

intimaților de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de

judecată în recurs, ea va fi respinsă ca nedovedită, la dosar

neregăsindu-se chitanța privind plata onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 23/A din 19 ianuarie 2006 a

Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și

pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Respinge ca nedovedită cererea

de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată de

intimații M.F. și M.I.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2006.