ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9554/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința nr. 518 din 27 mai 2005, a admis contestația formulată de contestatorii M.F. și M.I., în contradictoriu cu A.V.A.S., a anulat parțial decizia nr. 175 din 29 octombrie 2004 emisă de pârâtă, în privința măsurii de respingere a cererii de stabilire a măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de 385 mp, prevăzută la art. 1 din decizie, a dispus obligarea pârâtei de a emite decizie de stabilire a măsurilor reparatorii prin echivalent, corespunzător valorii terenului menționat mai sus, situat în București, și a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

Pentru a da această hotărâre, tribunalul a reținut că terenul în litigiu se încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv, că petenții au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului pentru care solicită măsuri reparatorii, precum și dovada calității de moștenitori și, astfel, sunt îndreptățiți la stabilirea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Pentru aceste considerente, tribunalul a constatat că decizia atacată este nelegală sub aspectul măsurii de respingere a cererii de stabilire a măsurilor reparatorii pentru terenul în suprafață de 385 mp. Pârâta a formulat apel împotriva acestei hotărâri, iar Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 23/A din 19 ianuarie 2006, l-a respins ca nefondat, menținând soluția primei instanțe.

Împotriva acestei decizii, pârâta A.V.A.S. a formulat recurs, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea legii. A.V.A.S. a invocat, în esență, că, potrivit dispozițiilor Legii nr. 10/2001, această instituție, nu poate fi obligată la emiterea unei decizii motivate, nefiind îndeplinită procedura administrativă față de aceasta, deoarece petenții nu s-au conformat dispozițiilor prevăzute de lege. S-a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar a persoanei, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din această lege, pot fi depuse până la data soluționării notificării.

S-a precizat că dispozițiile menționate se referă în mod imperativ la obligația depunerii actelor doveditoare în termenul legal, care este un termen de decădere, el împlinindu-se pe 1 iulie 2003, iar actele depuse direct în instanță nu pot fi admise ca probe în soluționarea litigiului. De asemenea, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S. și s-a solicitat anularea cheltuielilor de judecată stabilite în sarcina A.V.A.S. de instanța de fond, pe motiv că intimații-contestatori au renunțat la acestea. Recursul este nefondat. Trebuie remarcat în primul rând că motivele de recurs nu prezintă o construcție închegată, care să arate în ce anume constă pretinsa greșeală de judecată a instanței de apel.

Totodată, sunt prezentate argumente străine de problematica dosarului, se fac referiri la termenele în care trebuiau depuse actele doveditoare, precum și la atribuțiile A.V.A.S. și distincția între capitalul social și patrimoniu. În orice caz, aceste critici nu pot fi primite, omisso medio , ele fiind exprimate pentru prima dată în recurs. Este de reținut că, în mod corect instanța de apel a reținut, în baza art. 1 din Legea nr. 10/2001, că atunci când restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, foștilor proprietari sau moștenitorilor acestora li se acordă despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii prin echivalent, iar cum contestatorii sunt îndreptățiți să obțină asemenea despăgubiri, prima instanță a procedat corect dispunând în acest sens.

Este, de asemenea, neîntemeiată critica privind încălcarea principiului disponibilității, deoarece contestatorii nu au solicitat expres despăgubiri sub forma măsurilor reparatorii, dar tribunalul le-a acordat, întrucât, potrivit prevederilor legale sus amintite se statuează tocmai faptul că măsurile reparatorii prin echivalent se stabilesc atunci când restituirea în natură nu e posibilă. Or, acest aspect este lămurit, în raport cu situația juridică concretă a imobilului, doar de persoanele juridice competente să răspundă notificării, iar persoana îndreptățită, la momentul formulării notificării, nu este în măsură să cunoască dacă este posibilă restituirea în natură.

Astfel, în mod just tribunalul a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a A.V.A.S., iar susținerea că această instituție nu deține imobilul nu are relevanță juridică, pentru că, în speță, nu se pune problema restituirii în natură a imobilului, ci aceea a acordării de despăgubiri conform art. 1 alin. (2), art. 2 lit. c) și art. 27 din Legea nr. 10/2001, așa cum au stabilit corect instanțele. Tot neîntemeiată este și susținerea referitoare la greșita obligare a A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată în apel, cu motivarea că instanța de apel nu ar fi luat act de renunțarea intimaților la acestea. Se face în mod evident o confuzie. Instanța de fond a obligat corect A.V.A.S. la plata cheltuielilor de judecată, iar contestatorii au declarat în apel că nu solicită cheltuieli de judecată, nefiind vorba de vreo renunțare la acestea, de care instanța să nu fi luat act.

Față de cele mai sus exprimate, recursul va fi respins ca nefondat. În ceea ce privește cererea intimaților de obligare a recurentei la plata cheltuielilor de judecată în recurs, ea va fi respinsă ca nedovedită, la dosar neregăsindu-se chitanța privind plata onorariului de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 23/A din 19 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Respinge ca nedovedită cererea de obligare la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimații M.F. și M.I. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2006.