ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2418/2006
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2418/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios
administrativ, prin sentința civilă nr. 292 din 24 octombrie 2005, a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC A.V. SRL Bocșa, în contradictoriu cu
pârâții Autoritatea Națională a Vămilor București și Ministerul Finanțelor
Publice - Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin Direcția Generală a
Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin și a anulat procesul-verbal din 1
iulie 2004 și decizia nr. 316 din 12 octombrie 2004, încheiate de cele două
pârâte, în ceea ce privește obligarea reclamantei de a plăti taxe vamale și T.V.A.,
cu dobânzi și penalități aferente acestor taxe, numai corespunzător
importurilor ce au făcut obiectul declarației vamale de import nr. 6872 din 15
noiembrie 2002 și declarației vamale de import nr. 7042 din 22 noiembrie 2002.
Prin aceeași hotărâre a fost respinsă acțiunea reclamantei,
față de pârâtele Direcția Regională Vamală Timișoara și Biroul Vamal Reșița,
pentru lipsă de calitate procesuală pasivă și au fost acordate cheltuieli de
judecată, reclamantei, în sumă de 120.000.000 lei.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că
reclamanta este o societate comercială care funcționează într-o zonă
defavorizată și a fost beneficiara certificatului de investitor nr. 136 din 13
decembrie 1999, iar în vederea desfășurării activității sale, în anul 2002, a efectuat patru importuri de puicuțe de o zi ce urmau a fi hrănite timp de 18 luni, pentru a ajunge
la maturitate, și apoi 80 de săptămâni, pentru producerea de ouă.
Cele patru importuri, realizate la datele de 25 iunie 2002,
28 iunie 2002, 15 noiembrie 2002 și, respectiv, 22 noiembrie 2002, au fost
efectuate în regim de scutire de plata drepturilor de import, în temeiul O.U.G.
nr. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate, și întrucât, în urma controlului
efectuat la data de 1 iulie 2004, de către A.N.V.M., s-a reținut că reclamanta
a beneficiat nelegal de facilitățile vamale aferente acestor importuri, au fost
contestate în cauza de față, actele emise în acest sens de autoritățile pârâte,
stabilind sumele datorate de reclamantă, cu titlu de taxe vamale, T.V.A. și
penalități.
Instanța de fond a reținut că în ceea ce privește
importurile de pui de o zi, realizate la datele de 25 iunie 2002 și 28 iunie
2002, declarate de reclamantă, ca bunuri amortizabile, conform art. 6 lit. a)
din O.U.G. nr. 24/1998, republicată, nu a existat nici un temei legal, întrucât
alin. (1) lit. a) al art. 6 din O.U.G. nr. 24/1998, a fost abrogat, începând cu
iunie 2002, prin art. 40 al Legii nr. 345/2002, astfel că nu se poate pune
problema vreunui drept vătămat prin constatările și impunerile organelor de
control.
Referitor la celelalte două importuri de puicuțe de o zi,
realizate în luna noiembrie 2002 și pe care reclamanta le-a declarat la data
respectivă, ca fiind materii prime necesare în vederea realizării producției
proprii, scutite de plata taxelor vamale, în temeiul art. 6 lit. b) din O.U.G. nr.
24/1998, instanța de fond a considerat întemeiată, acțiunea reclamantei și,
potrivit concluziilor expertului zootehnic, însușite, a apreciat, contrar
susținerilor și constatărilor organelor vamale, că puicuțele de o zi, destinate
producției de ouă, pot fi considerate „materii prime”, în sens biologic, urmare
a transformărilor și proceselor suferite în cadrul metabolismului specific
ființelor vii.
Împotriva acestei hotărâri, în
termen legal, au declarat recurs, atât reclamanta SC A.V. SRL Bocșa, cât și
pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, în
nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice, precum și
Direcția Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru Autoritatea Națională
a Vămilor.
Toți recurenții au criticat
hotărârea, ca fiind lipsită de temei legal, dată cu greșita aplicare și
interpretare a legii, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
(i) Recurenta-reclamantă SC A.V. SRL
Bocșa, solicitând modificarea numai în parte a sentinței atacate, în sensul
admiterii în totalitate a acțiunii pe care a formulat-o, „a susținut în esență,
că în mod eronat s-a reținut că datorează taxe vamale de import, T.V.A. și
penalități aferente, cu privire la importurile care au făcut obiectul
declarațiilor vamale de import nr. 3804 din 25 iunie 2002 și nr. 3898 din 28
iunie 2002, al căror obiect l-au constituit „puii de o zi”.
Recurenta-reclamantă a arătat că a
solicitat organului vamal, scutirea acestor bunuri de la plata taxelor vamale,
conform art. 6 lit. a) din O.U.G. nr. 24/1998, apreciind că se încadrează în
categoria „bunurilor amortizabile” ce se importă pentru efectuarea de
investiții în zonă, cu atât mai mult, cu cât aceste puicuțe sunt păsări de
reproducție, ce nu se încadrează în situațiile prevăzute de art. 6 lit. d) din
Legea nr. 15/1994, privind amortizarea capitalului imobilizat în active
corporale și necorporale. În subsidiar, s-a solicitat ca, în ipoteza în care nu
se acceptă totuși scutirea obligației de plată a taxelor vamale, să se rețină
că, pentru neachitarea lor, culpa aparține organelor vamale.
(ii) Recurenta Direcția Generală a
Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, în nume propriu și în numele
Ministerului Finanțelor Publice, a solicitat modificarea sentinței atacate, în
sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei, întrucât în mod nelegal
instanța a anulat obligația de plată a reclamantei, pentru importurile efectuate
în baza declarației vamale de import nr. 6872 din 15 noiembrie 2002 și declarației
vamale de import nr. 7042 din 22 noiembrie 2002, bazându-se în totalitate pe concluziile
experților desemnați, puicuțele de o zi, fiind declarate ca „materii prime”, contrar
prevederilor legale incidente.
Totodată, a solicitat respingerea
recursului reclamantei, apreciind corectă hotărârea instanței, în ceea ce
privește declarațiile vamale de import nr. 3804 din 25 iunie 2002 și nr. 3898
din 28 iunie 2002, când puicuțele de o zi au fost declarate bunuri
amortizabile, scutite de la plata taxelor vamale conform art. 6 lit. a) din O.U.G.
nr. 24/1998, republicată, ceea ce, însă, este contrar prevederilor legale
referitoare la definirea și categoria bunurilor amortizabile.
Recurenta a arătat, astfel, că noțiunea
de „bunuri amortizabile” este precizată în art. 2 și art. 3 alin. (2) din Legea
nr. 15/1994, fiind evidentă, din coroborarea textelor, intenția legiuitorului
de a include în categoria „bunurilor amortizabile”, numai acele mijloace fixe
care îndeplinesc condițiile impuse de lege, or, importurile de puicuțe de o zi
nu pot fi considerate a îndeplini astfel de condiții, puicuțele nefiind
mijloace fixe și, deci, nici bunuri amortizabile.
S-a menționat și împrejurarea că la
data importurilor respective, luna iunie 2002, textul de lege invocat ca temei
legal, era deja abrogat.
(iii) În fine, recurenta Direcția
Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru Autoritatea Națională a
Vămilor, la rândul său, a solicitat ca, în urma admiterii recursului, să fie
respinsă în totalitate acțiunea reclamantei, respectiv și în ceea ce privește
importurile efectuate la 15 noiembrie 2002 și, respectiv, 22 noiembrie 2002,
puicuțele de o zi fiind în mod greșit declarate de reclamanta-recurentă, ca „materii
prime” și, astfel, scutite de la plata taxelor vamale conform art. 1 lit. d)
din Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 24/1998.
Recurenta a mai arătat că instanța
s-a bazat pe concluziile eronate ale expertului, ignorând textele legale,
respectiv art. 1 lit. d) din H.G. nr. 728/2001, pentru aprobarea Normelor
metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 24/1998, potrivit cu care puicuțele de o
zi nu sunt materii prime, deoarece nu sunt supuse unui proces de transformare
mecanică, termică ori combinată, pentru obținerea produselor societății.
În fine, aceeași recurentă-pârâtă,
solicitând, totodată, respingerea recursului reclamantei, a arătat că nu se
poate reține culpa organelor vamale care au acordat regimul favorabil și,
implicit, liberul de vamă, întrucât acordarea facilităților la momentul
importului nu exclude efectuarea controlului vamal ulterior.
Examinând actele și lucrările
dosarului, prin prisma prevederilor legale incidente, incluzând art. 304
1
C. proc. civ., în raport cu probele administrate și cu toate criticile celor trei
recurente, Înalta Curte apreciază că sunt fondate cele două recursuri formulate
de autoritățile pârâte, în vreme ce recursul reclamantei este nefondat și
urmează a fi respins ca atare.
Așa fiind, pentru considerațiunile
expuse în cele ce urmează, în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte, va admite recursul reclamantei, cu consecința modificării sentinței
atacate, în parte, în sensul că se va respinge integral acțiunea reclamantei-recurente,
ca neîntemeiată.
Reținând că argumentele prezentate
în susținerea acestei soluții, răspund deopotrivă criticilor
recurentei-reclamante, cât și celor formulate de recurentele-pârâte, Înalta
Curte le va analiza compact, în raport cu probatoriul administrat și cu
prevederile legale incidente.
Astfel, Înalta Curte precizează că
în mod corect, prima instanță a respins cererea reclamantei-recurente, vizând
exonerarea de la plata facilităților vamale aferente importurilor de puicuțe de
o zi, efectuate la 25 iunie 2002 și, respectiv, 28 iunie 2002, întemeiate pe
prevederile art. 6 lit. a) din O.U.G. nr. 24/1998, potrivit cu care puicuțele
au fost declarate ca fiind bunuri amortizabile.
În adevăr, începând cu data de 1
iunie 2002, prevederea din O.U.G. nr. 24/1998, art. 6 alin. (1) lit. a),
potrivit cu care societățile comerciale care își desfășoară activitatea în zone
defavorizate, beneficiază, printre alte facilități, de scutirea de la plata
taxei vamale și a T.V.A.-ului, pentru „alte bunuri amortizabile care se importă,
în vederea efectuării de investiții în zonă, a fost în mod expres abrogată prin
art. 40 lit. j) din Legea nr. 345/2002
(M.
Of. nr. 371/1.06.2002
)
, ceea ce înseamnă că scutirea la respectivele importuri
a fost lipsită de orice temei legal.
În plus, este de arătat, în acord cu
recurentele-pârâte, că includerea „puicuțelor de o zi” în categoria bunurilor
amortizabile, este neconformă cu prevederile legale incidente, nici una din definițiile
bunurilor amortizabile neputând conduce la concluzia că și puicuțele vii de o
zi ar putea face parte din această categorie, doar pentru simplul fapt că nu
sunt expres arătate în situațiile de excepție, prevăzute de art. 6 lit. d) din
Legea nr. 15/1994, cum greșit susține recurenta-reclamantă.
În ceea ce privește celelalte două
importuri, tot de puicuțe vii, efectuate la 15 noiembrie 2002 și, respectiv, 22
noiembrie 2002 și cu privire la care reclamanta-recurentă a declarat că
beneficiază de facilitățile fiscale, întrucât acestea sunt „materii prime”, în
sensul art. 1 lit. d) din Normele metodologice ale O.U.G. nr. 24/1998, cu
modificările ulterioare, Înalta Curte reține că în mod greșit, instanța de fond,
primind și însușindu-și concluziile expertului zootehnic, a apreciat drept
corectă o astfel de calificare.
Este de observat, în primul rând, că
raportul efectuat în cauză, chiar dacă de o persoană de specialitate, respectiv
de un expert zootehnic (alături de expertul contabil), nu conține decât aprecierile,
concluziile și analiza personală a acestuia, chiar dacă cu referiri la lucrări
de specialitate în domeniul zootehniei, vizând transformările și metabolismul
puicuțelor vii, fără referiri clare, însă, la textele legale aplicabile și la
modul în care este „materia primă” definită în cuprinsul acestora.
Așa fiind, Înalta Curte apreciază că
opina expertului nu poate prevala textului de lege, respectiv art. 1 lit. d)
din Normele metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 24/1998, potrivit cu care
materiile prime sunt bunuri care se regăsesc, integral sau parțial, în produsul
finit în stare transformată, mecanică termică, chimică ori combinată.
În plus, în Ordinul nr. 396/2001 al
Ministerului Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale, privind condițiile
în care își pot desfășura activitatea, agenții economici care realizează
producția de produse alimentare în zonele defavorizate, se arată expres în
Anexa nr. 1 - coloana 3, că produsul finit al activității de producție,
prelucrare și conservare a cărnii de pasăre este carnea de pasăre, obținută
prin sacrificare, ceea ce, evident, nu poate fi cazul puicuțelor importate în
scopul producerii de ouă.
Înalta Curte reține, totodată, ca
temeinică, susținerea recurentelor-pârâte, ca și considerentul instanței de
fond, în sensul că nu se poate reține în sarcina organelor vamale, care au
acordat facilitățile, culpa pentru neplata taxelor, câtă vreme art. 61 C. vam., dă dreptul autorității vamale, la efectuarea controlului ulterior al legalității
importurilor.
În fine, Înalta Curte nu poate să nu
facă, în cauză, referire la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 574
din 21 februarie 2006, prezentată de recurenta-reclamantă, ca exemplu de
jurisprudență în materie, întrucât prin respectiva decizie s-a menținut o hotărâre
judecătorească prin care s-a realizat tot în regim de facilitate fiscală, „importul
puilor de o zi”, crescuți pentru sacrificare, tranșare, prelucrare, ambalare și
desfacere.
După cum rezultă din cuprinsul acestei
din urmă decizii, ipotezele de fapt și de drept, în ciuda similitudinilor existente,
sunt diferite, temeiul legal al importului efectuat fiind diferit, și totodată,
ceea ce nu este de loc de neglijat, scopul pentru care au fost importați puii, a
fost altul, respectiv, sacrificarea și prelucrarea pentru desfacere, nicidecum
pentru producția de ouă.
În raport cu cele arătate, se
apreciază că nu se poate vorbi nici de o practică neunitară și nici de
interpretarea diferită, în situații identice, a acelorași prevederi legale
incidente.
Pentru toate cele arătate, așadar,
se va respinge, ca nefondat, recursul reclamantei-recurente, dar se vor admite
recursurile pârâtelor-recurente, cu consecința modificării parțiale a hotărârii
instanței de fond, în sensul respingerii integrale a acțiunii reclamantei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul formulat
de SC A.V. SRL Bocșa împotriva sentinței civile nr. 292 din 24 octombrie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.
Admite recursurile declarate de Direcția
Generală a Finanțelor Publice a județului Caraș-Severin, în nume propriu și
pentru Ministerul Finanțelor Publice, împotriva aceleiași sentințe, precum și
pe cel formulat de Direcția Regională Vamală Timișoara, în numele și pentru
Autoritatea Națională a Vămilor.
Modifică sentința, în sensul că
respinge în tot acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 27 iunie 2006.