ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3922/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată la data de 29 mai 2006 la Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, contestatorii Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș și N.R. - director executiv al acestei instituții au solicitat, în contradictoriu cu intimatul M.C.A., lămurirea înțelesului și aplicării dispozitivului încheierii nr. 1 din 25 ianuarie 2006, pronunțată de această instanță, în dosarul nr. 12389/CA din 12 decembrie 2005, anularea actelor de executare a deciziei nr. 82/CA/R din 29 septembrie 2005, a aceleiași instanțe, precum și suspendarea executării ei, până la soluționarea prezentei contestații.

S-a solicitat de către contestatori, și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 218 din 21 iunie 2006, a respins contestația la executare formulată și a obligat, totodată, cei doi contestatori, la plata cheltuielilor de judecată, către pârât, în cuantum de 800 RON. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că, prin încheierea nr. 1 din 25 ianuarie 2006, Curtea de Apel Timișoara a făcut aplicarea art. 22 din Legea nr. 554/2004 și a admis cererea formulată de M.C.A., privind executarea deciziei nr. 824 din 29 septembrie 2005, pronunțată de aceiași instanță.

În consecință, a obligat Direcția Generală de Asistență și Protecția Copilului Timiș să pună în executare această din urmă hotărâre, aplicând conducătorului executiv al instituției, N.R., o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie și obligând-o, totodată, la despăgubiri, către pârât, în cuantum de 20%, prin raportarea la aceiași bază de calcul, pe fiecare zi de întârziere, de la data rămânerii irevocabile a deciziei. În raport cu dispozitivul acestei încheieri, astfel cum a fost enunțat mai sus, instanța a apreciat că sunt greșite susținerile contestatorilor, în sensul că sancțiunile pecuniare trebuiau aplicate de la data rămânerii irevocabile a încheierii și nu de la data rămânerii irevocabile a deciziei prin care s-a soluționat fondul, această afirmație contravenind dispozițiilor art. 22, raportat la art. 24 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs, contestatorii, considerând-o nelegală. În motivarea cererii de recurs, recurenții-contestatori au arătat că au solicitat lămurirea înțelesului și aplicării dispozitivului încheierii nr. 1 din 25 ianuarie 2006, cu privire la acordarea daunelor morale în baza unor probe concludente din care să rezulte că intimatul a suferit un prejudiciu moral, or aceste probe nu au fost nici solicitate de instanță, nici depuse la dosar. Recurenții-contestatori au mai arătat că din literatura de specialitate reiese că la stabilirea cuantumului daunelor morale, instanța trebuie să aibă în vedere că acestea se aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestuia.

Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile care presupun un suport probator, în privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, va aprecia o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat. În acest sens, recurenții-contestatori au invocat și decizia nr. 663 din 7 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în care s-a reținut că pentru acordarea daunelor morale, este totuși nevoie de existența unor elemente probatorii adecvate, de natură a permite instanței găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă libera apreciere a instanței, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a universului psihic al fiecărei persoane.

Recurenții-contestatori au invocat și prevederile art. 379 C. proc. civ., considerând că din cauza caracterului incert și nelichid al creanței, hotărâre judecătorească prin care au fost obligați la daune cominatorii, nu poate fi pusă în executare, fiind necesar ca în prealabil să se stabilească după regulile dreptului comun în materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întârzierea executării, cu consecința transformării daunelor cominatorii în daune compensatorii. În sprijinul acestei susțineri, recurenții-contestatori au menționat decizia nr. XX din 12 decembrie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în a cărei motivare se precizează că „în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăși valoarea prejudiciului pentru ca diferența s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în favoarea creditorului, care s-ar îmbogăți în acest mod fără justa cauză.

În atare situație, concluzia ce se impune sub acest ultim aspect, este aceea că hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii, nu este susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie transformate mai întâi de instanța de judecată, la cererea creditorului, în daune compensatorii”. Prin întâmpinarea depusă la dosar, la data de 18 octombrie 2006, intimatul a arătat, în esență, că hotărârea atacată este întemeiată pe interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 22 și 24 din Legea nr. 554/2004, referitoare la executarea hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ, solicitând respingerea recursului, ca neîntemeiat și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată.

În combaterea recursului, intimatul a anexat întâmpinări, în temeiul art. 305 C. proc. civ., copiile următoarelor înscrisuri: sentința civilă nr. 218 din 21 iunie 2006, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 3478/CA/2006 (hotărârea recurată, încheierea civilă nr. 1 din 25 ianuarie 2006, definitivă, irevocabilă și învestită cu formulă executorie, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 12.389/CA/2005 (titlu executoriu), decizia civilă nr. 209/CA/R din 16 martie 2006 (dată în contestația în anulare), pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr. 1222/CA/2006, irevocabilă, încheierea nr. 1009/C. civ.

din 10 aprilie 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. 1009/2006 (încuviințarea cererii de executare silită), executorie și irevocabilă, contestația la executare ce formează obiectul dosarului nr. 6709 din 4 mai 2006, încheierea din 8 iunie 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. 6709/2006, cererea de Ordonanță Președințială, care a făcut obiectul dosarului nr. 4943/325/2006, încheierea civilă nr. 7393 din 29 august 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. 4943/325/2006, irevocabilă (prin care s-a respins cererea de suspendare a executării tuturor actelor execuționale ), contestația la executare ce face obiectul dosarului nr. 4943/325/2006 al Judecătoriei Timișoara (dosar aflat pe rol, în curs de soluționare), procesul-verbal de constatare nr. 135 din 18 aprilie 2006, din care rezultă modul de calcul al debitului, cererea de poprire din data de 18 aprilie 2006, adresa către terțul poprit din 8 mai 2006, prin care a fost atenționat că a expirat termenul de 15 zile prevăzut de art. 456 C. proc.

civ. Examinând cauza, în raport cu motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304 1 C. proc. civ., ținând seama de înscrisurile depuse la dosar în ambele faze procesuale, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. Prin decizia nr. 824/CA/R din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis recursul declarat de reclamantul M.C.A.

împotriva sentinței civile nr. 356/CA din 22 aprilie 2005 a Tribunalului Timiș, a modificat sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantului, a anulat dispozițiile nr. 1156 din 22 noiembrie 2004 și nr. 61 din 14 ianuarie 2005, emise de pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș și a obligat pârâta la încadrarea corectă a reclamantului, în grila de salarizare, precum și la achitarea, către reclamant, a diferenței de drepturi salariale, pe perioada din litigiu, excluzând perioada 28 iunie 2004 - 28 iulie 2004, reactualizate cu rata inflației, la data executării deciziei.

Prin încheierea nr. 1 din 25 ianuarie 2006, pronunțată, potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis cererea de executare a deciziei menționate anterior și a obligat pârâta să pună în executarea decizia, aplicând conducătorului autorității pârâte, o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în temeiul art. 24 alin. (2) din aceeași lege . Totodată, conducătorul pârâtei a fost obligat să-i plătească reclamantului, o despăgubire de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la data rămânerii irevocabile a hotărârii. Încheierea era susceptibilă de recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, potrivit art. 25 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, dar din actele dosarului nu rezultă că recurenții-contestatori au recurs la această cale de atac.

Prin contestația la executare formulată în temeiul art. 399 C. proc. civ., recurenții-contestatori au solicitat pe de o parte, lămurirea înțelesului și aplicării dispozitivului încheierii și pe de altă parte, anularea actelor de executare, cu motivarea că obligarea la plata unor despăgubiri către intimat își produce efectele juridice numai de la data la care încheierea a rămas irevocabilă, respectiv 31 ianuarie 2006. Instanța de fond a reținut în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 399 și urm. C. proc. civ., având în vedere normele speciale instituite de art. 22 și 24 din Legea nr. 554/2004, pentru executarea hotărârilor instanțelor de contencios administrativ.

Înalta Curte constată, de asemenea, că dispozitivul încheierii nr. 1/2006 cuprinde prevederi clare privind obligațiile stabilite în sarcina recurenților-contestatori, indicând elementele necesare pentru determinarea cuantumului creanței în momentul executării. Pe calea contestației la executare, reglementate de art. 399 C. proc. civ., nu pot fi invocate motive de fond care să repună în discuție o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat, tinzând la stabilirea unei alte situații de fapt sau la modificarea cuantumului despăgubirilor prevăzute în titlul executoriu. Din acest motiv nu pot fi primite susținerile cuprinse în motivarea recursului, care nu constituie veritabile critici la dreasa hotărârii recurate, ci tind să repună în discuție natura juridică și modul de stabilire a despăgubirilor acordate intimatului, depășind cadrul procesual al unei contestații la executare.

Având în vedere toate aceste considerente, ținând seama de dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat, menținând sentința atacată ca fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Direcția Generală de Asistență și Protecția Copilului Timiș și N.R. - director executiv al Direcției Generale de Asistență și Protecția Copilului Timiș împotriva sentinței civile nr. 218 din 21 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ. Obligă recurenții la plata sumei de 2018 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.C.A. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2006.