ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3922/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată la data de 29 mai 2006 la Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, contestatorii Direcția Generală de

Asistență Socială și Protecția Copilului Timiș și N.R. - director executiv al

acestei instituții au solicitat, în contradictoriu cu intimatul M.C.A.,

lămurirea înțelesului și aplicării dispozitivului încheierii nr. 1 din 25

ianuarie 2006, pronunțată de această instanță, în dosarul nr. 12389/CA din 12

decembrie 2005, anularea actelor de executare a deciziei nr. 82/CA/R din 29

septembrie 2005, a aceleiași instanțe, precum și suspendarea executării ei,

până la soluționarea prezentei contestații.

S-a solicitat de către

contestatori, și obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timișoara,

secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 218

din 21 iunie 2006, a respins contestația la executare formulată și a obligat,

totodată, cei doi contestatori, la plata cheltuielilor de judecată, către

pârât, în cuantum de 800 RON.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut că, prin încheierea nr. 1 din 25 ianuarie 2006,

Curtea de Apel Timișoara a făcut aplicarea art. 22 din Legea nr. 554/2004 și a

admis cererea formulată de M.C.A., privind executarea deciziei nr. 824 din 29

septembrie 2005, pronunțată de aceiași instanță. În consecință, a obligat

Direcția Generală de Asistență și Protecția Copilului Timiș să pună în

executare această din urmă hotărâre, aplicând conducătorului executiv al

instituției, N.R., o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie și

obligând-o, totodată, la despăgubiri, către pârât, în cuantum de 20%, prin

raportarea la aceiași bază de calcul, pe fiecare zi de întârziere, de la data

rămânerii irevocabile a deciziei.

În raport cu dispozitivul

acestei încheieri, astfel cum a fost enunțat mai sus, instanța a apreciat că

sunt greșite susținerile contestatorilor, în sensul că sancțiunile pecuniare

trebuiau aplicate de la data rămânerii irevocabile a încheierii și nu de la

data rămânerii irevocabile a deciziei prin care s-a soluționat fondul, această

afirmație contravenind dispozițiilor art. 22, raportat la art. 24 din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au declarat recurs, contestatorii, considerând-o nelegală.

În motivarea cererii de

recurs, recurenții-contestatori au arătat că au solicitat lămurirea înțelesului

și aplicării dispozitivului încheierii nr. 1 din 25 ianuarie 2006, cu privire

la acordarea daunelor morale în baza unor probe concludente din care să rezulte

că intimatul a suferit un prejudiciu moral, or aceste probe nu au fost nici

solicitate de instanță, nici depuse la dosar.

Recurenții-contestatori au

mai arătat că din literatura de specialitate reiese că la stabilirea

cuantumului daunelor morale, instanța trebuie să aibă în vedere că acestea se

aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici amenzi excesive pentru

autorii daunelor și nici venituri nejustificate pentru victimele acestuia. Spre

deosebire de celelalte despăgubiri civile care presupun un suport probator, în

privința daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, judecătorul

fiind singurul care, în raport cu consecințele suferite de partea vătămată, va

aprecia o anumită sumă globală, care să compenseze prejudiciul moral cauzat.

În acest sens,

recurenții-contestatori au invocat și decizia nr. 663 din 7 februarie 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în care

s-a reținut că pentru acordarea daunelor morale, este totuși nevoie de

existența unor elemente probatorii adecvate, de natură a permite instanței

găsirea unor criterii de evaluare a întinderii acestora, nefiind suficientă

libera apreciere a instanței, bazată pe gradul de percepere de către aceasta a

universului psihic al fiecărei persoane.

Recurenții-contestatori au

invocat și prevederile art. 379 C. proc. civ., considerând că din cauza

caracterului incert și nelichid al creanței, hotărâre judecătorească prin care

au fost obligați la daune cominatorii, nu poate fi pusă în executare, fiind

necesar ca în prealabil să se stabilească după regulile dreptului comun în

materia răspunderii civile, suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat

creditorului prin întârzierea executării, cu consecința transformării daunelor

cominatorii în daune compensatorii.

În sprijinul acestei

susțineri, recurenții-contestatori au menționat decizia nr. XX din 12 decembrie

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în a cărei motivare se precizează

că „în sistemul nostru de drept, despăgubirea nu poate depăși valoarea

prejudiciului pentru ca diferența s-ar transforma într-o pedeapsă civilă în

favoarea creditorului, care s-ar îmbogăți în acest mod fără justa cauză. În

atare situație, concluzia ce se impune sub acest ultim aspect, este aceea că

hotărârea judecătorească prin care s-au stabilit daune cominatorii, nu este

susceptibilă de executare silită, fiind necesar ca aceste daune să fie

transformate mai întâi de instanța de judecată, la cererea creditorului, în

daune compensatorii”.

Prin întâmpinarea depusă la

dosar, la data de 18 octombrie 2006, intimatul a arătat, în esență, că

hotărârea atacată este întemeiată pe interpretarea și aplicarea corectă a

prevederilor art. 22 și 24 din Legea nr. 554/2004, referitoare la executarea

hotărârilor pronunțate de instanțele de contencios administrativ, solicitând

respingerea recursului, ca neîntemeiat și obligarea recurenților la plata

cheltuielilor de judecată.

În combaterea recursului,

intimatul a anexat întâmpinări, în temeiul art. 305 C. proc. civ., copiile următoarelor înscrisuri: sentința civilă nr. 218 din 21 iunie 2006,

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, în dosarul nr. 3478/CA/2006 (hotărârea recurată, încheierea

civilă nr. 1 din 25 ianuarie 2006, definitivă, irevocabilă și învestită cu

formulă executorie, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, în dosarul nr.

12.389/CA/2005 (titlu executoriu), decizia civilă nr. 209/CA/R din 16 martie

2006 (dată în contestația în anulare), pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

în dosarul nr. 1222/CA/2006, irevocabilă, încheierea nr. 1009/C. civ. din 10

aprilie 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. 1009/2006

(încuviințarea cererii de executare silită), executorie și irevocabilă,

contestația la executare ce formează obiectul dosarului nr. 6709 din 4 mai

2006, încheierea din 8 iunie 2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în

dosarul nr. 6709/2006, cererea de Ordonanță Președințială, care a făcut

obiectul dosarului nr. 4943/325/2006, încheierea civilă nr. 7393 din 29 august

2006, pronunțată de Judecătoria Timișoara, în dosarul nr. 4943/325/2006,

irevocabilă (prin care s-a respins cererea de suspendare a executării tuturor

actelor execuționale ), contestația la executare ce face obiectul dosarului nr.

4943/325/2006 al Judecătoriei Timișoara (dosar aflat pe rol, în curs de

soluționare), procesul-verbal de constatare nr. 135 din 18 aprilie 2006, din

care rezultă modul de calcul al debitului, cererea de poprire din data de 18

aprilie 2006, adresa către terțul poprit din 8 mai 2006, prin care a fost

atenționat că a expirat termenul de 15 zile prevăzut de art. 456 C. proc. civ.

Examinând cauza, în raport

cu motivele de recurs invocate și cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ., ținând seama de înscrisurile depuse la dosar în ambele faze

procesuale, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru motivele

ce vor fi expuse în continuare.

Prin decizia nr. 824/CA/R

din 29 septembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de

contencios administrativ, a admis recursul declarat de reclamantul M.C.A.

împotriva sentinței civile nr. 356/CA din 22 aprilie 2005 a Tribunalului Timiș, a modificat sentința atacată, în sensul că a admis în parte acțiunea

reclamantului, a anulat dispozițiile nr. 1156 din 22 noiembrie 2004 și nr. 61

din 14 ianuarie 2005, emise de pârâta Direcția Generală de Asistență Socială și

Protecția Copilului Timiș și a obligat pârâta la încadrarea corectă a

reclamantului, în grila de salarizare, precum și la achitarea, către reclamant,

a diferenței de drepturi salariale, pe perioada din litigiu, excluzând perioada

28 iunie 2004 - 28 iulie 2004, reactualizate cu rata inflației, la data

executării deciziei.

Prin încheierea nr. 1 din 25

ianuarie 2006, pronunțată, potrivit art. 25 din Legea nr. 554/2004, Curtea de

Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, a admis

cererea de executare a deciziei menționate anterior și a obligat pârâta să pună

în executarea decizia, aplicând conducătorului autorității pârâte, o amendă de

20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, în temeiul art. 24

alin. (2) din aceeași lege .

Totodată, conducătorul

pârâtei a fost obligat să-i plătească reclamantului, o despăgubire de 20% din

salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, de la data rămânerii

irevocabile a hotărârii.

Încheierea era susceptibilă

de recurs în termen de 5 zile de la pronunțare, potrivit art. 25 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004, dar din actele dosarului nu rezultă că

recurenții-contestatori au recurs la această cale de atac.

Prin contestația la

executare formulată în temeiul art. 399 C. proc. civ., recurenții-contestatori au solicitat pe de o parte, lămurirea înțelesului și aplicării

dispozitivului încheierii și pe de altă parte, anularea actelor de executare,

cu motivarea că obligarea la plata unor despăgubiri către intimat își produce

efectele juridice numai de la data la care încheierea a rămas irevocabilă,

respectiv 31 ianuarie 2006.

Instanța de fond a reținut

în mod corect că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 399

și urm. C. proc. civ., având în vedere normele speciale instituite de art. 22

și 24 din Legea nr. 554/2004, pentru executarea hotărârilor instanțelor de

contencios administrativ.

Înalta Curte constată, de

asemenea, că dispozitivul încheierii nr. 1/2006 cuprinde prevederi clare

privind obligațiile stabilite în sarcina recurenților-contestatori, indicând

elementele necesare pentru determinarea cuantumului creanței în momentul

executării.

Pe calea contestației la

executare, reglementate de art. 399 C. proc. civ., nu pot fi invocate  motive

de fond care să repună în discuție o hotărâre judecătorească intrată în puterea

lucrului judecat, tinzând la stabilirea unei alte situații de fapt sau la

modificarea cuantumului despăgubirilor prevăzute în titlul executoriu.

Din acest motiv nu pot fi

primite susținerile cuprinse în motivarea recursului, care nu constituie

veritabile critici la dreasa hotărârii recurate, ci tind să repună în discuție

natura juridică și modul de stabilire a despăgubirilor acordate intimatului,

depășind cadrul procesual al unei contestații la executare.

Având în vedere toate aceste

considerente, ținând seama de dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Curtea va respinge recursul ca nefondat, menținând sentința atacată ca

fiind legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Direcția Generală de Asistență și Protecția Copilului Timiș și N.R. -

director executiv al Direcției Generale de Asistență și Protecția Copilului

Timiș împotriva sentinței civile nr. 218 din 21 iunie 2006 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ.

Obligă recurenții la plata

sumei de 2018 RON cheltuieli de judecată către intimatul M.C.A.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 noiembrie 2006.