ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3802/2006

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial

pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. 754 din 5 ianuarie 2004 reclamanta G.M.

a chemat în judecată pe pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de

Interne, Serviciul Român de Informații, Ministerul Public, Parchetul Militar

Timișoara solicitând ca Ministerul Public să fie obligat să comunice de îndată

persoanele vinovate de rănirea reclamantei, precum și instituțiile de care

aparțin sau aparțineau respectivele persoane având în vedere atribuțiile

legale, stabilirea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a

primilor trei pârâți pentru proasta gestionare a crizei din decembrie 1989

precum și obligarea pârâților la plata unor daune materiale de 1 miliard lei și

daune morale de 100 miliarde lei, pentru prejudiciile aduse familiei sale.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că este certă producerea evenimentului din data de 17 decembrie 1989,

când a fost rănită prin împușcare și că are calitatea de parte vătămată în

dosarul penal nr. 566/P/1990 al Parchetului Militar Timișoara.

Prin sentința civilă nr. 1772 din 26

februarie 2004 Judecătoria Timișoara a declinat competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Timișoara, în raport de dispozițiile art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul

Tribunalului Timișoara sub nr. 2833/2004, iar prin sentința civilă nr. 650 din

28 mai 2004 această instanță a respins acțiunea formulată de reclamantă ca

prescrisă față de pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne,

Serviciul Român de Informații și ca inadmisibilă față de Ministerul Public.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut următoarele: reclamanta din prezenta cauză a avut calitatea de parte

vătămată în dosarul de urmărire penală 566/P/1990 al Parchetului Militar

Timișoara, precum și în dosarul nr. 2955/1998 al Curții Supreme de Justiție în

care au fost trimiși în judecată inculpații S. și C. pentru faptele din

decembrie 1989, dar aceasta nu s-a constituit și parte civilă în cauză.

Față de atribuțiile procurorului în

exercitarea activității de urmărire penală, orice persoană căreia i s-a adus o

vătămare prin măsurile și actele de urmărire penală are dreptul să formuleze

plângere în condițiile art. 275-278 C. proc. pen.; reclamanta nu a procedat ca

atare, astfel că, față de modul cum a înțeles să formuleze acțiunea, petitul

formulat la lit. a) apare ca inadmisibil, se reține în motivarea sentinței.

Petitele b și c din acțiune față de

primii trei pârâți s-a apreciat a fi prescrise față de împrejurarea că dreptul

la petiție al reclamantei curge de la data săvârșirii acestor fapte și nu de la

data la care este cunoscută persoana care se face vinovată de rănirea

reclamantei, deoarece aceasta nu pretinde repararea prejudiciului material și

moral produs prin rănirea sa, ci prejudiciul produs ca urmare a nerespectării

obligației celor trei pârâți de a asigura ordinea publică și securitatea

cetățenilor.

Reclamanta a declarat apel împotriva

acestei sentințe, motivând în esență, că greșit s-a apreciat de către prima

instanță că acțiunea este prescrisă și inadmisibilă, conform art. 998, art. 999

și art. 1000 alin. (3) C. civ., existând dovada elementelor generale și

speciale care argumentează răspunderea pârâților, cărora, la data de 17 decembrie

1989 le revenea controlul armelor și munițiilor.

Prin decizia civilă nr. 2876/A din

17 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara apelul a fost respins

ca nefondat.

În motivarea acestei decizii, Curtea

a reținut că instanța de fond a stabilit o corectă stare de fapt și o justă

aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1, art. 3 și art. 8 din Decretul

nr. 167/1958, câtă vreme reclamanta, în acțiunea ei introductivă de instanță a

chemat în judecată pe primii trei pârâți pentru fapta lor proprie, aceea de

nerespectare a obligațiilor de a asigura ordinea publică și siguranța

cetățenilor, cu ocazia evenimentelor din Timișoara din data de 17 decembrie

1989; dreptul reclamatei la acțiune, de 3 ani, a început să curgă de la această

dată și ca atare el s-a împlinit la 17 decembrie 1992 iar acțiunea reclamantei

este introdusă la 5 ianuarie 2004, întrucât aceasta solicită repararea

prejudiciilor materiale și morale ca urmare a nerespectării obligațiilor, de

către cei trei pârâți, de a asigura ordinea publică și securitatea cetățenilor,

iar nu repararea acelor prejudicii cauzate de rănirea ei (care nu s-a

constituit parte civilă în cauza penală, menținându-și doar calitatea de parte

vătămată).

Împotriva deciziei pronunțate în

apel a declarat recurs reclamanta, invocând drept temei legal prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, că în mod greșit s-a respins

acțiunea ca prescrisă, ignorându-se faptul că nici până în prezent nu s-a

finalizat dosarul penal în care este parte vătămată și nici nu a fost

identificat autorul agresiunii îndreptate împotriva sa, astfel că prescripția

începe să curgă de la data la care s-a cunoscut sau trebuia să se cunoască

autorul faptei ilicite, potrivit art. 8 din Decretul nr. 167/1958. De asemeni

și soluția de inadmisibilitate a acțiunii față de Ministerul Public este

greșită, se susține prin motivele de recurs, câtă vreme această instituție avea

obligația identificării și sancționării agresiunii a cărei victimă a fost.

Intimații-pârâți în cauză au formulat

întâmpinări prin care au combătut motivele de recurs, solicitând respingerea

acestuia ca nefondat.

Intimatul Serviciul Român de

Informații a mai precizat că, în situația admiterii recursului, în

considerentul că nu a operat excepția prescripției extinctive a dreptului

material la acțiune, înțelege să invoce excepția lipsei calității procesuale

pasive.

Verificând legalitatea deciziei

recurate, în raport de criticile formulate și prevederile legale aplicabile,

Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat, în sensul

considerentelor ce urmează.

Contrar susținerilor recurentei,

instanța de apel, confirmând soluția instanței de fond, a apreciat în mod

judicios că acțiunea reclamante, astfel cum a fost formulată, este prescrisă.

În aplicarea principiului

disponibilității, litigiile urmează să fie soluționate în limitele în care

instanța a fost investită cu privire la obiectul pricinii și temeiul juridic

invocat prin cererea de chemare în judecată.

În speță, instanțele au reținut

corect că prin acțiunea formulată reclamanta a solicitat repararea

prejudiciilor materiale și morale produse ca urmare a nerespectării de către

pârâții Ministerul Apărării Naționale, Ministerul de Interne, Serviciul Român

de Informații a obligațiilor de a asigura ordinea publică și securitatea

cetățenilor, cu ocazia evenimentelor petrecute la Timișoara, la data de 17

decembrie 1989.

În raport de acest petit al

acțiunii, cererea introdusă la data de 5 ianuarie 2004 este evident prescrisă,

în conformitate cu dispozițiile art. 1 și art. 3 din Decretul nr. 167/1958,

termenul general de prescripție de 3 ani în care putea fi exercitat dreptul la

acțiune împlinindu-se la data de 17 decembrie 1992.

Susținerile din motivele de recurs

referitoare la faptul că prescripția începe să curgă de la data la care s-a

cunoscut sau trebuia să se cunoască autorul faptei ilicite, iar dosarul penal

în care este parte vătămată nu s-a finalizat încă, excede cadrului procesual

stabilit de însăși reclamantă prin petitul acțiunii, deoarece aceasta nu a

înțeles să pretindă repararea prejudiciului material și moral produs prin

rănirea sa, cum susține în recurs, ci răspunderea pârâților, persoane juridice

pentru fapta proprie.

Față de împrejurarea că în apel

reclamanta nu a criticat soluția instanței de fond în ce privește respingerea

ca inadmisibilă a acțiunii față de pârâtul Ministerul Public, nu poate fi

primită această critică direct în recurs, sub acest aspect hotărârea instanței

de fond devenind irevocabilă.

În raport de considerentele expuse,

Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat recursul declarat în cauză, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., prin decizia

recurată reținându-se în mod corect că în cauză a operat prescripția dreptului

la acțiune.

Respingându-se recursul, nu se mai

impune a se analiza excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de

intimatul pârât Serviciul Român de Informații.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanta G.M. împotriva deciziei nr. 876/A din 17 decembrie 2004 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 13 aprilie 2006.