ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2174/2006

Deliberând în condițiile art. 256

Cod proc. civ., asupra cauzei de față a reținut următoarele :

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Suceava la data de 20 septembrie 2002 , reclamantele G.N. și G.R.

au solicitat în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului

Constanța, Primăria Municipiului Constanța prin Primar, Primarul Municipiului

Constanța și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, recunoașterea

dreptului pretins și repararea pagubei cauzate prin restituirea unui teren în

compensare corespunzătoare ca suprafață și poziție sau acordarea unor despăgubiri

bănești.

Reclamantele au solicitat obligarea

pârâților să lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 428

mp situat în stațiunea Mamaia , lotul 3 bis careul 32 și să se constate că

dispoziția nr. 2533 din 22 februarie 2002 de respingere este netemeinică și

nelegală, nefiind motivat refuzul restituirii.

În motivare reclamantele au arătat

că sunt succesoarele lui M.G. care a avut în proprietate suprafața de 428 mp

lotul 3 bis careul 32 în stațiunea Mamaia, teren trecut în proprietatea

statului prin decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958, ce este afectat în

totalitate de șoseaua care face legătura între Constanța și Năvodari, indicând

ca temei de drept art. 480-481 C. civ. și Legea 10 / 2001.

Pârâții prin întâmpinare au invocat

excepția lipsei calității procesuale pasive a Consiliului Local Constanța și

excepția lipsei capacității procesuale a Primăriei Constanța, iar în

completările la întâmpinare au invocat excepția lipsei calității procesual

active a reclamantelor, iar pe fondul cauzei au solicitat respingerea acțiunii

ca nefondată.

Prin sentința civilă nr. 1262 din 22

noiembrie 2002 a Tribunalului Constanța s-au respins ca nefondate excepțiile

lipsei calității procesual active a reclamantelor și lipsei calității de

reprezentant a mandatarului și neacceeptarea în termen a moștenirii.

S-a admis acțiunea în parte

formulată de reclamantele G.N. și G.R.

Totodată s-a anulat dispoziția nr.

2533 din 22 februarie 2002 emisă de Primarul Municipiului Constanța cu

consecința obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri către reclamante.

Pentru a se pronunța astfel prima

instanță a reținut că reclamantele sunt succesoarele numitului M.G. care a avut

în proprietate terenul în litigiu, teren intrat fără titlu în proprietatea

statului și având în vedere că pe acest teren s-a construit o șosea, sunt

îndreptățite la a primi o justă despăgubire conform prevederilor art. 7 din

Legea nr. 10/2001, anulând dispoziția nr. 2533 din 22 februarie2002 emisă de

Primarul Municipiului Constanța, prin care se respinsese cererea formulată de

reclamante.

Împotriva sentinței civile nr. 1262

din 22 noiembrie 2002 a Tribunalului Constanța, în termen legal a declarat apel

pârâtul Primarul Municipiului Constanța, solicitând schimbarea în tot a

acesteia în sensul respingerii acțiunii reclamantelor.

În motivare, pârâtul Primarul

Municipiului Constanța a susținut că mandatul dat procuristului nu este

valabil, fiind dat numai de una dintre reclamante, renunțarea la două capete de

cerere s-a făcut de către procurist, iar pe fondul cauzei a arătat că autorul

reclamantelor, M.G., nu a devenit proprietar pentru că nu a achitat integral

prețul pentru teren și că actul de vânzare-cumpărare este afectat de pactul

comisoriu de gradul IV, cumpărătorul neîndeplinindu-și obligațiile asumate,

contractul a fost reziliat pe deplin drept.

Curtea de Apel Constanța, prin

decizia civilă nr. 50 / C din 14 mai 2003 a admis apelul formulat de pârâtul

Primarul Municipiului Constanța reținând că prețul vânzării a fost de 25.630

lei, dar din această sumă nu s-a achitat decât suma de 19.293 lei ; prin

decizia nr. 22043 din 24 august 1957 terenul a fost preluat de stat pentru

neplata prețului, decizie neatacată de părți ; că neplata prețului și

modificarea construcției sunt cauze pentru rezilierea contractului de

vânzare-cumpărare prin intervenirea pactului comisoriu de gradul IV; că nu s-a

făcut dovada că autorul reclamantelor a solicitat obținerea unei autorizații de

construcție și nici de autorizație specială, fiind culpa exclusivă a

cumpărătorului.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantele au declarat recurs, critica privind următoarele aspecte :

Instanța de apel a trecut cu multă

ușurință peste toate dovezile produse cu privire la plata prețului pe care

le-au găsit la momentul respectiv reținând în mod eronat reaua credință din

partea reclamantelor că nu ar fi plătit diferența de preț, încălcând astfel

prezumția legală a bunei credințe.

Din chitanțele depuse la dosar

rezultă că s-a respectat clauza anuală, iar faptul că nu apare operată plata

ultimului sfert din suma totală, nu înseamnă că nu s-a plătit pentru că nu

există chitanța.

Pe de altă parte recurentele au

arătat că în mod greșit instanța de apel a reținut că nu este aplicabilă cauza

de forță majoră privind obligația de plată a prețului, atâta vreme cât în

perioada 1940-1941 cea mai mare parte a construcțiilor existente în stațiunea

Mamaia au fost rechiziționate pentru cazarea trupelor germane, iar în toamna

anului 1944 au fost ocupate în întregime de trupele sovietice până în anii

1950-1952.

Analizând decizia recurată, în

limitele criticii formulate prin motivele de recurs și în raport de probele

administrate, Înalta Curte a apreciat că deși recurentele nu si-au motivat în

drept cererea, dezvoltarea criticilor aduse hotărârii instanței de apel face

posibilă încadrarea acestora, potrivit art. 306 alin. (3) C. proc. civ. în

motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 în raport cu care a fost

analizat recursul, reținându-se următoarele :

Autorul M.G. a cumpărat terenul în

litigiu în anul 1934 urmând ca în termen de 6 ani, care se împlinea în anul

1940, să edifice o construcție.

Prin decizia nr. 22043/1958 s-a

stabilit că toate contractele de vânzare-cumpărare pentru care cumpărătorii

terenurilor nu au construit în termenul de 6 ani stabilit prin decizia din 5

decembrie 1924, sunt reziliate.

Pactul comisoriu de gradul IV nu

și-a produs efectele atâta timp cât în anul 1938 a intrat în vigoare

Decretul-lege nr. 177 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile

necesare apărării țării, care instituie zona de graniță chiar și pentru

stațiunea Mamaia, unde se situa terenul autorului reclamantelor și interzicea

edificarea oricăror construcții particulare în acest perimetru.

Ca urmare acestor împrejurări nu se

poate reține culpa recurentelor și nu se poate considera reziliat contractul de

vânzare-cumpărare deținut de autor, cum greșit a reținut instanța de apel.

Pentru aceste considerente, potrivit

art. 312 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., recursul va fi admis cu

consecința modificării deciziei recurate în sensul respingerii apelului pârâtei

Primăria Municipiului Constanța împotriva sentinței primei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE :

Admite recursul formulat de

reclamanții G.N. și G.R. împotriva deciziei 50 C din 14 mai 2003 a Curții de

Apel Constanța, pe care o modifică în sensul că respinge apelul pârâtei

Primăria Municipiului Constanța împotriva sentinței civile nr. 1262 din 22

noiembrie 2002 a Tribunalului Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică ,astăzi 28 februarie 2006.