ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3893/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

21 ianuarie 2005, reclamantul B.D.P. a chemat în judecată pârâta Primăria

municipiului București, solicitând obligarea acesteia să-i restituie un teren

echivalent sau să-i achite contravaloarea terenului în suprafață de 1200 mp

situat în sector 1.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

susținut că terenul menționat, împreună cu construcția edificată pe acesta și

care a fost demolată, au fost preluate în mod abuziv de la autorul său, B.G.,

care ar fi trebuit să fie exceptat de la naționalizare, întrucât era mic

meseriaș.

Reclamantul a arătat că măsura

naționalizării imobilului este lovită de nulitate absolută în atare condițiuni,

astfel încât statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra bunului,

reclamantul fiind îndreptățit la acordarea unui teren echivalent.

În drept, reclamantul a invocat

prevederile art. 480, art. 969 și art. 1100 C. civ., art. 21 din Constituția

României, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Prin sentința civilă nr. 132 din 21

februarie 2005 a Tribunalului București a fost respinsă ca inadmisibilă

acțiunea reclamantului reținându-se că prin Legea nr. 10/2001 au fost

reglementate măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat,

astfel încât accesul la procedurile de drept comun prevăzut de art. 480 și urm.

C. civ. nu poate fi primit.

Având în vedere aplicabilitatea

normelor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 și demersul judiciar al

reclamantului fondat pe prevederile art. 480 și urm. C. civ., a fost respinsă

acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, cu îndrumarea dată reclamantului să

continue procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Apelul reclamantului a fost respins

ca nefondat prin decizia civilă nr. 316 A din 20 septembrie 2005 a Curții de

Apel București, secția a IX-a civilă, instanță care a reținut inadmisibilitatea

accesului judiciar fără îndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege

și care, în speță, nu au fost finalizate.

S-a considerat, de asemenea, că

nerespectarea de către pârâtă a termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din

lege nu justifică formularea prezentei cereri, în lipsa unei dispoziții emisă

în condițiile legii, ci eventual, formularea unei cereri întemeiate pe

prevederile de drept civil ce reglementează obligația de a face.

Împotriva acestei hotărâri, a

declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a

învederat că deși a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr.

10/2001, nu a primit nici un răspuns până în prezent.

Inerția și lipsa de responsabilitate

a entității prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât și împrejurarea că procedura

administrativă nu-i permite dezbaterea în contradictoriu a nulității actului de

naționalizare, l-au determinat să aleagă calea judiciară.

Respingerea cererii sale ca

inadmisibilă este contrară prevederilor art. 21 din Constituția României, care

consfințește liberul acces la justiție, dar și a dispozițiilor art. 480 și urm.

C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prevederile art. 1 din Legea nr.

10/2001 nu dispun expres și neechivoc sancționarea invocării și valorificării

dreptului său subiectiv pe calea acțiunii în revendicare, prin inadmisibilitatea

cererii astfel formulate.

Recursul este fondat.

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 3352 din 16 noiembrie 2001 la Biroului Executorului Judecătoresc T.G. și

transmisă Primăriei municipiului București, reclamantul, în calitate de

moștenitori al defunctului B.G., a solicitat restituirea în natură a imobilului

situat în București constând în teren în suprafață de 1200 mp.

Imobilul solicitat a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950.

Construcția existentă pe terenul

proprietatea antecesorului său a fost demolată, iar pe vechiul amplasament al

imobilului a fost edificat un bloc de locuințe.

Deși a comunicat notificarea în

termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și a depus actele

doveditoare ale dreptului de proprietate în conformitate cu prevederile art. 22

din lege, pârâta nu a emis dispoziție/decizie în termenul prevăzut de art. 23

din lege, motiv pentru care, la data de 21 ianuarie 2005 reclamantul a promovat

prezenta cerere introductivă de instanță.

Pretențiile solicitate prin acțiune

constau în obligarea pârâtei să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent,

fie prin atribuirea unui teren echivalent în compensare, fie plata

contravalorii terenului și a construcției demolate, cererea fiind justificată

atât pe argumente constând în preluarea abuzivă a bunului, cât și inerția

pârâtei ce nu a răspuns notificării sale.

Soluționând cererea în sensul

respingerii sale ca inadmisibilă și îndrumării reclamantului să promoveze un

alt proces pe calea dreptului comun în obligație de a face, ambele instanțe au

pronunțat hotărâri nelegale și în contradicție cu scopul final al procesului

civil: soluționarea litigiului dintre pârâți și, în final, realizarea dreptului

invocat.

Ori, este evident în raport de

pretențiile reclamantului, astfel cum au fost reținute mai sus, cât și din

motivația demersului judiciar, refuzul, tăcerea persoanei notificate de a

răspunde la notificarea sa, că cererea reclamantului se cantonează în domeniul

legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001.

În condițiile în care Legea nr.

10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6

martie 1945-22 decembrie 1989, nu face nici o precizare cu privire la ipoteza

în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau

dispoziția prevăzută de art. 23 din lege, în termenul de 60 de zile, nu se

poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței

competente, tribunal, pe considerentul că cererea ar fi inadmisibilă. Absența

răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de

restituire a imobilului, refuz ce trebuie cenzurat de tribunal tot în

condițiile acestei proceduri speciale.

Inconsecvența legiuitorului și

necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în actul normativ de referință nu pot

constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite în a-și valorifica

drepturile recunoscute de lege și nici un temei de a o pune pe aceasta într-o

situație de inferioritate față de persoanele care primesc răspuns în termenul

prevăzut de lege, în condițiile în care nu are nici o culpă.

A considera că cererea reclamantului

este inadmisibilă și a o respinge ca atare, înseamnă nu numai a da dovadă de un

formalism exagerat și nejustificat, dar și a nesocoti caracterul reparatoriu al

acestei legi și a obstacula persoanele îndreptățite în redobândirea drepturilor

recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să

fie la discreția unor persoane juridice, care nesocotesc prevederile legii

privind termenul și modalitatea de răspuns, conduită culpabilă ce nu poate fi

acceptată și lăsată nesancționată.

De asemenea, a considera că

titularul unui drept subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001 nu are acces la

justiție, în caz de tăcere a entității notificate de a pronunța prin

decizie/dispoziție motivată asupra cererii sale de măsuri reparatorii, fiind

îndrumată să aleagă o altă cale procesuală, contravine nu numai prevederilor și

principiilor legii de reparațiune, dar și dispozițiilor art. 6 și art. 13 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României,

care consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv

justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu

caracter civil.

Prin urmare, constatând că, în mod

greșit cele două instanțe au soluționat procesul fără a cerceta fondul

pretențiilor reclamantului, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul va fi

admis, hotărârile casate și pricina trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul B.D.P. împotriva deciziei civile nr. 316 A din 20 septembrie 2005 a

Curții de Apel București, secția a IX-a civilă.

Casează decizia atașată, precum și

sentința civilă nr. 132 din 21 februarie 2005 a Tribunalului București, secția

a V-a civilă, și trimite cauza pentru rejudecare în fond la Tribunalul

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2006.