ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3893/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 21 ianuarie 2005, reclamantul B.D.P. a chemat în judecată pârâta Primăria municipiului București, solicitând obligarea acesteia să-i restituie un teren echivalent sau să-i achite contravaloarea terenului în suprafață de 1200 mp situat în sector 1. În motivarea acțiunii, reclamantul a susținut că terenul menționat, împreună cu construcția edificată pe acesta și care a fost demolată, au fost preluate în mod abuziv de la autorul său, B.G., care ar fi trebuit să fie exceptat de la naționalizare, întrucât era mic meseriaș. Reclamantul a arătat că măsura naționalizării imobilului este lovită de nulitate absolută în atare condițiuni, astfel încât statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra bunului, reclamantul fiind îndreptățit la acordarea unui teren echivalent.

În drept, reclamantul a invocat prevederile art. 480, art. 969 și art. 1100 C. civ., art. 21 din Constituția României, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Prin sentința civilă nr. 132 din 21 februarie 2005 a Tribunalului București a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea reclamantului reținându-se că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat, astfel încât accesul la procedurile de drept comun prevăzut de art. 480 și urm. C. civ. nu poate fi primit. Având în vedere aplicabilitatea normelor speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 și demersul judiciar al reclamantului fondat pe prevederile art. 480 și urm. C. civ., a fost respinsă acțiunea în revendicare ca inadmisibilă, cu îndrumarea dată reclamantului să continue procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

Apelul reclamantului a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 316 A din 20 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă, instanță care a reținut inadmisibilitatea accesului judiciar fără îndeplinirea procedurilor prealabile prevăzute de lege și care, în speță, nu au fost finalizate. S-a considerat, de asemenea, că nerespectarea de către pârâtă a termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din lege nu justifică formularea prezentei cereri, în lipsa unei dispoziții emisă în condițiile legii, ci eventual, formularea unei cereri întemeiate pe prevederile de drept civil ce reglementează obligația de a face. Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a învederat că deși a urmat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, nu a primit nici un răspuns până în prezent.

Inerția și lipsa de responsabilitate a entității prevăzute de Legea nr. 10/2001, cât și împrejurarea că procedura administrativă nu-i permite dezbaterea în contradictoriu a nulității actului de naționalizare, l-au determinat să aleagă calea judiciară. Respingerea cererii sale ca inadmisibilă este contrară prevederilor art. 21 din Constituția României, care consfințește liberul acces la justiție, dar și a dispozițiilor art. 480 și urm. C. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional al Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001 nu dispun expres și neechivoc sancționarea invocării și valorificării dreptului său subiectiv pe calea acțiunii în revendicare, prin inadmisibilitatea cererii astfel formulate.

Recursul este fondat. Prin notificarea înregistrată sub nr. 3352 din 16 noiembrie 2001 la Biroului Executorului Judecătoresc T.G. și transmisă Primăriei municipiului București, reclamantul, în calitate de moștenitori al defunctului B.G., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în București constând în teren în suprafață de 1200 mp. Imobilul solicitat a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950. Construcția existentă pe terenul proprietatea antecesorului său a fost demolată, iar pe vechiul amplasament al imobilului a fost edificat un bloc de locuințe. Deși a comunicat notificarea în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 și a depus actele doveditoare ale dreptului de proprietate în conformitate cu prevederile art. 22 din lege, pârâta nu a emis dispoziție/decizie în termenul prevăzut de art. 23 din lege, motiv pentru care, la data de 21 ianuarie 2005 reclamantul a promovat prezenta cerere introductivă de instanță.

Pretențiile solicitate prin acțiune constau în obligarea pârâtei să-i acorde măsuri reparatorii prin echivalent, fie prin atribuirea unui teren echivalent în compensare, fie plata contravalorii terenului și a construcției demolate, cererea fiind justificată atât pe argumente constând în preluarea abuzivă a bunului, cât și inerția pârâtei ce nu a răspuns notificării sale. Soluționând cererea în sensul respingerii sale ca inadmisibilă și îndrumării reclamantului să promoveze un alt proces pe calea dreptului comun în obligație de a face, ambele instanțe au pronunțat hotărâri nelegale și în contradicție cu scopul final al procesului civil: soluționarea litigiului dintre pârâți și, în final, realizarea dreptului invocat.

Ori, este evident în raport de pretențiile reclamantului, astfel cum au fost reținute mai sus, cât și din motivația demersului judiciar, refuzul, tăcerea persoanei notificate de a răspunde la notificarea sa, că cererea reclamantului se cantonează în domeniul legii speciale de reparație, Legea nr. 10/2001. În condițiile în care Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia sau dispoziția prevăzută de art. 23 din lege, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, tribunal, pe considerentul că cererea ar fi inadmisibilă.

Absența răspunsului persoanei juridice deținătoare are valoarea unui refuz de restituire a imobilului, refuz ce trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile acestei proceduri speciale. Inconsecvența legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale cuprinse în actul normativ de referință nu pot constitui o piedică în calea persoanei îndreptățite în a-și valorifica drepturile recunoscute de lege și nici un temei de a o pune pe aceasta într-o situație de inferioritate față de persoanele care primesc răspuns în termenul prevăzut de lege, în condițiile în care nu are nici o culpă.

A considera că cererea reclamantului este inadmisibilă și a o respinge ca atare, înseamnă nu numai a da dovadă de un formalism exagerat și nejustificat, dar și a nesocoti caracterul reparatoriu al acestei legi și a obstacula persoanele îndreptățite în redobândirea drepturilor recunoscute de lege, impunându-le să aștepte în mod nelimitat un răspuns și să fie la discreția unor persoane juridice, care nesocotesc prevederile legii privind termenul și modalitatea de răspuns, conduită culpabilă ce nu poate fi acceptată și lăsată nesancționată.

De asemenea, a considera că titularul unui drept subiectiv recunoscut de Legea nr. 10/2001 nu are acces la justiție, în caz de tăcere a entității notificate de a pronunța prin decizie/dispoziție motivată asupra cererii sale de măsuri reparatorii, fiind îndrumată să aleagă o altă cale procesuală, contravine nu numai prevederilor și principiilor legii de reparațiune, dar și dispozițiilor art. 6 și art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 din Constituția României, care consacră imperativ dreptul oricărei persoane de a se adresa efectiv justiției pentru a hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Prin urmare, constatând că, în mod greșit cele două instanțe au soluționat procesul fără a cerceta fondul pretențiilor reclamantului, în temeiul art. 312 C. proc.

civ. recursul va fi admis, hotărârile casate și pricina trimisă spre rejudecare aceluiași tribunal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul B.D.P. împotriva deciziei civile nr. 316 A din 20 septembrie 2005 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă. Casează decizia atașată, precum și sentința civilă nr. 132 din 21 februarie 2005 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, și trimite cauza pentru rejudecare în fond la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 aprilie 2006.