ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 544/2007
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 544/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
dosarului, constată următoarele:
La data de 5 iulie 2002,
reclamanta SC N.W. SRL Negrești-Oaș a chemat în judecată pe pârâta SC R.N.I. G.M.B.H.
Germania, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată la plata
sumei de 1.311.660.764 lei contravaloare marfă livrată și neachitată, cu
dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 9/2000.
Prin sentința civilă nr. 467
din 24 octombrie 2005, Tribunalul Satu-Mare a admis excepția de necompetență
teritorială a instanței invocată de pârâtă și a respins acțiunea reclamantei
având ca obiect pretenții comerciale, ca nefiind de competența instanțelor
românești.
Curtea de Apel Oradea, prin
decizia civilă nr. 23 din 16 februarie 2006, a admis apelul reclamantei, a
desființat sentința civilă de mai sus și a trimis cauza spre rejudecare, la
instanța de fond.
Împotriva acestei din urmă
hotărâri judecătorești, pârâta a declarat recurs, solicitând, în esență,
respingerea apelului reclamantei, întrucât greșit instanța de apel a dezlegat
problema competenței de soluționare a cauzei, în lipsa unui contract încheiat
de părțile în litigiu.
Recursul este nefondat
pentru cele ce se vor arăta în continuare.
Din examinarea probatoriilor
aflate la dosarul cauzei, se constată că raporturile comerciale s-au derulat
între părțile aflate în litigiu în baza unor relații contractuale încheiate în
formă simplificată, sub forma unei comenzi lansată de pârâtă urmată de
executare prin livrare de către reclamantă, pentru care au fost emise și
facturile aferente.
Astfel că, nu poate fi
contestat că aceste raporturi juridice comerciale au fost legal perfectate
între părți, contractul fiind încheiat la momentul executării sale, așa cum
corect s-a reținut de către instanța de apel.
În această situație, ținând
seamă de mențiunile din facturile emise de reclamantă având contul deschis la B.R.D.
Negrești Oaș, rezultă că acesta este locul plății.
Cum părțile nu au convenit
în nici-un fel asupra instanțelor competente să se soluționeze eventualele
litigii, prin hotărârea atacată s-a procedat la o corectă aplicațiune a
dispozițiilor prevăzute de art. 149 pct. 4, 5, 6 din Legea nr. 105/1992, precum
și a art. 10
1
pct. 4 C. proc. civ., care prevăd că cererile
privitoare la obligațiile comerciale sunt de competența teritorială a instanței
de la locul unde obligația a luat naștere sau celei de la locul plății.
Cum, este necontestat că
obligația comercială a luat naștere în România iar locul executării
contractului și al plății este la sediul reclamantei, corect instanța de apel a
înlăturat excepția de necompetență a instanțelor românești invocate de pârâtă.
Astfel că, susținerile
recurentei pârâte că între părți nu ar fi existat raporturi contractuale nu
puteau fi primite.
Cu alte cuvinte, ținând
seamă că dispozițiile Legii nr. 105/1992 se referă la raporturile comerciale și
nu face discuția că s-ar aplica numai în situația încheierii unor contracte
propriu zise, se constată că dezlegarea problemei competenței, în favoarea
Tribunalului Satu Mare, este cea corectă.
În consecință, recursul
pârâtei se privește ca nefondat, nefiind întrunite niciuna dintre situațiile
prevăzute de art. 304 C. proc. civ., și va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat,
recursul declarat de pârâta R.N.I. G.M.B.H. Germania împotriva deciziei nr. 23/C/2006-A
din 16 februarie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția contencios administrativ
și fiscal.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 6 februarie 2007.