ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3892/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 29 martie 2004, reclamanta A.D.S. cheamă în judecată pe pârâta SC C. SA Iași solicitând instanței să oblige pe pârâtă la plata sumei de 3.196.016.159 lei reprezentând redevențe neachitate la termenele scadente (1.454.664.868 lei), penalități de întârziere calculate până la data de 5 decembrie 2003 (1.741.351.291 lei), precum și la plata penalităților în continuare până la data stingerii dreptului. Prin sentința comercială nr. 12369 din 11 noiembrie 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, admite excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă și, în consecință, respinge cererea reclamantei, reținând că între părți s-a încheiat contractul de concesiune nr. 10192 din 20 aprilie 2000 a terenului de 2002 ha.

situat în județul Iași în schimbul achitării unei redevențe trimestrial, nu mai târziu de ultima zi a lunii, sub sancțiunea plății de penalități în conformitate cu prevederile legale în vigoare privind executarea creanțelor bugetare, precum și că redevențele și penalitățile de întârziere solicitate aferente anului 2000, scadente cel târziu la 31 decembrie 2000 sunt prescriptibile potrivit art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 în termenul general de prescripție de 3 ani, nefiind incident în cauză termenul de 5 ani prevăzut de art. 98 alin. (1) lit. a) din O.U.G.

nr. 11/1996 în vigoare la momentul încheierii contractului, acesta referindu-se la prescripția dreptului de a cere executarea silită în temeiul unui titlu deja obținut și neintervenind vreo cauză de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției, plățile efectuate în cursul anului 2001 fiind avansate de societatea SC D. SA în nume propriu și nu în numele pârâtei în baza unei împuterniciri în acest sens din partea acesteia.

Prin decizia comercială nr. 719 din 19 octombrie 2005, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, respinge, ca nefondat, apelul declarat de apelanta reclamantă împotriva sentinței instanței de fond, cu 1.000.000 lei ROL cheltuieli de judecată în sarcina apelantei, reținând că intimata a efectuat plăți în cursul anului 2000, plățile din anul 2001 fiind efectuate de o societate terță SC D. SA, rezultată din divizarea parțială a societății intimate, în nume propriu, astfel că aceste plăți nu pot avea relevanță sub aspectul întreruperii prescripției, ele nesemnificând o recunoaștere a debitului de către partea în favoarea căreia curge prescripția, neexistând nici obligația solidară a pârâtei și a societății plătitoare față de reclamantă care a încheiat contractul numai cu pârâta.

Împotriva deciziei instanței de apel reclamanta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia, modificarea în totalitate a hotărârii recurate în sensul admiterii cererii sale de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

În fundamentarea recursului său recurenta, reluând aserțiunile din apel, susține, în esență, că intimata pârâtă a cunoscut că în baza contractului încheiat cu recurenta s-au făcut plăți de către o altă societate, SC D. SA, apărută din divizarea parțială în 2000 a societății pârâte, divizare în urma căreia societatea plătitoare a preluat o parte a pasivului pârâtei incluzând și cota aferentă din redevența datorată conform contractului încheiat anterior divizării, corespunzătoare cotei primite din terenul concesionat, plățile cunoscute de intimata pârâtă care, nefăcând obiecțiuni, și le-a însușit între cele două societăți acționând un mandat tacit, astfel că plățile în cauză au întrerupt curgerea termenului de prescripție.

Recurenta critică instanța de apel pentru greșita aplicare a art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și a dispozițiilor art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 care instituie un termen de prescripție de 5 ani ce curge de la încheierea anului financiar pentru dreptul de a cere executarea silită a creanțelor bugetare, categorie în care se înscriu și pretențiile reclamantei recurente. Prin întâmpinarea depusă la dosar intimata pârâtă solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea la cheltuieli de judecată, arătând că plățile făcute de SC D. SA care nu a preluat nici un element de pasiv la momentul divizării societății pârâte, nu au semnificația recunoașterii dreptului care se prescrie întrucât nu provine direct de la partea în favoarea căreia curge termenul de prescripție, cum întemeiat a reținut instanța de apel.

Din examinarea actelor dosarului se constată că recursul nu este fondat.

Așa cum corect a reținut instanța de apel, față de data de 31 decembrie 2000, data nașterii obligației de plată a redevențelor către reclamanta recurentă, cererea de chemare în judecată fiind introdusă la 29 martie 2004, dreptul material la acțiune al apelantei reclamante este prescris, plățile făcute în cursul anului 2001 de către SC D. SA, societate terță, străină de contractul dintre părțile în cauză nu pot fi considerate ca reprezentând recunoașterea dreptului pretins de reclamanta recurentă și, deci, ca având efect întreruptiv asupra termenului de prescripție, art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nefiind deci incident în speță, recurenta nedovedind că societatea plătitoare a preluat prin divizare, și obligația de plată a redevențelor în litigiu, neexistând dovada unei modificări a contractului de concesiune în acest sens și nici că aceasta este coobligată solidar sau ca fidejusor în raport de pârâta intimată debitoare, sau că societatea plătitoare a acționat în numele și pe contul pârâtei în baza unui mandat dat de către aceasta.

Obiectul litigiului nefiind executarea silită a unor pretenții stabilite printr-un titlu executor ci obținerea unui asemenea titlu, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, prevederi legale a căror neaplicare de către instanța de apel se invocă direct în recurs, de altfel. Astfel fiind, se constată că decizia recurată este temeinică și legală, fiind dată cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 3 alin. (1) și ale art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, precum și ale art. 98 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 11/1996 în vigoare la momentul încheierii contractului preluate ulterior de art. 121 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 și, pe cale de consecință, cu aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul reclamantei recurente urmează a fi respins ca nefondat. Cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenta urmează a fi obligată să plătească intimatei suma de 5.000 lei RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând din onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A.D.S. București împotriva deciziei nr. 719 din 19 octombrie 2005 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta reclamantă la plata sumei de 5.000 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă SC C. SA Iași. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 noiembrie 2006.