ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3760/2006

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la 7

octombrie 2002 reclamanții P.M.C., P.P.L. și P.G., în calitate de moștenitori

ai defunctului A.R. au chemat în judecată pe pârâții Institutul Național de

Studii și Strategii privind Problemele Persoanelor cu Handicap și Ministerul

Educației Naționale cerând să se constate că sunt titularii dreptului de

proprietate asupra imobilului din București, și inexistența unui drept de

proprietate asupra acestui bun al Statului Român pe care pârâții îl dețin în

mod abuziv și, totodată, pârâții să fie obligați să le lase imobilul în deplină

proprietate și liniștită posesie, invocând incidența dispozițiilor Legii nr.

10/2001 (fila 79).

În motivarea cererii reclamanții

arată că mobilul în litigiu a fost construit de autorul lor A.R. fiind luat în

evidență fiscală prin procesul verbal nr. 301 din 15 februarie 1933 cu

destinația de locuință pentru ca, ulterior, că fie închiriat Primăriei

Municipiului București, sector II Negru pentru a fi folosit de Școala Primară

de fete nr. 22.

Susțin reclamanții că la data de 11

februarie 1949, în mod abuziv, imobilul a fost preluat, în baza art. I și art.

II din Decretul nr. 176/1948 pentru trecerea în proprietatea statului a

bunurilor bisericilor, congregațiilor, comunităților sau particularilor ce au

servit pentru funcționarea și întreținerea instituțiilor de învățământ general

de stat și că, deși au notificat Primăriei Municipiului București, în procedura

Legii nr. 10/2001, cererea prin care au solicitat retrocedarea bunului nu au

primit nici un răspuns.

Prin sentința civilă nr. 612 din 27

iunie 2003, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei

calității procesuale active pentru care a respins acțiunea.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă și excepția inadmisibilității cererii deduse judecății.

În motivarea sentinței s-a reținut

că reclamanții au investit instanța cu judecata unei acțiuni în revendicare

întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. fără a depune un titlu care să

ateste dreptul de proprietate al autorului lor, A.R., cu privire la suprafața de

635 mp teren, drept care se impunea a fi dovedit cu atât mai mult cu cât asupra

imobilului în litigiu în cartea funciară a fost înscris, în baza

procesului-verbal din 7 decembrie 1942, atât asupra construcției cât și a

terenului, în baza art. 57 din Legea pentru organizarea și funcționarea

învățământului normal și primar, dreptul de proprietate în favoarea statului.

A reținut prima instanță că

reclamanții nu au făcut dovada existenței unui interes legitim referitor la

capetele de cerere privind constatarea dreptului de proprietate și constatarea

inexistenței dreptului de proprietate al statului.

Prin decizia civilă nr. 692/A din 18

decembrie 2003 Curtea de Apel București a admis apelul declarat de reclamanți,

a anulat sentința primei instanțe și a reținut cauza pentru evocarea fondului.

În motivarea deciziei s-a reținut că

reclamanții, cu actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov sub

nr. 20054 din 11 august 1922, au dovedit că autorul lor a dobândit în

proprietate terenul în litigiu pe care, ulterior, în baza autorizației nr.

764/C din 7 octombrie 1922, emisă de Primăria Orașului București, Direcțiunea

Arhitecturii, a edificat o construcție pentru care a figurat ca plătitor de

impozite până în anul 1950, caz în care reclamanții au calitate procesuală

activă în cauza dedusă judecății.

Prin decizia civilă nr. 371/A din 26

februarie 2004, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a respins

acțiunea ca nefondată.

În motivarea deciziei s-a reținut că

în cauza dedusă judecății nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001

deoarece act normativ se aplică doar imobilelor preluate abuziv de Statul Român

în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Pentru a hotărî astfel, instanța a

reținut că imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului anterior

datei de 6 martie 1945, concluzie determinată de faptul că, prin procesul

verbal din 7 decembrie 1942, dreptului de proprietate asupra acestui imobil a

fost înscris în cartea funciară în favoarea statului, înscriere care avea

efectul constitutiv de drepturi prevăzut de art. 26 din Legea nr. 115/1938.

A reținut instanța de apel că

apărarea reclamanților, în sensul că imobilul a fost preluat de stat la 11

februarie 1949, când Ministerul Învățământului Public a solicitat și obținut

înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară provizorie în favoarea

statului, deși „exactă în formă nu poate fi primită în fond” deoarece o

asemenea înscriere se realizase și anterior, în anul 1942.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanții invocând incidența art. 304 pct. 8,9 și 10 C. proc.

civ.

În motivarea recursului reclamanții

arată că, în mod greșit, instanța de apel a reținut efectul constitutiv de

drepturi al înscrierilor din cărțile funciare provizorii și a aplicat

dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938 privind unificarea dispozițiilor

privitoare la cărțile funciare unui bun situat pe teritoriul de sud (Municipiul

București) al României, care a rămas în sistemul de transcripțiuni și

inscripțiuni imobiliare guvernat de Codul civil.

Mai mult, susțin recurenții că

procesul verbal preliminar întocmit de judecătorul delegat cu întocmirea

cărților funciare provizorii nu poate valora titlu de proprietate pentru stat

și că instanța de apel a interpretat greșit actul dedus judecății, atribuindu-i

o asemenea valoare juridică în lipsa unei intabulări a dreptului, în baza unui

titlu valabil, într-o carte funciară definitivă și publică.

Totodată, recurenții arată că

instanța de apel a ignorat probatoriul cu care au dovedit că imobilul a fost

închiriat statului pe perioada 1942-1950, după care acesta l-a preluat în mod

abuziv, fără vreun titlu, caz în care în speță erau incidente dispozițiile

Legii nr. 10/2001.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că este fondat pentru următoarele considerente:

Prin Legea nr. 10/2001, invocată de

reclamanți drept temei juridic al cererii deduse judecății, a fost reglementat

regimul juridic al bunurilor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie

1945-22 decembrie 1989.

Referitor la imobilul situat în

București reclamanții au dovedit că bunul a fost proprietatea autorului lor

A.R., terenul fiind dobândit prin cumpărare în anul 1922 iar clădirea fiind

construită de acesta în anii 1922-1933.

Cât privește momentul preluării

imobilului în patrimoniul statului, Înalta Curte constată că acesta a

intervenit după data de 6 martie 1945.

Astfel, în țara noastră, până la

intrarea în vigoare a Legii nr nr. 7/1996, au existat două sisteme de

publicitate a dobândirii drepturilor reale imobiliare și anume sistemul

publicității personale (al registrelor de inscripțiuni transcripțiuni)

aplicabil în Muntenia, Moldova, Oltenia și Dobrogea și sistemul publicității

reale (al cărților funciare) aplicabil în Transilvania și nordul Moldovei,

acesta din urmă fiind guvernat, printre altele, și de principiul publicității

absolute.

Prin Decretul-lege nr. 115 din 27

aprilie 1938 pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare s-a

procedat, așa cum rezultă din titlu, la unificarea dispozițiilor legale privind

acest sistem de publicitate iar dispozițiile sale urmau să intre în vigoare

conform art. 147, în Transilvania și Bucovina, zone în care se aplica deja

acest sistem de publicitate, o dată cu codul civil unificat iar în Vechiul

regat și Basarabia, zone în care se aplica sistemul publicității personale dar

în care se voia a fi extins cel al publicității reale, potrivit dispozițiilor

art. 148-183, adică după finalizarea lucrărilor pentru întocmirea cărților

funciare.

În zona în care este situat imobilul

în litigiu, Municipiul București, deși s-au început lucrările de măsurătoare

parcelară și de înființare a cărților funciare provizorii care, în baza Legii

nr. 242 din 12 iulie 1947 urmau să fie transformate în cărți de publicitate

funciară, operațiunea nu a mai fost finalizată, adică astfel de cărți funciare,

definitive, nu s-au mai înființat, imobilele rămânând supuse regimului de

publicitate prin registrele de transcripțiuni-inscripțiuni imobiliare.

Sub acest aspect, cele reținute de

instanța de apel cu trimitere la dispozițiile Decretului-lege nr. 115/1938,

inclusiv la efectul constitutiv de drept real al intabulării, sunt eronate

atâta timp cât nu ne aflăm în prezența unui imobil aflat în sistemul de

publicitate al cărților funciare.

În acest context al

analizei se impune a se constata ca fiind greșită și concluzia aceleiași

instanțe cu privire la efectul unei înscrieri provizorii care, chiar și în

regimul de publicitate personală, poate avea ca efect dobândirea, modificarea

sau stingerea unui drept tabular cu rangul dobândit prin această înscriere,

conform art. 47 din Decretul-lege nr. 115/1938 ,“numai sub condițiunea și în

măsura justificării ei”.

Așa fiind, prin interpretarea și

aplicarea greșită a dispozițiilor Decretului-lege nr. 115/1938, instanța de

apel a reținut că înscrierea „în cartea funciară provizorie a Municipiului

București” a dreptului de proprietate în favoarea statului, în conformitate cu

art. 57 din Legea nr. 2184 din 26 mai 1939, în baza procesului verbal întocmit

la data de 7 decembrie 1942 de judecătorul delegat cu întocmirea lucrărilor de

înființare a cărților funciare, ar fi avut ca efect dobândirea de stat a unui

drept tabular, în sensul art. 17 din Decretului-lege nr. 115/1938, atâta timp

cât, în această localitate, cărțile funciare nu s-au mai înființat iar

dobândirea drepturilor reale imobiliare a rămas supusă sistemul publicității

personale reglementată prin dispozițiile Codului civil.

Împrejurarea că statul nu dobândise

în mod valabil un asemenea drept la data mai sus arătată este demonstrată și de

faptul formulării de către Ministerul Învățământului Public din Republica

Populară Română (fila 9) a unei a doua cereri de înscriere a dreptului de

proprietate în favoarea statului în cartea funciară provizorie prin adresa nr.

327102/12544/1948, adresă prin care Ministrul Învățământului Public aprecia că

măsura s-ar justifica în baza „dispozițiilor art. I și art. II din Legea nr.

176/1948 și pe acelea ale art. 51 alin. (1) și (3) din Legea nr. 266 din 27

septembrie 1948 (...) completat cu art. 711 pct. 1 și 3 C. proc. civ.„ (fila

10, dosar fond).

Totodată, prin înscrisurile depuse

la dosar reclamanții au dovedit că, inclusiv în anul 1946, imobilul în litigiu

a făcut obiectul contractul de închiriere nr. 5785/642/AS din 26 iunie 1946,

intervenit între Primăria sectorului II Negru și moștenitorii defunctului R.A.

pe un termen prelungit de la 23 aprilie 1946 și până la 23 aprilie 1948 și

pentru o chirie de 412.620 lei, plătibilă semestrial anticipat, contract

înregistrat sub nr. 1834/916/1947 la Administrația Financiară și transcris, sub

nr. 643/11.02.1949, în registrul de transcripțiuni-inscripțiuni imobiliare de

pe lângă Tribunalul Ilfov, secția I civilă și comercială, fapt de natură să

probeze că statul recunoștea și accepta dreptul de proprietate asupra imobilului

în litigiu în favoarea celor de la care închiria.

Ca atare, cum moștenitorii

proprietarului A.R. au fost deposedați de către stat de imobilului în litigiu

în anii 1948 -1950, adică după data de 6 martie 1945, deposedarea cade în sfera

de aplicație a Legii nr. 10/2001 și reclamanții sunt îndreptățiți să apeleze la

procedura instituită prin acest act normativ.

Așa fiind, în mod eronat instanțele

de fond au respins cererea dedusă judecății, în primă instanță, motivat de

lipsa calității procesuale active iar, în apel, de faptul că bunul nu ar cădea

sub incidența Legii nr. 10/2001, în raport de momentul deposedării.

Cum, pentru considerentele

menționate, și care au fost greșit reținute, nici prima instanță și nici

instanța de apel nu au intrat în cercetarea fondului, Înalta Curte va admite

recursul, va casa hotărârile date în cauză și va trimite pricina la prima

instanță pentru evocarea fondului procesului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanții P.M.C., P.P.L. și P.G. împotriva deciziei civile nr. 371/A din 26

februarie 2004 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă.

Casează decizia menționată și

decizia civilă nr. 692/A din 18 decembrie 2003 pronunțată de aceeași instanță

precum și sentința civilă nr. 612 din 27 iunie 2003 a Tribunalului București,

secția a IV-a civilă.

Trimite cauza spre rejudecare la

Tribunalul București pentru soluționare în prima instanță.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 12 aprilie 2006.