ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2940/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 306 din 16 decembrie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ, în dosarul nr. 2895/2005, a fost admisă acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta F. Harghita, în contradictoriu cu Guvernul României, Consiliul Județean Harghita și Consiliul Local al comunei Voșlobeni, județul Harghita, anulându-se parțial Anexa nr. 58 a H.G. nr. 1351/2001, privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al comunei Voșlobeni, în sensul radierii poziției nr. 177 din Anexa nr. 58 a respectivei hotărâri. Au fost respinse excepțiile privind neîndeplinirea procedurii prealabile, lipsa calității procesuale active a Consiliului Județean Harghita și tardivitatea acțiunii, toate invocate de Consiliul Județean Harghita.

S-a respins, de asemenea, ca inadmisibil, capătul de cerere prin care reclamanta solicită constatarea drepturilor de proprietate al C.C. Voșlobeni, asupra imobilului în discuție. Pentru a respinge excepțiile invocate în cauză, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora consiliile județene centralizează listele întocmite de primari și însușite de Consiliile locale, hotărârea pronunțată în cauză fiindu-i opozabilă în virtutea acestor atribuții, precum și faptul că procedura prealabilă a fost îndeplinită, din moment ce Guvernul României, prin Ministerul Administrației și Internelor, a trimis contestația F. Harghita, Consiliului Județean Harghita, în vederea soluționării situației imobilului cuprins în Anexa nr. 58, poziția nr. 177 din H.G.

nr. 1351/2001. Pe fondul cauzei, instanța a constatat că litigiul se înscrie în dispozițiile art. 23 din Legea nr. 213/1998, prezenta acțiune nefiind una în revendicare, ci una tipică de contencios administrativ, contestându-se atestarea unor bunuri ca făcând parte din domeniul public al Consiliului Local Voșlobeni. Astfel, bunurile imobile în discuție nu puteau fi cuprinse în listele de inventariere prevăzute de art. 21 din Legea nr. 213/1998, întrucât în anexa acestei legi, printre bunurile ce aparțin domeniului public al comunelor, orașelor și municipiilor, nu sunt incluse bunuri imobile în care își desfășoară activitatea cooperativele de consum. Din această perspectivă, atestarea acestor bunuri ca făcând parte din domeniul public al Consiliului Local al comunei Voșlobeni, este netemeinică.

Pe de altă parte, Legea nr. 109/1996, privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și de credit, prevede la art. 160, că proprietatea cooperativelor de consum este privată. Or, reclamanta face dovezi pozitive, cel puțin în mod aparent, a proprietății pentru imobilul cuprins în Anexa nr. 58, poziția 177, cuprinderea lui în anexa respectivă fiind, din acest motiv, nelegală. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs, în termenul legal, pârâtul Guvernul României, apreciind că a fost dată cu aplicarea greșită a legii. Soluția instanței de fond a fost criticată, în primul rând, pentru o pretinsă greșită reținere a calității procesuale active a reclamantei, întrucât pentru promovarea acțiunii în contencios administrativ trebuia făcută dovada preexistenței dreptului subiectiv, recunoscut de lege, care să fi fost vătămat prin actul administrativ contestat.

În speță, susține recurentul, s-a considerat în mod greșit că prin actele depuse, intimata-reclamantă a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului în discuție, actele privind plata impozitelor și taxelor aferente, în lipsa extraselor de carte funciară, nefiind de natură să facă dovada deplină în acest sens. O altă critică adusă sentinței recurate se referă la stabilirea eronată a caracterului vătămător al H.G. nr. 1351/2001, în condițiile în care nu au efect constitutiv de drepturi, singurul său efect fiind acela de atestare a regimului juridic diferențiat al bunurilor ce aparțin unităților administrative. În opinia recurentului, în situația în care intimata-reclamantă ar face dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului prevăzut la poziția nr. 177 din Anexa nr. 58 la H.G.

nr. 1351/2001, drept pretins și de unitatea administrativ-teritorială, cenzurarea valabilității titlurilor este de competența instanțelor de drept comun. Recursul este fondat. Analizând actele dosarului, susținerile recurentului, prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. și examinând cauza sub toate aspectele, conform art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că în speță este incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., hotărârea atacată fiind dată cu aplicarea greșită a legii, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Evident, motivul circumscris pretinsei stabiliri eronate a caracterului vătămător al hotărârii atacate, în condițiile în care aceasta nu are efect constitutiv de drepturi, nu poate fi reținut.

Hotărârea de atestare a bunurilor din domeniul public și privat al unităților administrativ-teritoriale este adoptată în temeiul art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 și reprezintă un act administrativ de autoritate, supus controlului instanței de contencios administrativ. Din însăși fundamentarea juridică a acestui act administrativ rezultă că, indiferent de titlul său, este un act de calificare a bunurilor ca fiind din domeniul public al unității administrativ-teritoriale. Competența Guvernului, pentru emiterea actelor de clasare și de defalcare a bunurilor, în raport cu interesul național sau local căruia îi sunt afectate, a fost prevăzută expres și de Legea nr. 215/2001. Ambele acte normative au reglementat o procedură specială de defalcare și de trecere în patrimoniul unităților administrativ-teritoriale a bunurilor de interes local, procedură ce se finalizează printr-o hotărâre a Guvernului.

Hotărârea astfel emisă, este un act de delimitare a domeniului public al statului, județelor, comunelor, orașelor și pentru contestarea în justiție nu este relevant dacă actul are efect declarativ sau constitutiv de drepturi, întrucât aparține categoriei juridice a actelor pentru care Legea nr. 213/1998 a prevăzut expres, în art. 23, competența instanțelor de contencios. În speță, nu se impunea a se reține nici incidența excepției lipsi calității procesuale active a reclamantei, în condițiile în care aceasta s-a pretins titularul unui drept recunoscut de lege asupra imobilului în litigiu, verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1 din Legea nr. 29/1990, în vigoare la data sesizării instanței, circumscriindu-se examinării fondului cauzei.

Soluția primei instanțe este greșită, însă sub aspectul fondului cauzei, în condițiile în care s-a reținut dovada pozitivă a dreptului de proprietate al reclamantei, cel puțin în mod aparent, numai prin simplul fapt al edificării construcțiilor și plata impozitelor în absența existenței extrasului C.F., care să ateste fără putință de tăgadă un atare drept. Or, edificarea construcțiilor, în condițiile concrete ale speței, pe un teren pretins donat de o altă persoană și plata impozitelor, nu pot suplini titlul valabil absolut necesar, pentru a se reține vătămarea adusă reclamantei, într-un drept recunoscut de lege, în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990. În caz contrar, ar însemna că, în absența dreptului subiectiv susținut de un titlu valabil, instanța de contencios administrativ ar fi abilitată a se pronunța asupra stabilirii unui drept, ceea ce ar contraveni scopului legii, acela de a proteja drepturile subiective preexistente ale reclamantei.

Or, în speță, chiar și prima instanță a reținut că petitul privind constatarea drepturilor de proprietate asupra imobilului în discuție, este inadmisibil. Prin urmare, cum reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate pretins vătămat, în condiții legale, în mod greșit s-a dispus anularea parțială a Anexei nr. 58 la H.G. nr. 1252/2001, poziția nr. 177. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312, coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul va fi admis, modificându-se în tot hotărârea atacată, în sensul respingerii acțiunii reclamantei, ca fiind neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Guvernul României împotriva sentinței civile nr. 306 din 16 decembrie 2005 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică în tot sentința atacată și, în fond, respinge acțiunea formulată de C.C. Voșlobeni și F. Harghita (în prezent U.J.C.C. Harghita), ca neîntemeiată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 septembrie 2006.