ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1023/2004

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 17

ianuarie 2003 sub nr. 37, reclamanta Direcția Silvică Harghita a chemat în

judecată Guvernul României, pentru ca în temeiul Legii nr. 29/1990, să se

dispună anularea parțială a H.G. nr. 1351/2001, Anexa 37 poziția l.

În motivarea acțiunii s-a precizat

de către reclamant, că actul atacat, Anexa 37, cuprinde bunuri ce constituie

domeniul public al comunei Mugeni, respectiv drumurile forestiere ce sunt

incluse în inventar și care constituie patrimoniul său, conform H.G. nr. 15

/

1994.

S-a mai precizat că Legea nr. 213/1998

nu cuprinde drumurile forestiere în categoria proprietății publice, iar O.G. nr.

43/1997 le exclude din această categorie.

Guvernul României a chemat în

garanție Consiliul Local al comunei Mugeni, Consiliul Județean Harghita și

Ministerul Administrației Publice, precizând că actul administrativ contestat a

fost adoptat cu respectarea strictă a atribuțiilor și competențelor legale, că

inventarierea bunurilor aparținând domeniului public județean sau local, a fost

însușită de comisiile special constituite în fiecare unitate

administrativ-teritorială și că la baza adoptării de către guvern a actului

contestat, s-a aflat hotărârea autorității publice locale.

Ministerul Administrației Publice a

formulat o cerere de intervenție în interesul pârâtului, invocând lipsa

calității procesuale a reclamantului, lipsa unui drept propriu care să fi fost

vătămat prin hotărârea contestată și hotărârea comisiilor specializate pentru

inventarierea bunurilor.

Curtea de Apel Târgu Mureș, secția

de contencios administrativ, prin sentința nr. 68 pronunțată la 27 martie 2003,

a respins ca nefondată, acțiunea formulată de Direcția Silvică Harghita

împotriva pârâtului Guvernul României și ca inadmisibilă, cererea pârâtului

pentru chemarea în garanție a Consiliului Local al comunei Mugeni, Consiliul

Județean Harghita și cererea intervenientului Ministerul Administrației Publice

București.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut că existența drumurilor forestiere în inventarele reclamantei nu

reprezintă în ordinea juridică un fapt constitutiv de drepturi, această

operațiune nefiind titlu nici pentru posesie, dar nici pentru proprietate.

De asemenea, s-a mai reținut că,

chiar dacă statul a încredințat reclamantei, administrarea „în integrum „a

pădurilor și drumurilor, prin H.G. nr. 1351/2001 a fost operat transferul

drumurilor forestiere în domeniul public al comunei Mugeni, ca act de gestiune

săvârșit de stat, ca persoană juridică, pentru administrarea patrimoniului său,

iar potrivit dispozițiilor art. 2 lit. d) din Legea nr. 29/1990, actul este exceptat

controlului judecătoresc în procedura contenciosului administrativ.

În acest context instanța a

constatat inadmisibilitatea cererilor de chemare în garanție și a intervenției

în înțelesul uneia dintre părți.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs Regia Națională a Pădurilor – Direcția Silvică Harghita,

invocând nelegalitatea acesteia.

În motivarea recursului s-a precizat,

că chiar Guvernul a fost acela care printr-o ordonanță, a stabilit că drumurile

forestiere aparțin statului, și nu unităților administrativ-teritoriale [O.G. nr.

96/1998], care a fost aprobată prin Legea nr. 141/1999 și modificată prin Legea

nr. 75/2002.

S-a mai susținut că hotărârea

pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau

aplicarea greșită a legii.

În acest sens s-a arătat că H.G. nr.

1351/2001 nu prevede nicăieri că drumurile forestiere au fost transferate din

domeniul public al statului, în domeniul public al unei unități administrativ-teritoriale,

hotărârea atacată aprobă numai bunurile care sunt în inventarul comunei Mugeni

și fac parte din domeniul public al acesteia.

Ori, aceste drumuri nu sunt în

inventarul comunei, deci au fost trecute abuziv pe Anexa 54.

Înalta Curte de Casație și Justiție,

analizând sentința atacată cu recurs, urmează să constate că aceasta cuprinde

motive contradictorii și străine de natura pricinii.

Rezultă că există contrarietate

chiar între dispozitiv și considerentele sentinței.

Astfel, instanța în considerente

reține că actul atacat este un act de gestiune, în sensul dispoziției art. 2 lit.

d) din Legea nr. 29/1990, exceptat controlului judecătoresc în procedura

contenciosului administrativ, iar în dispozitiv se respinge acțiunea, ca

nefondată, deși o atare excepție impunea respingerea acțiunii, ca inadmisibilă.

Mai este de remarcat că această

excepție nici nu a fost pusă în discuția părților, potrivit art. 129 C. proc. civ., ci numai cea referitoare la lipsa calității procesuale active, așa cum rezultă din

încheierea de dezbateri a procesului din 13 martie 2003.

De principiu, art. 2 lit. d) din

Legea 29/1990, care se referă la actele de gestiune, vizează domeniul privat al

statului, ori actele pentru „gestionarea” bunurilor aparținând domeniului

public național, respectiv local, sunt de competența instanțelor de contencios,

astfel că și pe acest aspect hotărârea este nelegală.

Așadar, pentru considerentele expuse,

Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să admită recursul, să caseze

sentința, cu trimitere spre rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Regia

Națională a Pădurilor - Direcția Silvică Harghita împotriva sentinței civile nr.

68 din 27 martie 2003 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția comercială și de

contencios administrativ.

Casează sentința atacată, cu

trimitere spre rejudecare la aceeași instanță.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 10 martie 2004.