ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3009/2006

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la data de 4 martie 2004, la Curtea de Apel Oradea, reclamanta B.A. a

solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii

nr. 7021 din 30 ianuarie 2004, emisă de pârâtă și recunoașterea calității de

beneficiară a dispozițiilor Legii nr. 189/2000, cu motivarea că familia ei a

fost obligată să se refugieze din Ungaria, în România, urmare a persecuțiilor

etnice suferite.

Curtea de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 245/CA/2004-PI

din 29 martie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat

pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i

recunoască reclamantei, drepturile solicitate pentru perioada 15 iulie 1942 - 6

martie 1945.

Hotărând astfel, instanța a

reținut concordanța dintre declarațiile martorilor și susținerile reclamantei,

cu privire la perioada refugiului.

Referitor la susținerile

pârâtei, potrivit cărora tatăl reclamantei s-a refugiat anterior datei de 18

mai 1942 și, prin urmare, înainte de nașterea acesteia, astfel cum indică

extrasul nr. C/2930 din 25 iunie 2003 din indexul refugiaților români din

Ungaria, eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, instanța de

fond a reținut că reclamanta a prezentat un alt extras, eliberat de aceeași

instituție, conform căruia o altă persoană cu același nume - B.P., dar cu un

alt număr de fișă, figurează în evidențele menționate mai sus, fiind înscris în

indexul refugiaților întocmit la 19 mai 1944.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor,

solicitând modificarea sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul

respingerii acțiunii reclamantei.

Recurenta a susținut că

neconcordanța dintre afirmațiile intimatei și probele administrate în cauză,

precum și faptul că ultima adresă invocată de aceasta, nu a fost prezentată

pârâtei cu ocazia soluționării cererii acesteia de către comisia de

specialitate, duc la concluzia că intimata-reclamantă nu îndeplinește

criteriile impuse de Legea nr. 189/2000.

Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2312

din 7 aprilie 2005, a admis recursul și a casat sentința atacată, trimițând

cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea completării

probatoriilor, în sensul stabilirii fără echivoc a situației de fapt.

Rejudecând cauza în fond,

Curtea de Apel Oradea, în baza deciziei de casare, a solicitat relațiile

necesare atât Arhivelor Ministerului de Externe - Administrația Patrimoniului

Diplomatic, cât și Arhivelor Naționale, dispunând, totodată, audierea în

instanță a martorului L.G., a cărui declarație autentificată există deja în

dosarul cauzei.

La rândul ei, reclamanta a

depus la dosar declarația autentificată a martorului L.I., precum și hotărârile

care atestă că pârâta a recunoscut calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000,

lui B.L., fratele reclamantei și lui B.L.L., soție supraviețuitoare a lui B.O.,

celălalt frate al contestatoarei, însoțite de declarațiile de martori,

autentificate, ce au stat la baza emiterii lor.

În urma tuturor acestor

probe, Curtea de Apel Oradea, prin sentința civilă nr. 25/CA/2006 - P.I.-R. din

13 ianuarie 2006, a respins acțiunea, ca nefondată.

S-a reținut că din fișa nr. 11850

din 9 iunie 1944, eliberată de Arhivele Naționale, rezultă că numai tatăl

reclamantei s-a refugiat din localitatea Bratca, în comuna Denis, la data de 6

iunie 1944, soția acestuia și cei trei copii ai familiei, inclusiv petenta,

rămânând în localitatea de domiciliu.

În ceea ce privește

declarațiile martorilor L.G. și L.I., dintre care primul audiat și în instanță,

acestea au fost înlăturate cu motivarea că în condițiile în care tatăl

reclamantei, B.P., s-a refugiat din teritoriile ocupate la data de 9 iunie 1944,

nu era posibil ca martorii să-l întâlnească, împreună cu familia, inclusiv

reclamanta, în primăvara anului 1942, în zona de refugiu, cu atât mai mult, cu

cât reclamanta s-a născut ulterior, în vara anului 1942 (21 iunie 1942).

Față de împrejurările astfel

reținute, instanța a concluzionat că, atâta vreme, cât tatăl contestatoarei s-a

refugiat din localitatea de domiciliu, la 4 ani după ocuparea Ardealului de

Nord, respectiv în anul 1944, rezultă că motivul refugiului nu a fost

persecuția de natură etnică.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, a declarat recurs, reclamanta B.A., solicitând admiterea

acestuia și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, precum

și plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Recurenta a invocat motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că fișa de refugiat nr. 11850/1944 nu atestă în nici un caz că tatăl ei s-a refugiat,

singur, din teritoriile ocupate în anul 1944, cum greșit a reținut instanța de

fond, ci evidențiază data la care s-a făcut înregistrarea refugiului tuturor

membrilor familiei sale, astfel cum sunt menționați în documentul respectiv,

știut fiind că, în condițiile de atunci, aceste înregistrări se făceau ulterior

datei refugiului.

Că lucrurile stau astfel, a

susținut recurenta, o dovedesc declarațiile martorilor, atât cele autentificate,

cât și cele consemnate în instanță, aceștia fiind unanimi în a susține că au

întâlnit familia B., în vara anului 1942, în localitățile din Munții Apuseni,

unde se refugiaseră, astfel explicându-se persistența zăpezii, despre care

aceștia vorbesc, în acel moment al anului.

În susținerea motivelor de

recurs s-au depus, în conformitate cu dispozițiile art. 305 C. proc. civ., declarații autentificate de martori.

Examinând recursul, în

raport cu lucrările dosarului, motivele invocate și prevederile legale

incidente, inclusiv dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Curtea îl va admite, considerându-l întemeiat pentru următoarele motive.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999,

aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acesteia,

persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în România,

cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au avut de suferit

persecuții etnice după cum urmează: c) au fost strămutate în altă localitate,

decât cea de domiciliu.

Conform art. 2 din H.G. nr. 127/2000,

persoanelor strămutate le-au fost asimilate și cele expulzate sau refugiate,

precum și cele care au făcut obiectul schimbului de populație, ca urmare a unor

trate bilaterale.

Potrivit dispozițiilor art. 4

din același act normativ, dovada încadrării în situațiile prevăzute de lege se

poate face cu înscrisuri oficiale sau, în lipsa acestora, cu declarații de

martori.

Astfel, se reține din fișa

de refugiat nr. 11850, eliberată de Subsecretariatul de Stat al Românizării,

Colonizării și Inventarului - Comisariatul General al Refugiaților din Nordul

Transilvaniei și completată de Prefectul județului Bihor la data de 9 iunie 1944,

că familia B.P. și B.A., împreună cu cei trei copii ai lor, s-au refugiat din

localitatea Bratca, urmare a persecuțiilor etnice suferite din partea

autorităților maghiare de ocupație, în comuna Damis, pe teritoriul României.

Din declarațiile

autentificate ale martorilor L.G., L.I. și G.C., rezultă că recurenta a fost

refugiată din vara anului 1942, până în anul 1945, când, după război, atât

familia recurentei, cât și familiile martorilor menționați, s-au reîntors în

localitatea de domiciliu.

Martorii au relatat

abuzurile la care a fost supusă populația de origine română din teritoriile

ocupate, determinante pentru refugiul acesteia, precizând, totodată, că, în

perioada respectivă, tatăl reclamantei a servit drept călăuză pentru mult

grupuri de română ce se refugiau în teritoriile libere.

Relatările acestora au fost

confirmate de relatările martorilor N.Ș., A.T. și M.M., ale căror declarații

autentificate, depuse de recurentă în dosarul de fond, au determinat pârâta

Casa Județeană de Pensii Tulcea să recunoască fraților recurentei, calitatea de

beneficiari ai Legii nr. 189/2000.

Din coroborarea tuturor

probelor sus menționate, rezultă că instanța de fond a apreciat greșit data la

care familia recurentei s-a refugiat, confundând-o cu data la care, ulterior

acestui moment, s-a făcut înregistrarea ca refugiați ai membrilor familiei B.,

de unde și concluzia eronată că refugiul nu s-a datorat persecuției etnice.

În consecință, Curtea va

admite acțiunea, va anula actul administrativ atacat și va dispune obligarea

pârâtei să acorde reclamantei, beneficiul prevederilor art. 1 lit. c) din Legea

nr. 189/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

B.A. împotriva sentinței civile nr. 25/CA/2006-PI-R din 13 ianuarie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

pe fond, admite acțiunea formulată de B.A.

Anulează hotărârea nr. 7021

din 30 ianuarie 2004, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și obligă pârâta

să emită o nouă hotărâre prin care să-i acorde reclamantei, drepturile

prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 21 iunie

1942 - 15 noiembrie 1944, cu începere de la 1 august 2003.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2006.