ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3009/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 4 martie 2004, la Curtea de Apel Oradea, reclamanta B.A. a solicitat, în contradictoriu cu Casa Județeană de Pensii Bihor, anularea hotărârii nr. 7021 din 30 ianuarie 2004, emisă de pârâtă și recunoașterea calității de beneficiară a dispozițiilor Legii nr. 189/2000, cu motivarea că familia ei a fost obligată să se refugieze din Ungaria, în România, urmare a persecuțiilor etnice suferite.

Curtea de Apel Oradea, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 245/CA/2004-PI din 29 martie 2004, a admis acțiunea, a anulat hotărârea atacată și a obligat pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, să emită o nouă hotărâre, prin care să-i recunoască reclamantei, drepturile solicitate pentru perioada 15 iulie 1942 - 6 martie 1945. Hotărând astfel, instanța a reținut concordanța dintre declarațiile martorilor și susținerile reclamantei, cu privire la perioada refugiului.

Referitor la susținerile pârâtei, potrivit cărora tatăl reclamantei s-a refugiat anterior datei de 18 mai 1942 și, prin urmare, înainte de nașterea acesteia, astfel cum indică extrasul nr. C/2930 din 25 iunie 2003 din indexul refugiaților români din Ungaria, eliberat de Direcția Județeană Bihor a Arhivelor Naționale, instanța de fond a reținut că reclamanta a prezentat un alt extras, eliberat de aceeași instituție, conform căruia o altă persoană cu același nume - B.P., dar cu un alt număr de fișă, figurează în evidențele menționate mai sus, fiind înscris în indexul refugiaților întocmit la 19 mai 1944. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, pârâta Casa Județeană de Pensii Bihor, solicitând modificarea sentinței pronunțate de instanța de fond, în sensul respingerii acțiunii reclamantei.

Recurenta a susținut că neconcordanța dintre afirmațiile intimatei și probele administrate în cauză, precum și faptul că ultima adresă invocată de aceasta, nu a fost prezentată pârâtei cu ocazia soluționării cererii acesteia de către comisia de specialitate, duc la concluzia că intimata-reclamantă nu îndeplinește criteriile impuse de Legea nr. 189/2000. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 2312 din 7 aprilie 2005, a admis recursul și a casat sentința atacată, trimițând cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe, în vederea completării probatoriilor, în sensul stabilirii fără echivoc a situației de fapt.

Rejudecând cauza în fond, Curtea de Apel Oradea, în baza deciziei de casare, a solicitat relațiile necesare atât Arhivelor Ministerului de Externe - Administrația Patrimoniului Diplomatic, cât și Arhivelor Naționale, dispunând, totodată, audierea în instanță a martorului L.G., a cărui declarație autentificată există deja în dosarul cauzei. La rândul ei, reclamanta a depus la dosar declarația autentificată a martorului L.I., precum și hotărârile care atestă că pârâta a recunoscut calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000, lui B.L., fratele reclamantei și lui B.L.L., soție supraviețuitoare a lui B.O., celălalt frate al contestatoarei, însoțite de declarațiile de martori, autentificate, ce au stat la baza emiterii lor.

În urma tuturor acestor probe, Curtea de Apel Oradea, prin sentința civilă nr. 25/CA/2006 - P.I.-R. din 13 ianuarie 2006, a respins acțiunea, ca nefondată. S-a reținut că din fișa nr. 11850 din 9 iunie 1944, eliberată de Arhivele Naționale, rezultă că numai tatăl reclamantei s-a refugiat din localitatea Bratca, în comuna Denis, la data de 6 iunie 1944, soția acestuia și cei trei copii ai familiei, inclusiv petenta, rămânând în localitatea de domiciliu. În ceea ce privește declarațiile martorilor L.G.

și L.I., dintre care primul audiat și în instanță, acestea au fost înlăturate cu motivarea că în condițiile în care tatăl reclamantei, B.P., s-a refugiat din teritoriile ocupate la data de 9 iunie 1944, nu era posibil ca martorii să-l întâlnească, împreună cu familia, inclusiv reclamanta, în primăvara anului 1942, în zona de refugiu, cu atât mai mult, cu cât reclamanta s-a născut ulterior, în vara anului 1942 (21 iunie 1942). Față de împrejurările astfel reținute, instanța a concluzionat că, atâta vreme, cât tatăl contestatoarei s-a refugiat din localitatea de domiciliu, la 4 ani după ocuparea Ardealului de Nord, respectiv în anul 1944, rezultă că motivul refugiului nu a fost persecuția de natură etnică.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs, reclamanta B.A., solicitând admiterea acestuia și modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii acțiunii, precum și plata tuturor cheltuielilor de judecată. Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut că fișa de refugiat nr. 11850/1944 nu atestă în nici un caz că tatăl ei s-a refugiat, singur, din teritoriile ocupate în anul 1944, cum greșit a reținut instanța de fond, ci evidențiază data la care s-a făcut înregistrarea refugiului tuturor membrilor familiei sale, astfel cum sunt menționați în documentul respectiv, știut fiind că, în condițiile de atunci, aceste înregistrări se făceau ulterior datei refugiului.

Că lucrurile stau astfel, a susținut recurenta, o dovedesc declarațiile martorilor, atât cele autentificate, cât și cele consemnate în instanță, aceștia fiind unanimi în a susține că au întâlnit familia B., în vara anului 1942, în localitățile din Munții Apuseni, unde se refugiaseră, astfel explicându-se persistența zăpezii, despre care aceștia vorbesc, în acel moment al anului. În susținerea motivelor de recurs s-au depus, în conformitate cu dispozițiile art. 305 C. proc. civ., declarații autentificate de martori. Examinând recursul, în raport cu lucrările dosarului, motivele invocate și prevederile legale incidente, inclusiv dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Curtea îl va admite, considerându-l întemeiat pentru următoarele motive.

Conform art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile acesteia, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, au avut de suferit persecuții etnice după cum urmează: c) au fost strămutate în altă localitate, decât cea de domiciliu. Conform art. 2 din H.G. nr. 127/2000, persoanelor strămutate le-au fost asimilate și cele expulzate sau refugiate, precum și cele care au făcut obiectul schimbului de populație, ca urmare a unor trate bilaterale. Potrivit dispozițiilor art. 4 din același act normativ, dovada încadrării în situațiile prevăzute de lege se poate face cu înscrisuri oficiale sau, în lipsa acestora, cu declarații de martori.

Astfel, se reține din fișa de refugiat nr. 11850, eliberată de Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului - Comisariatul General al Refugiaților din Nordul Transilvaniei și completată de Prefectul județului Bihor la data de 9 iunie 1944, că familia B.P. și B.A., împreună cu cei trei copii ai lor, s-au refugiat din localitatea Bratca, urmare a persecuțiilor etnice suferite din partea autorităților maghiare de ocupație, în comuna Damis, pe teritoriul României. Din declarațiile autentificate ale martorilor L.G., L.I. și G.C., rezultă că recurenta a fost refugiată din vara anului 1942, până în anul 1945, când, după război, atât familia recurentei, cât și familiile martorilor menționați, s-au reîntors în localitatea de domiciliu.

Martorii au relatat abuzurile la care a fost supusă populația de origine română din teritoriile ocupate, determinante pentru refugiul acesteia, precizând, totodată, că, în perioada respectivă, tatăl reclamantei a servit drept călăuză pentru mult grupuri de română ce se refugiau în teritoriile libere. Relatările acestora au fost confirmate de relatările martorilor N.Ș., A.T. și M.M., ale căror declarații autentificate, depuse de recurentă în dosarul de fond, au determinat pârâta Casa Județeană de Pensii Tulcea să recunoască fraților recurentei, calitatea de beneficiari ai Legii nr. 189/2000. Din coroborarea tuturor probelor sus menționate, rezultă că instanța de fond a apreciat greșit data la care familia recurentei s-a refugiat, confundând-o cu data la care, ulterior acestui moment, s-a făcut înregistrarea ca refugiați ai membrilor familiei B., de unde și concluzia eronată că refugiul nu s-a datorat persecuției etnice.

În consecință, Curtea va admite acțiunea, va anula actul administrativ atacat și va dispune obligarea pârâtei să acorde reclamantei, beneficiul prevederilor art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de B.A. împotriva sentinței civile nr. 25/CA/2006-PI-R din 13 ianuarie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și pe fond, admite acțiunea formulată de B.A. Anulează hotărârea nr. 7021 din 30 ianuarie 2004, emisă de Casa Județeană de Pensii Bihor și obligă pârâta să emită o nouă hotărâre prin care să-i acorde reclamantei, drepturile prevăzute de art. 1 lit. c) din Legea nr. 189/2000, pentru perioada 21 iunie 1942 - 15 noiembrie 1944, cu începere de la 1 august 2003. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 septembrie 2006.