ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7841/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 979/C din 6 decembrie 2004, Tribunalul Bihor a respins excepția de neconstituționalitate, precum și contestația formulată de J.C. împotriva dispoziției dată de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 a municipiului Oradea și Primarul municipiului Oradea, în dosarul nr. 1760/2002. Tribunalul a reținut că asupra neconstituționalității art. 21 din Legea nr. 10/2001 Curtea Constituțională s-a pronunțat prin decizia nr. 185/2004, în sensul respingerii excepției. Notificarea formulată de reclamant a fost înregistrată la executorul judecătoresc, la data de 25 noiembrie 2002, iar notificatorul a cerut acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru imobilul situat în Oradea, trecut în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 223/1974.

Prin dispoziția contestată, notificarea a fost respinsă, cu motivarea că nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001. Reține tribunalul, că termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 este de decădere și, pentru că reclamantul nu și-a exercitat dreptul înăuntrul acestui termen, sancțiunea este însăși stingerea dreptului. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 26/A din 16 februarie 2006, a respins apelul declarat de contestator împotriva acestei sentințe. Instanța de apel a reținut că art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a stabilit un „termen determinat” în care persoanele îndreptățite la măsurile reparatorii se pot adresa entităților deținătoare ale imobilelor.

Acest termen s-a împlinit la data de „14 august 2002”, iar notificarea a fost înregistrată la data de 25 noiembrie 2002. Reține instanța de apel că, în speță, nu are relevanță natura juridică a acestui termen, decădere sau prescripție. Chiar apelantul arată că prin împlinirea termenului a pierdut dreptul la protecția justiției pentru valorificarea dreptului său, recunoscând că instanța nu mai poate cenzura „îndreptățirea acestuia la măsurile reparatorii instituite de legea specială”. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arată că „statuările instanței de apel sunt eronate”. În esență, recurentul, susține că a invocat la tribunal și curtea de apel prevederile H.G.

nr. 498 din 18 aprilie 2003 din capitolul „Principiile de soluționare a notificărilor” și prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, în raport de care nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Recurentul arată că „efectul prevăzut de art. 21 alin. (5) din lege nu conduce la stingerea dreptului de a obține măsuri reparatorii, ci numai pierderea posibilității de a obține protecția justiției pentru valorificarea dreptului, context în care se ating grav reglementările referitoare la proprietate”. Mai arată recurentul, că cercetarea dreptului său se impunea și în considerarea Capitolului II din H.G.

nr. 498/2003, care la pct. 1.4 lit. B) adaugă la lege. Pe fondul cauzei, este îndreptățit la admiterea cererii și obținerea de măsuri reparatorii prin echivalent. Analizând recursul, în limita motivului de nelegalitate invocat care face posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. Prin hotărârea atacată au fost corect aplicate prevederile art. 21 din Legea nr. 10/2001. Solicitând măsuri reparatorii în baza Legii nr. 10/2001, recurentul-reclamant era obligat să parcurgă procedura administrativă prealabilă cu caracter obligatoriu, care cuprinde ca prim element sesizarea persoanei juridice deținătoare, prin notificare.

Articolul 21 din lege stabilește obligația persoanei îndreptățite de a notifica entitatea obligată să soluționeze cererea, precum și termenul în care notificarea trebuie formulată, momentul de la care se calculează acest termen și sancțiunea nerespectării termenului prevăzut de art. 21 alin. (1). Conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 [art. 22 alin. (1) din legea, republicată], persoana îndreptățită are obligația să notifice persoana juridică deținătoare în termen de 12 luni de la data intrării în vigoare a legii.

Prin urmare, prin lege este stabilit termenul de 12 luni pentru înregistrarea notificării, termen care se calculează de la data de 14 februarie 2001, când Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, expirând la data de 14 februarie 2002. În raport de art. 21 alin. (5) din lege [art. 22 alin. (5) din legea, republicată], care prevede că nerespectarea termenului atrage „pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau echivalent”, acest termen este de decădere. Faptul că H.G. nr. 498/2003, prin art. 1 pct. 1.4 lit. B) derogă de la prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001 și că preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă, nu înlătură efectul decăderii, deoarece decăderea operează indiferent dacă imobilul a fost preluat cu sau fătă titlu valabil.

Sancțiunea netransmiterii în termen a notificării este pierderea posibilității persoanei îndreptățite de a-și valorifica dreptul la măsuri reparatorii pe calea acțiunii în justiție. De aceea, constatând că notificarea nu a fost formulată în termen, instanța nu mai poate cerceta existența dreptului la măsuri reparatorii și acordarea lor în condițiile Legii nr. 10/2001. În prezenta cauză, notificarea fiind înregistrată la data de 25 noiembrie 2002, corect s-a reținut prin sentința tribunalului, păstrată prin hotărârea atacată, că recurentul a pierdut dreptul de a solicita și obține în justiție măsuri reparatorii. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamant va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamantul J.C. împotriva deciziei nr. 26 A din 16 februarie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția civilă mixtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 octombrie 2006.