ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3346/2007

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 893 din 20 aprilie 2006 Tribunalul Constanța, secția

civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.T., în contradictoriu cu

pârâții primarul municipiului Constanța și municipiul Constanța, prin primar și

a obligat pe pârâtul primarul municipiului Constanța să emită

decizie/dispoziție motivată privind măsurile reparatorii solicitate de

reclamant prin notificarea nr. 2255 din 7 noiembrie 2001 cu referire la

imobilul situat în Constanța, casă și teren, în suprafață de 120 mp.

A fost obligat pârâtul la 500 lei,

cheltuieli de judecată, către reclamant.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia

nr. 256/C din 8 noiembrie 2006, a admis apelul declarat de pârâții primarul

municipiului Constanța și municipiul Constanța, prin primar și a schimbat în

parte sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea față de pârâtul

municipiul Constanța. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei dată în apel, în

termen legal, a declarat recurs pârâtul primarul municipiului Constanța, care a

invocat următoarele critici: acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca

nefondată, întrucât data de la care curge termenul de 60 de zile este data la

care dosarul cuprinzând notificarea este complet; or, cu adresa nr. 50.096 din

18 aprilie 2006 Primăria Constanța a arătat că reclamantul nu a depus la dosar

toate înscrisurile necesare soluționării notificării; termenul de 60 de zile

prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este imperativ, ci unul de recomandare;

instanțele nu au ținut seama de faptul că notificarea a fost depusă inițial la

Prefectura Constanța, iar aceasta a înaintat-o către primărie în cursul anului

2005, moment de la care curge termenul de recomandare prevăzut de lege.

Recursul nu este fondat.

Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea

nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după

caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea

deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 26 alin. (1) din

aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul

imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu

soluționarea notificării este obligată că, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde

persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea

de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată al

despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care

măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana

îndreptățită.

Din dispozițiile legale citate

rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură

imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un

atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată

pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată.

Cazul dedus recursului de față pune

în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate,

generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din neglijență, fie din

rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptățită.

Împrejurarea imputată de pârât reclamantului în sensul că acesta nu ar fi depus

toate înscrisurile doveditoare necesare, nu poate constitui un motiv justificat

și serios de a nu răspunde la notificarea adresată. O atare conduită culpabilă

a unității deținătoare nu poate să afecteze, în nici un caz, interesele

persoanei îndreptățite și nici să o lipsească de posibilitatea de a-și apăra în

justiție drepturile recunoscute de lege.

Deși legiuitorul nu a reglementat în

mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării

adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr.

10/2001, totuși, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești

competente ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită (să

pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare

obligație rezultă din lege.

Față de cele ce preced, recursul

declarat de pârât se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr.

256/C din 8 noiembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie

2007.