ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3346/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 893 din 20 aprilie 2006 Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis acțiunea formulată de reclamantul M.T., în contradictoriu cu pârâții primarul municipiului Constanța și municipiul Constanța, prin primar și a obligat pe pârâtul primarul municipiului Constanța să emită decizie/dispoziție motivată privind măsurile reparatorii solicitate de reclamant prin notificarea nr. 2255 din 7 noiembrie 2001 cu referire la imobilul situat în Constanța, casă și teren, în suprafață de 120 mp. A fost obligat pârâtul la 500 lei, cheltuieli de judecată, către reclamant.

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin decizia nr. 256/C din 8 noiembrie 2006, a admis apelul declarat de pârâții primarul municipiului Constanța și municipiul Constanța, prin primar și a schimbat în parte sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea față de pârâtul municipiul Constanța. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, a declarat recurs pârâtul primarul municipiului Constanța, care a invocat următoarele critici: acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca nefondată, întrucât data de la care curge termenul de 60 de zile este data la care dosarul cuprinzând notificarea este complet; or, cu adresa nr. 50.096 din 18 aprilie 2006 Primăria Constanța a arătat că reclamantul nu a depus la dosar toate înscrisurile necesare soluționării notificării; termenul de 60 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este imperativ, ci unul de recomandare; instanțele nu au ținut seama de faptul că notificarea a fost depusă inițial la Prefectura Constanța, iar aceasta a înaintat-o către primărie în cursul anului 2005, moment de la care curge termenul de recomandare prevăzut de lege.

Recursul nu este fondat. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 26 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată că, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Din dispozițiile legale citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. Cazul dedus recursului de față pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptățită. Împrejurarea imputată de pârât reclamantului în sensul că acesta nu ar fi depus toate înscrisurile doveditoare necesare, nu poate constitui un motiv justificat și serios de a nu răspunde la notificarea adresată.

O atare conduită culpabilă a unității deținătoare nu poate să afecteze, în nici un caz, interesele persoanei îndreptățite și nici să o lipsească de posibilitatea de a-și apăra în justiție drepturile recunoscute de lege. Deși legiuitorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuși, cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente ca persoana juridică deținătoare să fie obligată să emită (să pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare obligație rezultă din lege. Față de cele ce preced, recursul declarat de pârât se privește ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 256/C din 8 noiembrie 2006 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 aprilie 2007.