ÎCCJ, decizie (scj.ro #86697)

Imobil preluat în mod abuziv în proprietate statului. Determinarea actului în baza căruia s-a realizat preluarea. Cuprins pe materii . Drept civil. Imobil preluat în mod abuziv în proprietate statului. Determinarea actului în baza căruia s-a realizat preluarea. Index alfabetic . Drept civil. - imobil preluat în mod abuziv de stat. Legea nr . 10/2001 Potrivit art . 2 din Decretul nr . 513/1953, care a ratificat Acordul dintre România și Bulgaria decurgând din Tratatul de la Craiova , toate „bunurile urbane" situate pe teritoriul României, în Dobrogea de Nord, proprietatea persoanelor fizice și juridice bulgare - menționate în lista - anexă la Acord -, trec în proprietatea Statului Român. După cum rezultă din conținutul decretului, au fost vizate bunurile „persoanelor fizice și juridice bulgare", formulare ce induce, în privința persoanelor fizice, ideea de cetățenie, și nu de etnie.

Această interpretare literală a normei se completează cu cea sistematică, prin trimitere la art . 2 din Tratatul de la Craiova , potrivit căruia persoanele care au părăsit România în virtutea Tratatului au pierdut de plin drept calitatea de cetățeni români, în momentul plecării. Se conturează, astfel, concluzia că nu s-au avut în vedere toți etnicii bulgari, ci doar acele persoane supuse schimbului de populație, care au părăsit efectiv România și care, în urma plecării, au pierdut de drept cetățenia română, fiind îndreptățiți la dobândirea celei bulgare . Prin sentința nr . 1809 din 9 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța, Secția Civilă, a respins ca tardivă contestația formulată de reclamantul G.D.M., în contradictoriu Municipiul Constanța și primarul Municipiului Constanța, întrucât a fost formulată cu depășirea termenului de 30 de zile reglementat de art . 24 alin. (3) din Legea nr . 10/2001.

Prin decizia civilă nr . 88/C bis din 17 mai 2006, Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, pe care a desființat-o, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe. Instanța de apel a avut în vedere faptul că data contestării respingerii cererii de restituire în natură a imobilului prin dispoziția nr . 2834 din 28 august 2002 rămâne data la care autorul reclamantului a formulat acțiunea inițială, având ca obiect obligarea pârâților de a răspunde notificării – 2 august 2002 -, și nu data modificării cererii în privința obiectului pretențiilor – 23 septembrie 2004. Soluția a fost confirmată prin decizia nr . 10425 din 15 decembrie 2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a respins ca nefondat recursul declarat de pârâți.

Instanța supremă a apreciat că scopul acțiunii inițiale formulate de autorul reclamantului a fost acela de a ataca în justiție refuzul autorității locale de a soluționa notificarea. Cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Constanța , iar reclamantul a formulat o nouă cerere de precizare a cadrului procesual, arătând că înțelege să se judece cu Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța. De asemenea, acesta a depus o „cerere precizatoare de acțiune", prin care a menționat că solicită restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul situat în Municipiul Constanța, județul Constanța.

După depunerea înscrisurilor de către părți și administrarea expertizei tehnice imobiliare, reclamantul a prezentat o nouă „cerere precizatoare" a acțiunii, în sensul că solicită restituirea în natură a următoarelor cote: - 6/10 (1/2 + 1/5 x 1/2) din imobilul identificat prin expertiză, având adresa poștală Bd . T. nr . 54 - 1/5 din imobilul situat în Bd . T nr . 56. Prin încheierea interlocutorie de la termenul din 23 aprilie 2008, instanța a apreciat că aceste ultime precizări ale obiectului cererii de chemare în judecată sunt tardive și excedând petitului acțiunii cu care a fost sesizată instanța.

Astfel, contestația din cauză vizează dispoziția nr . 2834 din 28 august 2002 a Primarului Municipiului Constanța prin care a fost soluționată exclusiv notificarea înregistrată sub nr . 98373 din 19 iulie 2001 ce a vizat restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul situat în mun . Constanța, B-dul T. nr . 54-56, dar cu referire explicită la acea parte de imobil pentru care reclamantul s-a legitimat, ca persoană îndreptățită, ca fiind dobândită de antecesorii săi în temeiul actului dotal nr . 1023 din 7 aprilie 1928. S-a avut în vedere, totodată, faptul că autorul reclamantului a mai adresat autorității locale, ca persoană deținătoare, o nouă notificare, înregistrată sub nr . 124454/2002, care a vizat cota de 1/5 din toate bunurile părinților autoarei sale.

Această ultimă notificare, care vizează așadar cota de 1/5 din cealaltă jumătate a imobilul identificat în Bd . T. nr . 54 și cota de 1/5 din imobilul situat în Bd . T. nr . 56, a fost soluționată distinct, printr-o dispoziție contestată separat și care face obiectul altor cauze aflate pe rolul instanței, astfel cum rezultă din conținutul cererilor de chemare în judecată respective. Prin urmare, majorarea cotei indivize pentru care se solicită în cauză restituirea în natură nu poate fi în niciun caz subsumată situației prevăzute de art . 132 alin. (2) Cod procedură civilă (majorarea ori micșorarea câtimii obiectul cererii), întrucât o asemenea situație extinde analiza judiciară la un aspect nesoluționat prin dispoziția contestată și afectează fondul altui raport litigios.

Prin sentința civilă nr . 646 din 27 mai 2008, Tribunalul Constanța, Secția Civilă, a admis acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată, a dispus anularea dispoziției emise de Primarul Municipiului Constanța și a obligat pârâții să restituie în natură reclamantului cota de 1/2 din imobilul (teren și construcție cu subsol, parter și două etaje) situat în municipiul Constanța, str . T. nr . 54, jud . Constanța. S-a luat act de renunțarea la judecată față de pârâții Consiliul Local Constanța și RAEDPP Constanța. Pentru a pronunța această hotărâre, s-a reținut că partea din imobilul situat în municipiul Constanța, B-dul T. nr . 54/56, respectiv cota de ˝ ce formează obiectul notificării nr . 1385 din 18 iulie 2001 formulată de autorul reclamantului, G.C.R., a aparținut numitei K.E., dobândit fiind în baza actului dotai autentificat sub nr . 10273 din 7 aprilie 1928 transcris în registrul special de foi dotale sub nr . 1137 la grefa Tribunalului Constanța.

S-a menționat că imobilul a fost dat cu acest titlu lui K.E., în vederea căsătoriei sale cu numitul H.G. După decesul intervenit în anul 1990, de pe urma lui H.(K.) E. a rămas ca unică moștenitoare fiica sa, G.R., iar după decesul acesteia din urmă a rămas ca succesor legal soțul supraviețuitor, G.C.R., astfel cum rezultă din certificatul de moștenitor. Conform înscrisurilor depuse la dosar, rezultă că prin actul dotai nr . 10273 din 7 aprilie 1928 transcris în registrul special de foi dotale sub nr . 1137 la grefa Tribunalului Constanța, soții T.K. și V.K. au constituit în favoarea fiicei lor E., cu titlu de dotă, cota de 1/2 - parte indiviză - din imobilul situat în orașul Constanța, sub denumirea de „Hotel Bristol ". Acest imobil a trecut în integralitatea sa în patrimoniul statului, ca efect al aplicării Decretului nr . 92/1950.

Prin dispoziția nr . 2834 din 28 august 2002 a Primarului Municipiului Constanța, notificarea a fost respinsă în considerarea faptului că bunul nu intră sub incidența Legii nr . 10/2001. Motivația acestei soluții s-a raportat la faptul că imobilul figurează la poziția nr . 183 din Lista Anexă a Decretului nr . 513/1953 pentru ratificarea Acordului încheiat între Republica Populară Română și Republica Populară Bulgaria , referitor la soluționarea problemei bunurilor urbane din Dobrogea de Nord și de Sud, decurgând din Tratatul de la Craiova.

S-a avut în vedere că, potrivit art . 3 din acest Tratat, datat 7 septembrie 1940, părțile au fost de acord a proceda, într-un termen de trei luni, socotit de la data schimbului instrumentelor de ratificare ale Tratatului, la un schimb obligatoriu între supușii români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și Constanța și supușii români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra . Că, în aceste condiții, potrivit anexei C a Tratatului de la Craiova - art . 4, proprietățile imobiliare rurale aparținând supușilor români de etnie bulgară obligați să părăsească teritoriul român au devenit bunuri abandonate, deci, proprietatea Statului Român, iar proprietățile imobiliare rurale aparținând românilor obligați să părăsească teritoriile transferate Bulgariei au devenit proprietatea Statului Bulgar, cu asumarea de către aceste state a obligației de a despăgubi cetățenii supuși acestui Tratat.

S-a apreciat, astfel, că persoanele care au părăsit România în virtutea acestui tratat și Acordului între cele două țări au pierdut de drept calitatea de cetățeni români sau bulgari. Au fost invocate deopotrivă prevederile art . 2 din Decretul nr . 513/1953, conform cu care toate bunurile urbane situate pe teritoriul României în Dobrogea de Nord, proprietatea persoanelor fizice sau juridice bulgare care au făcut obiectul lucrărilor Comisiei Mixte româno-bulgare instituite în mai 1949, au trecut în patrimoniul Republicii Populare Române, Statul Bulgar obținând în schimb dreptul de proprietate asupra tuturor bunurilor urbane situate în Dobrogea de Sud care au aparținut persoanelor fizice sau juridice române ce au făcut obiectul lucrărilor aceleiași comisii.

Tribunalul a apreciat că soluția, astfel motivată, nu este legală. Decretul nr . 513/1953, care a făcut aplicarea Acordului încheiat între cele două țări referitor la rezolvarea problemei bunurilor urbane din Dobrogea de Nord și de Sud, decurgând din Tratatul de la Craiova , nu se aplică integral imobilului despre care face vorbire actul dotal, fiind probat faptul că lista anexă a actului normativ atestă intrarea în patrimoniul statului doar a cotei de 4/5 dintr-o jumătate din imobilul „fost hotel, din cărămidă" - teren și construcție, ca aparținând cetățeanului român de etnie bulgară V.C. Se prezumă, astfel, că s-a luat în considerare că cealaltă cotă de 1/2 nu aparținea cetățeanului de etnie bulgară V.C.( K.) și deci, nu putea face obiectul decretului.

Acest fapt, coroborat cu cel al existenței actului de donație, confirmă că o cotă indiviză de 1/2 din imobil aparținea lui E.K., căsătorită H., cetățean român, care, din probele administrate, rezultă că a rămas pe teritoriul statului român și a decedat în România, nefăcând obiectul transferului de populație. Preluarea cotei indivize în discuție a operat în baza Decretului nr . 92/1950, pe numele lui T.K., astfel cum rezultă din evidența situației juridice a Serviciului cadastru din cadrul Primăriei Constanța, motiv pentru care bunul intră sub incidența prevederilor Legii nr . 10/2001. Imobilul este în prezent ocupat în temeiul unor contracte de închiriere, nefiind constituit un drept de proprietate în favoarea unui terț, ca atare, restituirea în natură este posibilă, conform art . 7 alin. (1) din Legea nr . 10/2001.

Apelurile declarate atât de către pârâți, cât și de către reclamant, împotriva sentinței menționate, precum și cererea formulată de reclamant de aderare la apelul pârâților, au fost respinse ca nefondate prin decizia nr . 244/C din 3 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei instanțe în ceea ce privește atât soluția de respingere ca tardivă a modificării acțiunii formulate după depunerea raportului de expertiză, cât și incidența Legii nr . 10/2001 în privința cotei de ˝ din imobilul în litigiu. S-a reiterat faptul că autorul reclamantului a mai adresat și alte notificări autorității administrative locale, vizând restituirea cotei de 1/5 din cealaltă jumătate a imobilului din B-dul T. nr.56, soluționate distinct printr-o dispoziție contestată într-o altă cauză.

Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art . 304 pct . 8 și 9 Cod procedură civilă și susținând, în esență, că instanța de apel, care a confirmat hotărârea primei instanțe, a interpretat greșit actele juridice de preluare a imobilului, decizia de apel fiind dată cu aplicarea greșită a legii. Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului în considerarea Acordului încheiat între Republica Populară Română și Republica Populară Bulgaria , urmare a Tratatului de la Craiova , fiind înscris la poziția 183 din lista anexă la Decretul nr . 513/1953. Considerând că imobilul ar fi trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr . 92/1950, instanța de apel nu a ținut cont că autoarea reclamantului, E.K., cea care a primit cu titlu de dotă partea din imobil, era, de asemenea, de etnie bulgară, ceea ce atrage incidența Decretului nr . 513/1953, în aplicarea art . 2 din decret.

Mai mult, art . 5 din anexa C a Tratatului de la Craiova face referire și la moștenitorii cetățenilor bulgari care au deținut imobile pe teritoriile ce au făcut obiectul Tratatului de la Craiova , numita K.E. fiind moștenitoarea cetățenilor bulgari T. și V.K. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Criticile recurenților urmează a fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de art . 304 pct . 9 Cod procedură civilă, neputând fi încadrate, în raport de conținutul lor, în cazul descris de pct . 8 al aceluiași art . 304, invocat explicit și nici în vreunul dintre celelalte cazuri din art . 304. Referirea legiuitorului la „actul juridic dedus judecății", al cărui înțeles „lămurit și vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia, vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul dreptului invocat de reclamant ( causa debendi ). În speță, cauza cererii este reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se întemeieze pretențiile reclamantului, respectiv actul dotal autentificat sub nr . 1023 din 7 aprilie 1928 de fostul Tribunal Constanța, Secția I - a. Or, critica în discuție nu este legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel, ci de modul de aplicare a legii, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Recurenții susțin că imobilul ce formează obiectul notificării nr . 1385 din 18 iulie 2001, respectiv cota de ˝ din imobilul situat în municipiul Constanța, str . T. nr . 54 (teren și construcție), nu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr . 92/1950, ci a Decretului nr . 513/1953 pentru ratificarea Acordului încheiat între Republica Populară Română și Republica Populară Bulgaria , referitor la rezolvarea problemei bunurilor urbane din Dobrogea de Nord și de Sud, decurgând din Tratatul de la Craiova , ale cărui dispoziții au fost greșit interpretate și aplicate în cauză.

Aceste critici sunt nefondate . Tratatul de la Craiova , încheiat între România și Bulgaria la 7 septembrie 1940 a consfințit coordonatele politice și juridice ale schimbului obligatoriu de populație ce a avut loc în același an, între cetățenii români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și Constanța și cetățenii români de origine etnică română din județele Durostor și Caliacra . Anexa C a Tratatului se preocupă de regimul juridic al proprietăților imobiliare rurale aparținând uneia sau alteia din categoriile de populație supuse schimbului. Întrucât imobilul în litigiu este situat în municipiul Constanța, deci în mediul urban, referirea din motivele de recurs la anexa C, în sensul că prevederile Acordului se aplică și moștenitorilor proprietarilor menționați, este lipsită de relevanță, în condițiile în care această anexă a Tratatului de la Craiova vizează exclusiv pe cetățenii din mediul rural și proprietățile imobiliare rurale.

Decretul nr . 513/1953 reprezintă actul normativ ce interesează cauza, deoarece a ratificat Acordul dintre România și Bulgaria decurgând din Tratatul de la Craiova vizând, de această dată, proprietățile din mediul urban. Potrivit art . 2 din acest decret, toate „bunurile urbane" situate pe teritoriul României, în Dobrogea de Nord, proprietatea persoanelor fizice și juridice bulgare - menționate în lista - anexă la Acord -, trec în proprietatea Statului Român. Numitul V.C., tatăl E.K., autoarea reclamantului, figurează la poziția 15 cu o cotă de 4/5 din jumătate din imobilul situat în Constanța, Bd . T. nr . 54. După cum rezultă din conținutul decretului, au fost vizate bunurile „persoanelor fizice și juridice bulgare", formulare ce induce, în privința persoanelor fizice, ideea de cetățenie, și nu de etnie.

Această interpretare literală a normei se completează cu cea sistematică, prin trimitere la art . 2 din Tratatul de la Craiova , potrivit căruia persoanele care au părăsit România în virtutea Tratatului au pierdut de plin drept calitatea de cetățeni români, în momentul plecării. Se conturează, astfel, concluzia că nu s-au avut în vedere toți etnicii bulgari, ci doar acele persoane supuse schimbului de populație, care au părăsit efectiv România și care, în urma plecării, au pierdut de drept cetățenia română, fiind îndreptățiți la dobândirea celei bulgare. Ca atare, este fără temei susținerea recurenților privind extinderea sferei de aplicare a decretului și la cetățenii români de etnie bulgară, care nu au părăsit România în anul 1940, precum autoarea reclamantului, E.K., căsătorită H.: aceasta, deși de naționalitate bulgară, a rămas cetățean român.

Spre deosebire de fiica lor, T. și V. K., cei care donaseră E.H. cota de ˝ ce formează obiectul prezentei cauze, au fost supuși schimbului de populație, devenind cetățeni bulgari (conform mențiunii din certificatele de moștenitor traduse din limba bulgară), cu numele de T.G.V. și V.C., ceea ce justifică menționarea proprietății acestuia din urmă în anexele Decretului nr . 513/1953. În consecință, în mod corect a stabilit instanța de apel în cauză, confirmând hotărârea primei instanțe, că bunul proprietatea autoarei reclamantului nu a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr 513/1953, făcând o corectă aplicare a legii. Față de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat și l-a respins ca atare, în aplicarea dispozițiilor art . 312 alin. 1 Cod procedură civilă.