ÎCCJ, decizie (scj.ro #86697)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #86697) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil preluat în
mod abuziv în proprietate statului. Determinarea actului în baza căruia
s-a realizat preluarea.
Cuprins pe materii
. Drept
civil.
Imobil preluat în mod abuziv în
proprietate statului. Determinarea actului în baza căruia s-a realizat
preluarea.
Index alfabetic
. Drept
civil.
-
imobil preluat în mod abuziv de stat.
Legea
nr
. 10/2001
Potrivit
art
. 2 din Decretul
nr
. 513/1953,
care a ratificat Acordul dintre România și
Bulgaria
decurgând din Tratatul de
la Craiova
, toate „bunurile urbane" situate pe
teritoriul României, în
Dobrogea
de Nord,
proprietatea persoanelor fizice și juridice bulgare - menționate în
lista - anexă
la Acord
-, trec în proprietatea Statului Român.
După
cum rezultă din conținutul decretului, au fost vizate bunurile
„persoanelor fizice și juridice bulgare", formulare ce induce, în
privința persoanelor fizice, ideea de cetățenie, și nu de
etnie.
Această
interpretare literală a normei se completează cu cea
sistematică, prin trimitere la
art
. 2 din
Tratatul de
la Craiova
, potrivit căruia persoanele care au
părăsit România în virtutea Tratatului au pierdut de plin drept
calitatea de cetățeni români, în momentul plecării.
Se
conturează, astfel, concluzia că nu s-au avut în vedere toți
etnicii bulgari, ci doar acele persoane supuse schimbului de populație,
care au părăsit efectiv România și care, în urma plecării,
au pierdut de drept cetățenia română, fiind
îndreptățiți la dobândirea celei bulgare
.
Prin sentința
nr
.
1809 din 9 noiembrie 2005 pronunțată de Tribunalul Constanța,
Secția Civilă, a respins ca tardivă contestația formulată
de reclamantul G.D.M., în contradictoriu Municipiul Constanța și
primarul Municipiului Constanța, întrucât a fost formulată cu
depășirea termenului de 30 de zile reglementat de
art
. 24
alin. (3) din Legea
nr
. 10/2001.
Prin decizia civilă
nr
. 88/C bis din 17 mai 2006, Curtea de Apel
Constanța, Secția civilă, minori și familie, litigii de
muncă și asigurări sociale a admis apelul declarat de reclamant
împotriva sentinței, pe care a desființat-o, cu consecința
trimiterii cauzei spre
rejudecare
primei
instanțe.
Instanța de apel a avut în vedere
faptul că data contestării respingerii cererii de restituire în
natură a imobilului prin dispoziția
nr
. 2834 din 28 august 2002 rămâne data
la care autorul reclamantului a formulat acțiunea inițială, având
ca obiect obligarea pârâților de a răspunde notificării – 2
august 2002 -, și nu data modificării cererii în privința
obiectului pretențiilor – 23 septembrie 2004.
Soluția a fost confirmată prin
decizia
nr
. 10425 din 15 decembrie 2006
pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,
secția civilă și de proprietate intelectuală, prin care s-a
respins ca
nefondat
recursul declarat de pârâți.
Instanța supremă a apreciat
că scopul acțiunii inițiale formulate de autorul reclamantului a
fost acela de a ataca în justiție refuzul autorității locale de
a soluționa notificarea.
Cauza a fost
reînregistrată
la Tribunalul
Constanța
, iar reclamantul a formulat o nouă
cerere de precizare a cadrului procesual, arătând că înțelege
să se judece cu Primarul Municipiului Constanța și Municipiul
Constanța. De asemenea, acesta a depus o „cerere precizatoare de
acțiune", prin care a menționat că solicită
restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul situat în Municipiul Constanța,
județul Constanța.
După depunerea înscrisurilor de
către părți și administrarea expertizei tehnice imobiliare,
reclamantul a prezentat o nouă „cerere precizatoare" a acțiunii,
în sensul că solicită restituirea în natură a următoarelor
cote:
- 6/10 (1/2 + 1/5 x 1/2) din imobilul identificat prin
expertiză, având adresa poștală
Bd
. T.
nr
. 54
- 1/5 din imobilul situat în
Bd
. T
nr
. 56.
Prin încheierea
interlocutorie
de la termenul din 23 aprilie 2008, instanța a apreciat că aceste
ultime precizări ale obiectului cererii de chemare în judecată sunt tardive
și excedând
petitului
acțiunii cu care a
fost sesizată instanța.
Astfel, contestația din cauză
vizează dispoziția
nr
. 2834 din 28 august
2002 a
Primarului
Municipiului Constanța prin care a fost soluționată exclusiv
notificarea înregistrată sub
nr
. 98373 din 19
iulie 2001 ce a vizat restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul
situat în
mun
. Constanța,
B-dul
T.
nr
. 54-56, dar cu referire explicită la acea
parte de imobil pentru care reclamantul s-a legitimat, ca persoană
îndreptățită, ca fiind dobândită de antecesorii săi în
temeiul actului dotal
nr
. 1023 din 7 aprilie 1928.
S-a avut în vedere, totodată, faptul
că autorul reclamantului a mai adresat autorității locale, ca
persoană deținătoare, o nouă notificare, înregistrată
sub
nr
. 124454/2002, care a vizat cota de 1/5 din
toate bunurile părinților autoarei sale. Această ultimă
notificare, care vizează așadar cota de 1/5 din cealaltă
jumătate a imobilul identificat în
Bd
. T.
nr
. 54 și cota de 1/5 din imobilul situat în
Bd
. T.
nr
.
56, a
fost soluționată
distinct, printr-o dispoziție contestată separat și care face
obiectul altor cauze aflate pe rolul instanței, astfel cum rezultă
din conținutul cererilor de chemare în judecată respective.
Prin urmare, majorarea cotei indivize
pentru care se solicită în cauză restituirea în natură nu poate
fi în
niciun
caz subsumată situației
prevăzute de
art
. 132 alin. (2) Cod
procedură civilă (majorarea ori micșorarea câtimii obiectul
cererii), întrucât o asemenea situație extinde analiza judiciară la
un aspect
nesoluționat
prin dispoziția
contestată și afectează fondul altui raport litigios.
Prin sentința civilă
nr
. 646 din 27 mai 2008, Tribunalul Constanța,
Secția Civilă, a admis acțiunea, astfel cum a fost
precizată și completată, a dispus anularea dispoziției emise
de Primarul Municipiului Constanța și a obligat pârâții să
restituie în natură reclamantului cota de 1/2 din imobilul (teren și
construcție cu subsol, parter și două etaje) situat în
municipiul
Constanța,
str
. T.
nr
. 54,
jud
. Constanța.
S-a luat act de renunțarea la
judecată față de pârâții Consiliul Local Constanța
și RAEDPP Constanța.
Pentru a pronunța această
hotărâre, s-a reținut că partea din imobilul situat în
municipiul Constanța,
B-dul
T.
nr
. 54/56, respectiv cota de
˝
ce formează obiectul notificării
nr
.
1385 din 18 iulie 2001 formulată de autorul reclamantului, G.C.R., a
aparținut numitei K.E., dobândit fiind în baza actului dotai autentificat
sub
nr
. 10273 din 7 aprilie 1928 transcris în
registrul special de foi dotale sub
nr
. 1137 la grefa
Tribunalului Constanța.
S-a menționat că imobilul a fost
dat cu acest titlu lui K.E., în vederea căsătoriei sale cu numitul
H.G.
După decesul intervenit în anul 1990,
de pe urma lui H.(K.) E. a rămas ca unică moștenitoare fiica sa,
G.R., iar după decesul acesteia din urmă a rămas ca succesor
legal soțul supraviețuitor, G.C.R., astfel cum rezultă din
certificatul de moștenitor.
Conform înscrisurilor depuse la dosar,
rezultă că prin actul dotai
nr
. 10273 din 7
aprilie 1928 transcris în registrul special de foi dotale sub
nr
. 1137 la grefa Tribunalului Constanța, soții
T.K. și V.K. au constituit în favoarea fiicei lor E., cu titlu de
dotă, cota de 1/2 - parte indiviză - din imobilul situat în
orașul Constanța, sub denumirea de „Hotel
Bristol
".
Acest imobil a trecut în integralitatea sa
în patrimoniul statului, ca efect al aplicării Decretului
nr
. 92/1950.
Prin dispoziția
nr
.
2834 din 28 august
2002 a
Primarului
Municipiului Constanța, notificarea a fost respinsă în considerarea
faptului că bunul nu intră sub incidența Legii
nr
. 10/2001. Motivația acestei soluții s-a
raportat la faptul că imobilul figurează la poziția
nr
. 183 din Lista Anexă a Decretului
nr
. 513/1953 pentru ratificarea Acordului încheiat între
Republica Populară Română și Republica Populară
Bulgaria
, referitor la soluționarea problemei
bunurilor urbane din
Dobrogea
de Nord și de Sud,
decurgând din Tratatul de
la
Craiova.
S-a avut în vedere că, potrivit
art
. 3 din acest Tratat, datat 7 septembrie 1940,
părțile au fost de acord a proceda, într-un termen de trei luni,
socotit de la data schimbului instrumentelor de ratificare ale Tratatului, la
un schimb obligatoriu între supușii români de origine etnică
bulgară din județele Tulcea și Constanța și
supușii români de origine etnică română din județele
Durostor
și
Caliacra
.
Că, în aceste condiții, potrivit
anexei C a Tratatului de
la Craiova
-
art
. 4, proprietățile imobiliare rurale
aparținând supușilor români de etnie bulgară obligați
să părăsească teritoriul român au devenit bunuri
abandonate, deci, proprietatea Statului Român, iar proprietățile
imobiliare rurale aparținând românilor obligați să
părăsească teritoriile transferate
Bulgariei
au devenit proprietatea Statului Bulgar, cu asumarea de către aceste state
a obligației de a despăgubi cetățenii supuși acestui
Tratat.
S-a apreciat, astfel, că persoanele
care au părăsit România în virtutea acestui tratat și Acordului
între cele două țări au pierdut de drept calitatea de
cetățeni români sau bulgari.
Au fost invocate deopotrivă
prevederile
art
. 2 din Decretul
nr
.
513/1953, conform cu care toate bunurile urbane situate pe teritoriul României
în
Dobrogea
de Nord, proprietatea persoanelor fizice
sau juridice bulgare care au făcut obiectul lucrărilor Comisiei Mixte
româno-bulgare instituite în mai 1949, au trecut în patrimoniul Republicii
Populare Române, Statul Bulgar obținând în schimb dreptul de proprietate
asupra tuturor bunurilor urbane situate în
Dobrogea
de Sud care au aparținut persoanelor fizice sau juridice române ce au
făcut obiectul lucrărilor aceleiași comisii.
Tribunalul a apreciat că soluția,
astfel motivată, nu este legală.
Decretul
nr
.
513/1953, care a făcut aplicarea Acordului încheiat între cele două
țări referitor la rezolvarea problemei bunurilor urbane din
Dobrogea
de Nord și de Sud, decurgând din Tratatul de
la Craiova
, nu se aplică
integral imobilului despre care face vorbire actul dotal, fiind probat faptul
că lista anexă a actului normativ atestă intrarea în patrimoniul
statului doar a cotei de 4/5 dintr-o jumătate din imobilul „fost hotel,
din cărămidă" - teren și construcție, ca
aparținând cetățeanului român de etnie bulgară V.C.
Se prezumă, astfel, că s-a luat
în considerare că cealaltă cotă de 1/2 nu aparținea
cetățeanului de etnie bulgară V.C.( K.) și deci, nu putea
face obiectul decretului.
Acest fapt, coroborat cu cel al
existenței actului de donație, confirmă că o cotă
indiviză de 1/2 din imobil aparținea lui E.K.,
căsătorită H., cetățean român, care, din probele
administrate, rezultă că a rămas pe teritoriul statului român
și a decedat în România,
nefăcând
obiectul
transferului de populație.
Preluarea cotei indivize în discuție a
operat în baza Decretului
nr
. 92/1950, pe numele lui
T.K., astfel cum rezultă din evidența situației juridice a
Serviciului cadastru din cadrul Primăriei Constanța, motiv pentru
care bunul intră sub incidența prevederilor Legii
nr
.
10/2001.
Imobilul este în prezent ocupat în temeiul
unor contracte de închiriere,
nefiind
constituit un
drept de proprietate în favoarea unui terț, ca atare, restituirea în natură
este posibilă, conform
art
. 7 alin. (1) din
Legea
nr
. 10/2001.
Apelurile declarate atât de către
pârâți, cât și de către reclamant, împotriva sentinței
menționate, precum și cererea formulată de reclamant de aderare
la apelul pârâților, au fost respinse ca
nefondate
prin decizia
nr
. 244/C din 3 noiembrie 2008
pronunțată de Curtea de Apel Constanța, Secția civilă,
minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale,
prin care s-au confirmat legalitatea și temeinicia considerentelor primei
instanțe în ceea ce privește atât soluția de respingere ca
tardivă a modificării acțiunii formulate după depunerea
raportului de expertiză, cât și incidența Legii
nr
. 10/2001 în privința cotei de
˝
din imobilul în litigiu.
S-a reiterat faptul că autorul
reclamantului a mai adresat și alte notificări autorității
administrative locale, vizând restituirea cotei de 1/5 din cealaltă
jumătate a imobilului din
B-dul
T. nr.56,
soluționate distinct printr-o
dispoziție contestată într-o altă cauză.
Împotriva deciziei menționate, au
declarat recurs pârâții, criticând-o pentru
nelegalitate
în temeiul
art
. 304
pct
. 8
și 9 Cod procedură civilă și susținând, în
esență, că instanța de apel, care a confirmat
hotărârea primei instanțe, a interpretat greșit actele juridice
de preluare a imobilului, decizia de apel fiind dată cu aplicarea
greșită a legii.
Imobilul în litigiu a trecut în
proprietatea statului în considerarea Acordului încheiat între Republica
Populară Română și Republica Populară
Bulgaria
,
urmare a Tratatului de
la Craiova
, fiind
înscris la poziția 183 din lista anexă
la Decretul
nr
. 513/1953.
Considerând că imobilul ar fi trecut
în proprietatea statului în baza Decretului
nr
.
92/1950, instanța de apel nu a ținut cont că autoarea
reclamantului, E.K., cea care a primit cu titlu de dotă partea din imobil,
era, de asemenea, de etnie bulgară, ceea ce atrage incidența
Decretului
nr
. 513/1953, în aplicarea
art
. 2 din decret.
Mai mult,
art
. 5
din anexa C a Tratatului de
la Craiova
face
referire și la moștenitorii cetățenilor bulgari care au
deținut imobile pe teritoriile ce au făcut obiectul Tratatului de
la Craiova
, numita K.E. fiind
moștenitoarea cetățenilor bulgari T. și V.K.
Examinând decizia
recurată
prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte
constată că recursul nu este fondat.
Criticile recurenților urmează a
fi analizate din perspectiva cazului de modificare prevăzut de
art
. 304
pct
. 9 Cod
procedură civilă,
neputând
fi încadrate, în
raport de conținutul lor, în cazul descris de
pct
.
8 al aceluiași
art
. 304, invocat explicit
și nici în vreunul dintre celelalte cazuri din
art
.
304.
Referirea legiuitorului la „actul juridic
dedus judecății", al cărui înțeles „lămurit
și vădit neîndoielnic" a fost schimbat de către
instanța de apel prin interpretarea greșită a acestuia,
vizează cauza cererii de chemare în judecată sau fundamentul
dreptului invocat de reclamant
(
causa
debendi
).
În speță, cauza cererii este
reprezentată de titlul de proprietate pe care ar trebui să se
întemeieze pretențiile reclamantului, respectiv actul dotal autentificat
sub
nr
. 1023 din 7 aprilie 1928 de fostul Tribunal
Constanța,
Secția I - a.
Or, critica în discuție nu este
legată de vreo denaturare a actului juridic dedus judecății
pretins a fi fost săvârșită de către instanța de apel,
ci de modul de aplicare a legii, după cum se va arăta în cele ce
urmează.
Recurenții susțin că
imobilul ce formează obiectul notificării
nr
.
1385 din 18 iulie 2001, respectiv cota de ˝
din imobilul situat în municipiul Constanța,
str
.
T.
nr
. 54 (teren și construcție), nu a
trecut în proprietatea statului în baza Decretului
nr
.
92/1950, ci a Decretului
nr
. 513/1953 pentru
ratificarea Acordului încheiat între Republica Populară Română
și Republica Populară
Bulgaria
, referitor
la rezolvarea problemei bunurilor urbane din
Dobrogea
de Nord și de Sud, decurgând din Tratatul de
la Craiova
, ale cărui
dispoziții au fost greșit interpretate și aplicate în
cauză.
Aceste critici sunt
nefondate
.
Tratatul de
la Craiova
, încheiat între
România și
Bulgaria
la 7 septembrie
1940 a
consfințit
coordonatele politice și juridice ale schimbului obligatoriu de
populație ce a avut loc în același an, între cetățenii
români de origine etnică bulgară din județele Tulcea și
Constanța și cetățenii români de origine etnică
română din județele
Durostor
și
Caliacra
.
Anexa C a Tratatului se preocupă de
regimul juridic al proprietăților imobiliare rurale aparținând
uneia sau alteia din categoriile de populație supuse schimbului.
Întrucât imobilul în litigiu este situat în
municipiul Constanța, deci în mediul urban, referirea din motivele de
recurs la anexa C, în sensul că prevederile Acordului se aplică
și moștenitorilor proprietarilor menționați, este
lipsită de relevanță, în condițiile în care această
anexă a Tratatului de
la Craiova
vizează
exclusiv pe cetățenii din mediul rural și
proprietățile imobiliare rurale.
Decretul
nr
.
513/1953 reprezintă actul normativ ce interesează cauza, deoarece a
ratificat Acordul dintre România și
Bulgaria
decurgând din Tratatul de
la Craiova
vizând, de
această dată, proprietățile din mediul urban.
Potrivit
art
. 2
din acest decret, toate „bunurile urbane" situate pe teritoriul României,
în
Dobrogea
de Nord, proprietatea persoanelor fizice
și juridice bulgare - menționate în lista - anexă
la Acord
-, trec în proprietatea
Statului Român.
Numitul V.C., tatăl E.K., autoarea
reclamantului, figurează la poziția 15 cu o cotă de 4/5 din
jumătate din imobilul situat în Constanța,
Bd
.
T.
nr
. 54.
După cum rezultă din
conținutul decretului, au fost vizate bunurile „persoanelor fizice și
juridice bulgare", formulare ce induce, în privința persoanelor
fizice, ideea de cetățenie, și nu de etnie.
Această interpretare literală a
normei se completează cu cea sistematică, prin trimitere la
art
. 2 din Tratatul de
la Craiova
, potrivit
căruia persoanele care au părăsit România în virtutea Tratatului
au pierdut de plin drept calitatea de cetățeni români, în momentul
plecării.
Se conturează, astfel, concluzia
că nu s-au avut în vedere toți etnicii bulgari, ci doar acele
persoane supuse schimbului de populație, care au părăsit efectiv
România și care, în urma plecării, au pierdut de drept
cetățenia română, fiind îndreptățiți la
dobândirea celei bulgare.
Ca atare, este fără temei
susținerea recurenților privind extinderea sferei de aplicare a
decretului și la cetățenii români de etnie bulgară, care nu
au părăsit România în anul 1940, precum autoarea reclamantului, E.K.,
căsătorită H.: aceasta, deși de naționalitate
bulgară, a rămas cetățean român.
Spre deosebire de fiica lor, T. și V.
K., cei care donaseră E.H. cota de
˝
ce formează obiectul prezentei cauze, au fost supuși
schimbului de populație, devenind cetățeni bulgari (conform
mențiunii din certificatele de moștenitor traduse din limba
bulgară), cu numele de T.G.V. și V.C., ceea ce justifică
menționarea proprietății acestuia din urmă în anexele
Decretului
nr
. 513/1953.
În consecință, în mod corect a
stabilit instanța de apel în cauză, confirmând hotărârea primei
instanțe, că bunul proprietatea autoarei reclamantului nu a trecut în
proprietatea statului în baza Decretului
nr
513/1953,
făcând o corectă aplicare a legii.
Față
de considerentele expuse, Înalta Curte a constatat că recursul nu este
fondat și l-a respins ca atare, în aplicarea dispozițiilor
art
. 312 alin. 1 Cod procedură civilă.