ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10051/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 601/S din 22 octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția civilă, s-a respins contestația formulată de contestatorul Z.W. în contradictoriu cu intimata SC R. SRL. În urma analizării probelor administrate în cauză s-a apreciat că acestea nu sunt de natură a face dovada calității de persoană îndreptățită a contestatorului în sensul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Astfel, din evidențele de publicitate imobiliară rezultă că proprietarul tabular al imobilului în litigiu a fost, la data naționalizării, numita H.Ș. Din extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți din anul 1939 rezultă că I.H.H.

este fiica lui M.Ș., născută S., fără ca în acest act de stare civilă să fie menționate și alte date de identificare a acestei din urmă persoane, date relativ la data și locul nașterii acesteia. Din certificatul de calitate de moștenitor nr. 21 din 14 mai 2003 emis de Biroul Notarilor Publici Asociați P.T.-I.G. rezultă că Z.W., contestatorul din prezenta cauză, este succesorul numitei Z.H.C., identică cu I.I. numită H., în calitate de fiu. S-a apreciat că a fost dovedită doar calitatea de succesor al contestatorului după mama sa, Z.H.C., decedată la data de 4 ianuarie 1981, fără a se putea stabilit, pe baza acestor acte, legătura de rudenie dintre aceasta și fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, H.Ș.

Prin decizia civilă nr. 495/Ap/24 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, s-a admis apelul formulat de către reclamant împotriva sentinței civile nr. 601 din 22 octombrie 2004 a Tribunalului Brașov, dispunându-se schimbarea în tot a acesteia. S-a admis cererea formulată de reclamant împotriva SC R. SRL Brașov. S-a dispus anularea deciziei nr. 325 din 21 aprilie 2004 emisă de pârâtă și obligarea pârâtei să emită o nouă decizie. În motivarea deciziei Curții s-au reținut următoarele considerente: Cauza a fost soluționată fără a se observa că din certificatul de naștere al apelantului depus la dosarul Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 rezultă că este fiul lui Z.R. și Z.I.(I.)C.H., aceasta din urmă având ca părinți pe G.H.

și M.Ș.H.; în aceste condiții, din probe rezultă că este nepotul proprietarului tabular. S-a mai reținut totodată că din adresa Bisericii Evanghelice CA, Parohia Brașov rezultă, fără putință de tăgadă, că imobilul înscris în C.F. naționalizat și trecut în proprietatea statului are ca proprietar tabular pe H.Ș., respectiv bunica apelantului. Cu referire la prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că textul legal nu face nici o referire la vreo sancțiune pentru nedepunerea actelor în termenul legal. Împotriva deciziei de apel a formulat recurs intimata, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 307 pct. 9 C. proc. civ.: În fața instanței de fond s-au anexat la contestație acte care nu au fost depuse la dosarul care a stat la baza emiterii deciziei contestate, respectiv certificatul de deces și certificatul de calitate de moștenitor nr. 21 din 14 mai 2003 ale defunctei Z.H.C.

În aceste condiții, acestea nu pot fi analizate în cadrul contestației împotriva deciziei emisă de unitatea deținătoare și nici în cadrul căilor de atac împotriva acestora; instanța era ținută să analizeze legalitatea și temeinicia deciziei emisă de recurentă ținând cont numai de actele care au fost depuse în faza administrativă a soluționării notificării și în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 în care aceste acte trebuia să fie depuse. Deși i s-a pus în vedere contestatorului prin adresa nr. 1282/2002 emisă de SC R. SRL să completeze dosarul aferent notificării, acesta nu s-a conformat. În cauză s-a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, care prevede un termen imperativ de depunere a actelor doveditoare.

Mai mult, în O.U.G. nr. 10/2003 s-a prevăzut expres că în toate cazurile, actele depuse sau invocate de persoana îndreptățită după expirarea termenului legal nu mai pot fi admise ca probe pentru soluționarea cauzei. Verificând decizia recurată în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat. Art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu acestea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii. Termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a fost ulterior prelungit, iar prin O.G. nr. 10/2003 s-a prevăzut că actele care se depun după expirarea termenului pot fi luate în considerare numai dacă entitatea învestită consideră că sunt esențiale pentru soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Termenul prevăzut de dispozițiile legale precizate are în vedere stabilirea unei limite de timp pentru depunerea actelor, dar numai în fața unităților deținătoare sau entităților investite cu soluționarea notificărilor; textele legale vizează procedura prealabilă administrativă care se desfășoară în fața unității investită cu soluționarea notificării. Legea nr. 10/2001 impune prin art. 23 un termen de 60 de zile de soluționare a notificării, care curge diferențiat, fie de la data înregistrării notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare. Singura măsură care se putea lua în cadrul procedurii prealabile pentru nedepunerea actelor doveditoare în termenul legal, chiar și cu prorogare în condițiile prevăzute de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este că unitatea deținătoare era obligată să se pronunțe numai pe baza actelor depuse, pct. 23.1.

din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001. În cazul în care legiuitorul a înțeles să sancționeze nerespectarea unui termen, a prevăzut acest lucru în mod expres. Astfel, în Legea nr. 10/2001 (republicată), art. 22 este prevăzut un termen în care se pot formula notificări de către persoanele îndreptățite. Alineatul final al articolului menționat prevede că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Totodată, în art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată, se prevede în mod expres sancțiunea prescrierii dreptului la acțiune referitor la valabilitatea actelor juridice la care face referire în alineatele precedente, în cazul în care este depășit termenul expres stipulat pentru exercitarea acestora.

Prin urmare, în mod corect s-a apreciat în cauză posibilitatea depunerii actelor doveditoare în fața instanței de judecată sesizată cu soluționarea contestației formulată împotriva deciziei emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 de către unitatea deținătoare. Se constată astfel că termenul stipulat de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea actelor doveditoare în soluționarea notificărilor este inclus în procedura prealabilă administrativă, procedură în care este implicată unitatea deținătoare, și nu instanța de judecată, ale cărei reguli și principii de desfășurare a procesului civil sunt guvernate de Codul de procedură civilă. Apreciind astfel că nu sunt fondate criticile formulate, critici ce atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Curtea urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat, făcând și aplicarea art. 316 și art. 296 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de SC R. SRL împotriva deciziei nr. 495 din 24 mai 2005 a Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2005.