ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10051/2005

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 10051/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 601/S din 22

octombrie 2004 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția civilă, s-a respins

contestația formulată de contestatorul Z.W. în contradictoriu cu intimata SC R.

SRL.

În urma analizării probelor

administrate în cauză s-a apreciat că acestea nu sunt de natură a face dovada

calității de persoană îndreptățită a contestatorului în sensul art. 4 alin. (2)

din Legea nr. 10/2001.

Astfel, din evidențele de

publicitate imobiliară rezultă că proprietarul tabular al imobilului în litigiu

a fost, la data naționalizării, numita H.Ș. Din extrasul din registrul stării

civile pentru căsătoriți din anul 1939 rezultă că I.H.H. este fiica lui M.Ș.,

născută S., fără ca în acest act de stare civilă să fie menționate și alte date

de identificare a acestei din urmă persoane, date relativ la data și locul

nașterii acesteia.

Din certificatul de calitate de

moștenitor nr. 21 din 14 mai 2003 emis de Biroul Notarilor Publici Asociați P.T.-I.G.

rezultă că Z.W., contestatorul din prezenta cauză, este succesorul numitei Z.H.C.,

identică cu I.I. numită H., în calitate de fiu.

S-a apreciat că a fost dovedită doar

calitatea de succesor al contestatorului după mama sa, Z.H.C., decedată la data

de 4 ianuarie 1981, fără a se putea stabilit, pe baza acestor acte, legătura de

rudenie dintre aceasta și fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, H.Ș.

Prin decizia civilă nr. 495/Ap/24

mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, s-a admis apelul

formulat de către reclamant împotriva sentinței civile nr. 601 din 22 octombrie

2004 a Tribunalului Brașov, dispunându-se schimbarea în tot a acesteia. S-a

admis cererea formulată de reclamant împotriva SC R. SRL Brașov. S-a dispus

anularea deciziei nr. 325 din 21 aprilie 2004 emisă de pârâtă și obligarea

pârâtei să emită o nouă decizie.

În motivarea deciziei Curții s-au

reținut următoarele considerente:

Cauza a fost soluționată fără a se

observa că din certificatul de naștere al apelantului depus la dosarul Comisiei

de aplicare a Legii nr. 10/2001 rezultă că este fiul lui Z.R. și Z.I.(I.)C.H.,

aceasta din urmă având ca părinți pe G.H. și M.Ș.H.; în aceste condiții, din

probe rezultă că este nepotul proprietarului tabular.

S-a mai reținut totodată că din

adresa Bisericii Evanghelice CA, Parohia Brașov rezultă, fără putință de tăgadă,

că imobilul înscris în C.F. naționalizat și trecut în proprietatea statului are

ca proprietar tabular pe H.Ș., respectiv bunica apelantului.

Cu referire la prevederile art. 22

din Legea nr. 10/2001, s-a reținut că textul legal nu face nici o referire la

vreo sancțiune pentru nedepunerea actelor în termenul legal.

Împotriva deciziei de apel a

formulat recurs intimata, criticând-o pentru următoarele motive ce se

încadrează în art. 307 pct. 9 C. proc. civ.:

În fața instanței de fond s-au

anexat la contestație acte care nu au fost depuse la dosarul care a stat la

baza emiterii deciziei contestate, respectiv certificatul de deces și

certificatul de calitate de moștenitor nr. 21 din 14 mai 2003 ale defunctei Z.H.C.

În aceste condiții, acestea nu pot

fi analizate în cadrul contestației împotriva deciziei emisă de unitatea

deținătoare și nici în cadrul căilor de atac împotriva acestora; instanța era

ținută să analizeze legalitatea și temeinicia deciziei emisă de recurentă

ținând cont numai de actele care au fost depuse în faza administrativă a

soluționării notificării și în termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr.

10/2001 în care aceste acte trebuia să fie depuse.

Deși i s-a pus în vedere

contestatorului prin adresa nr. 1282/2002 emisă de SC R. SRL să completeze

dosarul aferent notificării, acesta nu s-a conformat.

În cauză s-a făcut o greșită

aplicare a prevederilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, care prevede un termen

imperativ de depunere a actelor doveditoare.

Mai mult, în O.U.G. nr. 10/2003 s-a

prevăzut expres că în toate cazurile, actele depuse sau invocate de persoana

îndreptățită după expirarea termenului legal nu mai pot fi admise ca probe

pentru soluționarea cauzei.

Verificând decizia recurată în

raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul este nefondat.

Art. 22 din Legea nr. 10/2001

prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor,

cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu

acestea sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a

legii.

Termenul prevăzut de art. 22 din

Legea nr. 10/2001 a fost ulterior prelungit, iar prin O.G. nr. 10/2003 s-a

prevăzut că actele care se depun după expirarea termenului pot fi luate în

considerare numai dacă entitatea învestită consideră că sunt esențiale pentru

soluționarea notificării și numai dacă nu s-a emis deja decizia de soluționare.

Termenul prevăzut de dispozițiile

legale precizate are în vedere stabilirea unei limite de timp pentru depunerea

actelor, dar numai în fața unităților deținătoare sau entităților investite cu

soluționarea notificărilor; textele legale vizează procedura prealabilă

administrativă care se desfășoară în fața unității investită cu soluționarea

notificării.

Legea nr. 10/2001 impune prin art.

23 un termen de 60 de zile de soluționare a notificării, care curge

diferențiat, fie de la data înregistrării notificării, fie de la data depunerii

actelor doveditoare.

Singura măsură care se putea lua în

cadrul procedurii prealabile pentru nedepunerea actelor doveditoare în termenul

legal, chiar și cu prorogare în condițiile prevăzute de Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, este că unitatea deținătoare era obligată să se

pronunțe numai pe baza actelor depuse, pct. 23.1. din Normele Metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001.

În cazul în care legiuitorul a înțeles

să sancționeze nerespectarea unui termen, a prevăzut acest lucru în mod expres.

Astfel, în Legea nr. 10/2001

(republicată), art. 22 este prevăzut un termen în care se pot formula

notificări de către persoanele îndreptățite. Alineatul final al articolului

menționat prevede că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea

notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri

reparatorii în natură sau prin echivalent.

Totodată, în art. 45 alin. final din

Legea nr. 10/2001 republicată, se prevede în mod expres sancțiunea prescrierii

dreptului la acțiune referitor la valabilitatea actelor juridice la care face

referire în alineatele precedente, în cazul în care este depășit termenul

expres stipulat pentru exercitarea acestora.

Prin urmare, în mod corect s-a

apreciat în cauză posibilitatea depunerii actelor doveditoare în fața instanței

de judecată sesizată cu soluționarea contestației formulată împotriva deciziei

emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 de către unitatea deținătoare.

Se constată astfel că termenul

stipulat de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea actelor doveditoare în

soluționarea notificărilor este inclus în procedura prealabilă administrativă,

procedură în care este implicată unitatea deținătoare, și nu instanța de

judecată, ale cărei reguli și principii de desfășurare a procesului civil sunt guvernate

de Codul de procedură civilă.

Apreciind astfel că nu sunt fondate

criticile formulate, critici ce atrag incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Curtea urmează să dispună respingerea recursului ca nefondat, făcând și

aplicarea art. 316 și art. 296 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de SC R. SRL împotriva deciziei nr. 495 din 24 mai 2005 a Curții de

Apel Brașov.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2005.